„Bunavestire, un dar pe care l-am făcut acestei culturi“. Spiritul unei generaţii

Un articol de EUGEN SIMION
Un articol de NICOLAE BREBAN

EUGEN SIMION în dialog cu NICOLAE BREBAN

 

Nicolae-Breban_resize

Eugen Simion: Apropo de Dumnezeu: eşti credincios (credincios-credincios)? N-am uitat că eşti fiu de preot din Maramureş, dar mai ştiu că nu totdeauna credincioşenia se moşteneşte. Vorbeşte-mi, te rog, de această relaţie ce mi se pare esenţială pentru un creator. Le-am pus aceeaşi întrebare şi lui Augustin Buzura şi lui Virgil Tănase, doi prozatori care ne sunt prieteni. Unul dintre ei are, ca şi tine, rădăcini în Maramureş (Buzura). Aşadar: eşti un spirit religios sau un credincios necredincios (tăgăduitor, oscilant, căutător, cârtitor) cum sunt de regulă intelectualii? L-ai citit, desigur, pe Cioran – alt ardelean – şi ştii ce scrie el în Lacrimi şi sfinţi despre acest subiect. Şi el este fiu de preot.

Nicolae Breban: Nu ştiu dacă sunt credincios sau nu! Termenul este, de altfel, trebuie să accepţi, teribil de confuz. Da, sunt fiu, nepot şi stră-stră-nepot de preoţi nord-ardeleni, inşi ce l-au asistat, învăţat şi ajutat cu slabele lor mijloace pe bietul ţăran în lungile decenii şi secole de neînţelegere şi umilinţă socială. Acel „valah puturos“ al Imperiului ai cărui fii nu aveau dreptul să ocupe funcţii importante administrative sau politice, buni doar de a da birul şi de a servi drept cătană la împăratul. Această filiaţie de care sunt mândru nu m-a făcut, în copilărie sau tinereţe să devin „credincios“, în sensul adânc şi adevărat al termenului, dar am avut norocul, în slujbele oficiate în catedralele greco-catolice de către clerici, doctori de Strasbourg, Paris sau Roma, să aud fraze, idei şi confesiuni ale unor părinţi ai Bisericii, de la Sfântul Augustin, la Sfântul Ioan al Crucii sau Ignaţiu de Loyola cu ale sale Exerciţii spirituale şi să asist, copil fermecat, cum eram, la tot ce ţintea şi sugera o „ieşire din contingent“. Mai ales „ritualul“ mă fascina, cel al credinţei, dar şi al existenţei, cealaltă, cea spirituală şi „dedusă“, cu aluzie, se înţelege, la marele „vostru“ poet, al muntenilor, Ion Barbu.
Întrebarea despre „credinţa“ cuiva, a unui om public, mai ales, este, ai să convii, Eugen, una dintre cele mai intime şi ea se aseamănă, în gradul ei ridicat de „risc“ cu cea despre „spaima de moarte“. Despre „Ea“, doamna care ne aşteaptă undeva la nemţi, cum o vedem şi la Dürer, într-o gravură ce i-a impresionat enorm pe Dostoievski şi pe Nietzsche, „Ea“ este un „El“, un bărbat! – am îndrăznit un voluminos eseu, în care i-am făcut un susţinut elogiu. În şcoala maestrului meu, Nietzsche, care, la sfârşitul secolului XIX, face insistent elogiul existenţei, cea „de aici“, or Moartea face parte din ea, din existenţa noastră fizică şi mentală. O componentă esenţială, deoarece, credeam eu în eseul amintit, cam pe la mijlocul vieţii, când la mulţi se instalează rutina şi plictisul ce ne atrofiază întreaga senzaţie acută a viului, Ea apare şi ne redă, cu o dărnicie pe care puţini o înţeleg, emoţia indescriptibilă a existenţei. Prin frica, spaima de Ea, se înţelege, prin darul inexprimabil al unicităţii şi al spectaculosului fără margini al existenţei noastre. Uneori, până la limitele unui ciudat tip, formă de „nebunie“, de care s-au făcut „vinovate“ nu puţine spirite creatoare de înalt nivel din multe arte şi ştiinţe.
Ştiu, după năravul meu epic m-am depărtat de întrebare şi am profitat de „temă“ ca să spun altceva, ce mă interesează cu adevărat, ceea ce vreau să ascund sau, mai ştii, să aflu eu însumi. O spun, de altfel, prin eroii mei în câteva texte, eu „aflu“ după ceea ce scriu sau descriu, după ceea ce am pretenţia că „ştiu“, ca orice scriitor „onorabil“, „consacrat“, dându-i dreptate lui Croce care ne învaţă că expresia nu pregăteşte şi nu formează ideea, ci o premerge. Am scris aproape totdeauna, în momentele esenţiale ale structurilor mele epice şi tipologice, ca să „aflu“ eu însumi rezolvarea sau misterul unei situaţii sau a unui personaj, sufocant pentru mulţi, în sensul atipicităţii sale extreme. Sau, mai ştii, aceasta se află în ordinea lucrurilor şi se pare că puţini lectori, nu mulţi critici din sumedenia ce m-a însoţit de-a lungul existenţei mele publice, auctoriale, au trăit acelaşi fenomen. Aceeaşi stare, convin, ce pare a se opune francamente logicii curente, modului nostru cotidian de a gândi şi rezolva multe probleme. Şi atunci, „logic“, cei care nu m-au înţeles, m-au umplut, autorul care sunt, „firesc“, de ironii, nu rareori de sarcasm, iar când de partea lor se afla şi puterea, discreţionară, comunistă, eşecul textelor mele părea asigurat. Dar, atunci ca şi acum, o ciudată putere, o extrem de interesantă răsucire a împrejurărilor a făcut ca aproape de fiecare dată să apară un „val“ care să-mi salveze şi să „recupereze“, în sens valoric, ciudatele mele construcţii şi viziuni epice şi asta, dacă vrei, se poate numi noroc, un termen ce apare la sfârşitul chestionarului tău. Se va întâmpla asta şi după ce nu voi mai fi, ca prezenţă fizică? Mister, marea vamă a creatorilor, vorbesc de cei care scriu nu numai pentru norme, modele curente, imediate, dar şi afrontând timpul şi încercând să se apropie cât mai mult nu numai de societatea şi de stereotipiile ce le stau sub ochi, dar şi de ceea ce numim Istorie, Morală, Credinţă şi mai ales de ceea ce numim Fiinţă. Poate şi de ceea ce, îndeobşte, se numeşte Adevăr, deşi aici, ştim, discuţia este infinită; dar, pentru a fi scurt, în cazul conceptului de Adevăr, eu sunt un ferm platonician. Cred în separaţia indiscutabilă între adevărul etern, imuabil, ce se află în afara contingentului, în acel topos Uranoi, şi cel proiectat şi iluzoriu, reflectat pe pereţii peşterii umane, sociale, psihologice, mundane. Un idealist înrăit, un ucenic mă definesc, ce mai, de la Parmenide, eleatul, până la Nietzsche şi maestrul său (ca şi al lui Titu Maiorescu şi Eminescu!), Schopenhauer.

E.S.: Acum, după ce ne-am lămurit care sunt legăturile tale cu Dumnezeu, să trecem la lucruri mai lumeşti. Să începem, de pildă, cu lumea literară românească de azi. Cum ţi se pare? Am sentimentul că nu te răsfaţă… Nici pe tine, dar nici pe alţii, de la G. Călinescu şi Arghezi până la Preda, Nichita Stănescu, Sorescu, victime, după 1990, ale procesului de revizuire morală şi estetică. Nu-mi amintesc prea bine, te-au revizuit bine procurorii morali şi pe tine? Te-au luat la refec, te-au tocat mărunt şi cu nesaţiu colegial? Cât de corecte au fost şi sunt aceste revizuiri (inevitabile după o schimbare de regim politic) şi cât de binefăcătoare sunt ele pentru viaţa literară? Ce zici despre tenorii, procurorii acestui proces care, după părerea mea, mai mult a încurcat decât a descurcat lucrurile? Nu ai impresia că revizioniştii noştri caută nod în papură în biografia marilor scriitori şi, în loc de o justă revizuire critică – aşa cum preconiza, pe drept, E. Lovinescu – ne-am trezit că de două decenii şi ceva nu facem decât să ne batem ca orbii şi să ne urmărim ca vardiştii cu infractorii?

N.B.: La începutul acestei, sau al acestor campanii de aşa-zisă revizuire, am rămas uimit, neînţelegând prea bine, apoi m-au iritat şi, în sfârşit, le dau nepăsător la o parte ca să-mi pot vedea de ale mele. E o diversiune politico-culturală, dusă, adesea, cu armele murdare ale politicii de la noi, mai grav e faptul că mai tinerele generaţii nu vor înţelege mare lucru. Răul s-a făcut imediat după Revoluţie, cu manevrarea grosolană a manualelor şcolare, fapt ce ne-a amintit, nouă, veteranilor literaturii, de Tezele provizorii ale anului 1948, an cu care a început, de fapt, stalinismul, distrugerea şi calomnierea valorilor şi tradiţiei româneşti şi instalarea Securităţii în locul justiţiei.
Încă o dată, noi, cei care am luptat pentru continuitatea literaturii moderne şi a numelor nobile ce au ilustrat-o, cred că va trebui să ne continuăm, încă o dată, în libertate socială, de data aceasta, misia. Cine ar fi crezut, dragă Eugen Simion, că libertatea se va abate asupra noastră, a neamului şi a şcolii româneşti, ca un taifun, ca o tornadă, creând o zăpăceală gravă în populaţie, care începe să-şi piardă încrederea în armele democraţiei, şi confuzie în mintea celor tineri. Sau în a celor mai slabi de înger, amăgiţi, cum se întâmplă, de mode şi criterii aduse din altă parte, înţelegând prost sau oportunistic aşa-zisa revizuire a valorilor. Nu cumva, apropo de vechile clişee, din aceştia se va recolta încă o dată o triumfătoare, briliantă generaţie pierdută?! Dumnezeu cu ei!

E.S.: Dacă am ajuns la acest subiect, te întreb: cum judeci cazurile Caraion şi Doinaş?, doi poeţi importanţi. Dar pe acela al lui Noica, inculpat, şi el, am remarcat, în ultima vreme? Chiar Gabriel Andreescu – care a analizat cu o uluitoare meticulozitate aceste cazuri şi a scris o carte remarcabilă – chiar el, zic, judecă aspru poziţia lui Noica în regimul comunist. Nu m-a convins în această situaţie. M-a convins în alte cazuri…

N.B.: În legătură cu manipularea arhivelor Securităţii de care vorbeşti, mă bucură ca şi pe tine cartea lui Gabriel Andreescu, spirit lucid, occidental, critic, extrem de obiectiv şi din afara lumii literare care, s-ar părea că şi-a cam pierdut busola, singurul, de altfel, informat in extenso şi petrecând sute de ore cu dosarele Securităţii, din pletora de inşi care s-au repezit precum ulii asupra unor nume care au salvat, da, zic bine, au salvat, creând operă durabilă, memoria culturii şi a tradiţiei româneşti – un Noica, Adrian Marino, Doinaş. O altă diversiune, sprijinită ani la rând de unii dintre colegii noştri, foşti amici, care s-au aflat în conducerea acestui CNSAS extrem de dubios, ca să nu spun mai mult. O ilustrare, încă o dată, dacă vrei, a Mioriţei, baladă la care tu ţii, ca şi mine, în care cei doi baci români pun la cale, pe şoptite şi mârşav, omorul blândului vrâncean. În baladă e vorba de concupiscenţă, în vremea noastră aceeaşi faptă şi intenţie vin, mai probabil din străfunduri joase, înecate în invidie, oportunism şi sterilitate creatoare. Deşi m-au lovit şi pe mine, ca şi pe alţi câţiva buni scriitori contemporani, eu arunc peste umeri ticăloşia ce frizează în fapt ridicolul şi neputinţa, aşa cum am făcut şi când partidul comunist şi ziarele sale în frunte cu Scânteia mi-au atacat romanul Bunavestire, un dar pe care l-am făcut acestei culturi, cu puterile câte mi s-au dat.
Trăim cumva un nou, viguros proletcultism, sub influenţa corectitudinii politice de tip american? Eu, în orice caz, n-am să cad în deriziunea nu puţinilor care se tem deja de lucruri mai grave, cum ar fi dezmembrarea statului naţional şi de înecarea identităţii, a limbii şi a istoriei noastre în uriaşul cazan al intereselor financiare supracontinentale. Şi pentru acest lucru, în ultimele mele texte eu ating problema încă neelucidată până la capăt de un Drăghicescu, Rădulescu-Motru, Iorga, Blaga sau Călinescu, a specificului şi a identităţii noastre. Mai român ca niciodată şi mândru de a fi, ca să răspund la chestiunea ta în legătură cu sângele meu german.

E.S.: Întrebarea ce urmează vine de la sine: cum ai primit şi cum judeci azi imputările ce ţi-au fost aduse de confraţi? Unii te-au apărat şi te apără (mă număr printre ei), alţii te atacă pe faţă sau pe la pe colţuri… Cum ai trecut şi cum treci, în continuare, prin ceaţa lată şi deasă a acestor interminabile polemici, hărţuieli, supoziţii?… Să fie această gâlceavă continuă blestemul ce ne urmăreşte?

N. B.: Imputările ce-mi vin de la confraţi? Cu interes şi nu rareori cu amuzament. Cei care-mi fac critici se leagă, se pare, mai mult de stereotipurile şi măruntele manii ale omului şi mai puţin, vai, foarte puţin, de o analiză cât de cât pertinentă şi nuanţată, chiar şi critică a textelor mele. Convin, ele sunt aluvionare şi trebuie să-mi cer etern scuze pentru hărnicie, cultură, orizontul extins asupra câtorva mari culturi europene, ca şi cultul asiduu al maeştrilor acestora, unii, neînţeleşi în profunzime nici la ei acasă, cum a fost cazul cu Dostoievski şi Nietzsche.
Mă amuză când sunt asaltat din multe părţi de mici, mărunte manii, cum ar fi aşa-zisa mea megalomanie – ce ar trebui să fie vanitatea care-l însoţeşte pe cel care vrea să fie şi să pară mai mult decât este! – sau de supărătorul meu tic de a nu accepta vreo întrerupere în discursul meu, în fraza mea. E adevărat, aici sunt german, înţeleg să-mi duc fraza, care uneori e o scurtă demonstraţie sau susţinere ideatică, cu argumente şi exemple intuitive şi fac eforturi, de ani de zile, să-i las şi pe cei din faţa mea să-şi ducă frazele la bun sfârşit. Dacă au ceva de spus. ţii minte, în tinereţea noastră, dacă cineva voia să te desfiinţeze, îţi arunca un nimicitor: „Dumneata nu ai nimic de spus!“ Dar, ce ciudat, de ce se confundă omul, viu şi vorbăreţ, cu opera sa scrisă, de ce i se impută omului o meteahnă, cu aerul că ea se aplică şi operei? De la o vreme am aflat că şi unii stimabili colegi, când mă atacă, cum au făcut-o de curând doi preopinenţi, o fac „pe sub mână“, ca să zic aşa; doi foşti amici, sub cupola Ateneului român, scuzându-se că ei nu-mi copleşesc, de fapt, opera mea, cu fel de fel de insanităţi şi semi-calomnii adesea grosolane, ci doar „persoana“! Oare nu cumva o fac pentru că nu le dă mâna să se atingă de textele mele, unde le-ar trebui o altă cunoaştere literară, mai largă, mai profundă, o altă putere de analiză, o cu totul altă radicalitate ce ar ţine de o minimă demnitate umană?! Dumnezeu şi cu aceştia!

E.S.: De ce românii nu se înţeleg între ei? De ce confraţii noştri (unii dintre ei) consideră că spiritul naţional este un concept anacronic şi că a vorbi azi de el, în plin europeism, reprezintă o expresie a conservatorismului, o fugă din prostmodernitate, o dovadă de reacţionarism ideologic şi moral?! Când, după 1990, am încercat să apăr ideea de autonomie a esteticului (pe urmele lui Maiorescu şi E. Lovinescu), am fost insultat şi marginalizat. În locul autonomiei esteticului, Monica Lovinescu a propus conceptul de est-estetică necesar, după ea, într-o epocă de tranziţie. Ce părere ai despre aceste schimbări de optică şi de concepte?

N.B.: Cu o variantă a autonomiei esteticului noi am luptat, aruncând totul în joc, generaţia noastră, care a fost , în fapt, o amplă mişcare naţională, dezorientând politicul şi a creat, sunt convins, un curent puternic de cultură dar şi de ideaţie, prinzând câteva promoţii de scriitori şi o multitudine de opere şi de personalităţi ce vor rămâne, sunt convins, neegalate nici pe departe azi, după decenii şi în deplină libertate socială. Dar o anume, aş zice, eternă „autonomie a esteticului“, adică un refuz ferm al ingerinţei oricărei morale în opera de creaţie, literară, artistică şi chiar ştiinţifică îmi rămâne un reper, un criteriu inflexibil în faţa nu importă căror presiuni politice sau mode, ca şi în faţa altor şi atâtor mentalităţi, mai mult-sau mai puţin opresive, care se abat asupra noastră, a creatorilor reali, din varii orizonturi sau din profundul nebulos al firii umane:
„De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
De cunoşti a lor măsură?“

E.S.: Ai reputaţia unui om dificil, Nicolae Breban. Spune-mi, cât de dificil eşti? Ce crezi despre prietenie? Barthes scrie undeva că i-au reuşit, în viaţă, mai bine prieteniile decât ideile? ţie ce ţi-a reuşit mai mult? Cum vezi şi cum judeci, la 80 de ani, destinul tău scriitoricesc şi existenţial? Că toţi dorim, cum zice Malraux, parafrazându-l pe Rabelais, să dăm existenţei noastre un destin. Sau, mai exact, să facem din ea un destin şi din experienţă o conştiinţă… Cum vezi, din interior, aceste determinări în care intră, vrem, nu vrem, şi noţiunea de nenoroc? Nenorocul nostru de care vorbesc, cu obstinaţie, memorialiştii noştri, de la Miron Costin la Cioran. Cum stai cu aceste fatalităţi metafizice?
N.B.: De amicitia… mă întrebi? Vaste sujet! Da, continui să cred în „prietenia bărbătească“, moştenită, pare-mi-se de la greci, „din epoca loc tragică“ precum ar spune Nietzsche. Dar, în ce mă priveşte, molipsindu-mă în tinereţile mele studioase, înecat în cărţi şi de la nemţii romantici, poeţi, prozatori, filozofi şi muzicanţi de geniu, creând după anticii greci poate cea mai mare şcoală de gândire şi de creaţie postrenascentistă. Prietenia m-a şi salvat, în anii labirintici şi cam dezorientaţi ai deceniului al treilea al existenţei mele, când „credeam şi nu credeam“, speriat şi aproape zăpăcit eu însumi de impetuozitatea orgolioasă a temelor şi modelelor pe care mi le propuneam. Prietenia oarecum salvatoare cu cei câţiva excelenţi poeţi ce m-au primit atunci în intimitatea ideilor şi pasiunilor lor, un Florin Mugur, Cezar Baltag sau Nichita Stănescu. Dar, moralist cum am devenit vrând-nevrând, uzând cam prea insistent de recuzita amplă a instrumentarului marii proze, trebuie să constat că de prietenie, cu marile şi indiscutabilele ei atuuri, se leagă şi trădarea. Clipa teribilă, ceasul sau anul când un prieten te părăseşte, şi rareori o face discret; adeseori, bietul de el se împiedecă în bandajele invizibile şi scrâşninde ale resentimentului şi pentru că o adâncă insatisfacţie sau furie existenţială îl atinge, el îşi varsă năduful… o, nu, nu pe tine, ci pe umbra ta şi a legăturii pe care aţi avut-o, încercând dacă nu să o distrugă, s-o maculeze. Aproape reinventându-te, atârnând de umbra ta brelocul nu puţinelor bănuieli murdare şi pofte, altădată, nemărturisite. Şi pentru prima oară în istoria frăţiei voastre splendide, privindu-te, nu în faţă şi în ochi, ci prin gaura cheii! Şi vrând sărmanul să te coboare în ochii celorlalţi şi ai timpului, coboară el însuşi, cam de-a-ndărătelea şi niţeluş bezmetic, uitând uneori să-şi şteargă de la gură un fel de zeamă roz-bombon, fals sângerândă, a neputinţei sale momentane şi acaparatoare sau, mai ştii, efect al unei invidii ciudate. Sau al unei revolte morale, zice el. Poate singura revoltă a propriei sale existenţe.
Oricum, te asigur, nu voi cădea în capcana nu ştiu cărui moralist francez care ne avertiza să întâmpinăm cu o anume prudenţă orice fel de prietenie, ea putând cu uşurinţă ascunde un viitor inamic. Nu, vitalitatea mea, puţin cam debordantă, conced, se exprimă, cu siguranţă, şi într-o anume naivitate tonică ce aşteaptă încă şi e pregătită să întâmpine un viitor prieten sau, ceea ce e mai dificil, să susţină, să întreţină flacăra unei rare prietenii existente şi care durează. În ciuda timpului şi aş zice, nu rareori, în ciuda noastră.

E.S.: Scopul ei este să afle lumea cine suntem în realitate şi ce să aştepte, dacă mai au răbdare să aştepte, de la noi, generaţia ’60. Dacă nu, vorba cunoscutei anecdote, nu… Aşadar: te-am auzit de multe ori vorbind şi ai scris, tot de multe ori, despre rădăcina ta nemţească. Cu insistenţă chiar, cu orgoliu (a nu se confunda orgoliul cu vanitatea), cu o notă polemică, dacă pot zice. Parcă vrei să te detaşezi de Miticii valahi care, ştim din I.L. Caragiale, vorbesc mult, trăncănesc, sunt oameni de vorbe, le place să petreacă şi să nu facă nimic. Cel puţin aceasta este optica unora (mulţi transilvăneni) despre Mitică, valahul, care – trebuie să spun – mie îmi place şi găsesc că este nedreptăţit, mă înţelegi… Te chestionez, dar, acum, la sfârşit, pe tine, mare prozator român, ce crezi despre românitatea din care, totuşi, faci parte (dovadă este că scrii în limba română şi, după cum bine ştii, literatura este o creaţie a limbii!) şi ce şanse dai naţiei noastre în istorie şi, evident, în cultura europeană? Unii colegi de-ai noştri sugerează că este mai bine să ne mutăm în altă limbă. După ei, româna închide, nu deschide spiritul. Când scriu aceste rânduri, te afli la Paris. Cum se vede de acolo această dilemă a scriitorului român internaţionalist, globalist enragé, dornic de recunoaşterea umanităţii, complexat – vizibil – de condiţia lui de român? La mulţi ani, Nicolae Breban!

N.B.: Şansa pe care o dau culturii noastre naţionale? Enormă. Splendidă, iscată din matricea unui popor clocotind de energia atâtor etnii care-l compun, sub hlamida unui singur idiom, unul din cele mai vechi şi mai nobile ale continentului. Dar şi animat, sunt convins, de „dreptatea“ sa, cea de fiinţă şi de istorie. Nu, nu vrem să ne răzbunăm pe uluitoarele umilinţe şi nedreptăţi pe care le-au suferit antecesorii noştri din toate cele trei sau patru mari provincii româneşti, includem şi Basarabia, aici, se înţelege, ţara lui Ştefan! Nu, noi, împreună cu heraldul nostru, poetul naţional Mihai Eminescu, să-i fie numele alduit, binecuvântat, cum zicem noi nord-ardelenii, noi vrem să fim în sfârşit împreună şi respectaţi în rând cu naţiile europene. Să împlinim cu adevărat şi plenar, harnici şi mândri ceea ce am năzuit prin secole şi prin gura atâtor cărturari, unii mari boieri şi nu puţini visători. Ca şi a atâtor ţărani, demni şi lucizi moşneni sau răzeşi ce au ridicat şi apărat ceea ce s-a numit la începutul secolului trecut „satul românesc“, pe care un Goga, Nichifor Crainic sau Blaga l-au sanctificat aproape.
Da, să ne mutăm, cum ar fi zis iubitul nostru Nichita, dar în limba noastră latină, viguros ţărănească şi veche, cum o vedem la Arghezi, melancolică şi misterioasă, la Blaga, tristă şi nobilă, la Eminescu, sunândă ca o muzică de o ciudată monotonie şi cadenţă nesfârşită, ca la Bacovia. Să ne mutăm la modul desăvârşit, adică pătrunzând cu pricepere şi cu sfială în interstiţiile adânci, în cutele de geniu ale neamului nostru şi ale firii sale, un neam atât de răbdător şi de iluminat prin timp, apt, deci, de o răbdare iluminată pe care mulţi nepricepuţi şi pripiţi s-au grăbit s-o taxeze drept o deriziune sau chiar o laşitate. Dar din pasivitate sau din laşitate nu se va naşte nicicând un popor lucid de sine, apt de creaţia cea mai înaltă în istorie, arte şi ştiinţe.
Ce ne lipseşte azi? Ştiu eu, poate îndrăzneala! O anume violenţă pe care psihologul Drăghicescu crede că am cam pierdut-o din armele luptătorului roman, adică cutezanţa şi tenacitatea de a ne apăra fruntariile. Locul pe care vieţuim de milenii. Să fim deci deplin conservatori cu ce am primit, cu ce am moştenit şi necruţători în aceasta ! Iar dacă vrem să fim expansionişti, cum au fost imperiile care ne-au lins teritoriile şi care ne-au năpădit, nu arareori şi până nu demult, s-o facem prin spirit. Prin creaţie culturală, neuitând că limba noastră, cea pe care se sprijină memoria strămoşilor noştri, dar şi primele sunete ale eternei noastre copilării, limba română va fi scutul şi semnul biruinţei. Şi nu alta!

Paris, 1 februarie, 2014

*

E.S.: Discuţia noastră se opreşte, deocamdată, aici. Sper s-o putem relua într-o zi. ţi-am pus câteva întrebări şi am multe, altele, să-ţi pun despre romanul românesc, despre noile generaţii de scriitori, despre conflictul dintre bătrâni şi tineri, în fine, sunt atâtea subiecte care agită viaţa unor scriitori care, iată, ating o vârstă venerabilă… Cioran scrie undeva că bătrâneţea este o ruşine şi, în stilul lui, insultă nenorocul de a se naşte. Şi, în această logică a eşecului, consideră că scrisul este o sinucidere amânată. Paradoxul este că moralistul Cioran şi-a amânat de atâtea ori moartea voluntară încât a reuşit să scrie peste 3000 de pagini în limba română şi zece cărţi în limba pe care a adoptat-o în 1947 (franceza). Nu mai pun la socoteală corespondenţa lui care este enormă şi, de multe ori, esenţială pentru moralismul său filosofic. Cioran este un mare epistolier. Un strălucit epistolier (vocaţia spiritelor singuratice). Să observăm că nihilismul şi solitudinea se dovedesc a fi, în cazul Cioran, foarte productive…
Îi reproşează prietenului său, Mircea Eliade, că scrie prea mult şi are un spirit enciclopedic, ceea ce înseamnă că are superstiţia amplitudinii. Observăm, azi, că nici Cioran, care are superstiţia conciziei, n-a stat degeaba… Amintesc de cazul lui pentru că, mai înainte, ai vorbit de ambiţia ta de a face o operă şi de faptul că nu ai reveria capodoperei (reveria spiritelor sterile). Accept ideea că un prozator trebuie să-şi ducă la capăt opera. Ceea ce nu înseamnă că el nu poate să lase în urma lui o capodoperă sau chiar mai multe. Dar, încă o dată, sunt de partea ta atunci când spui că rostul pe lume al unui bun prozator este să-şi urmărească tema şi să-şi impună ideile epice. Astfel spus, un prozator trebuie să tindă să creeze o ţară imaginară (o lume, şi tipologie specifică) al cărei proprietar unic este. Nu-ţi plac sau, mă rog, nu-i urmezi pe fragmentarişti, pe autorii de schiţe, momente etc. Aici ne despărţim… Într-o literatură, nuveliştii, fragmentariştii, povestitorii au locul şi rolul lor. Şi, desigur, farmecul lor care nu poate fi măsurat cu acela al romancierului… Fiecare cu darurile lui… Când îi citesc povestirile lui Cehov nu mă gândesc la Dostoievski, iar când citesc Moartea lui Ivan Ilici (o capodoperă!) n-o compar nici un moment cu Război şi pace… Să cădem de acord, împreună cu Voltaire, că orice gen literar este bun, afară de cel plicticos… Printre genurile literare includ şi genul diaristic fără să-i dau însă dreptate lui Eugen Ionescu care, prin anii ’30, zicea că jurnalul intim poate înlocui romanul şi că, în genere, este superior romanului sau oricărui alt gen literar.
Revin la generaţia ’60 (generaţia noastră) care s-a rărit considerabil şi este considerată de unii contemporani o generaţie expirată. S-au făcut liste în acest sens. Am scris, îmi amintesc, mai demult un articol despre acest subiect cu titlul următor: Pleacă dinozaurii, sosesc tinerii rinoceri, cu ideea că, dacă sunt alungaţi, exterminaţi dinozaurii şi, în locul lor, apar, năvalnic şi răzbunători, rinocerii, jungla vieţii literare nu va deveni, fatal, mai atractivă. Nu ştiu ce efect a avut intervenţia mea, dar ideea că trebuie alungaţi de pe scena culturii „bătrânii” pentru că sunt bătrâni mi se pare şi azi cu totul primitivă, ca să nu spun altfel… ?i chiar dacă n-au trecut la purificarea biologică, mai tinerii noştri confraţi (mă gândesc la „optzecişti”) s-au năpustit pe „generaţia ’60”… Şi nu numai ei. Nichita Stănescu şi Marin Sorescu – ca să mă refer numai la ei – le barează calea spre glorie. Din fericire, opera lor rezistă. Mă bucur că nu ţi-ai pierdut speranţa şi nu intri în corul celor care cred că literatura română nu are nicio şansă, decât aceea de a-şi plânge nefericirea, complexele, resentimentele, marginalitatea etc… Cred şi eu, ca şi tine, că literatura poate fi, în continuare, capabilă de surprize. Ideea că nu suntem cunoscuţi în lume – şi, dacă nu suntem cunoscuţi, trebuie ori să ne sinucidem, ori să încetăm să scriem în limba română – este inutilă şi oţioasă. Ea exprimă un complex pe care nu-l găsim la marii scriitori. Cioran, care neagă orice există şi se plânge mereu de „fanatismul valah” şi de „neantul valah” din motive metafizice, laudă, cum ştii, limba română… Biblia şi Shakespeare, zice el, sună bine în această limbă de ciobani şi de călugări…
Cum vezi, Nicolae Breban, trăim printre fenomene. Spor la lucru! Scriitura nu-i numai o sinucidere amânată, poate fi şi o bucurie a spiritului… Când este substanţială, poate fi expresia forţei spirituale a unei naţiuni. Cred cu tărie că literatura română va exista cât timp va exista limba română şi un scriitor îşi poate da măsura talentului (inclusiv măsura şi profunzimea universalităţii sale) în această limbă. Cât despre România, pe care scepticii autohtoni o cred falimentară, le-aş răspunde cu vorbele lui Victor Hugo despre Franţa: de este să dispară, ea trebuie să dispară precum zeii, prin transfigurare. Şi tot cu vorbele lui Victor-Hugo, adaptate la circumstanţele şi necazurile timpului nostru: Viitorul României nu poate fi decât Europa. O Europă, bineînţeles, a limbilor, culturilor, naţiunilor.

15 februarie, Bucureşti, 2014

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper