Anteu din Manacor sau mistica solară a prafului ocru

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Îngenunchiat pe zgura din sanctuarul Philippe Chatrier, domnul Crăciun sau, dacă doriţi, pentru conformitate, señor Nadal, îşi cuprinde ţeasta între mâini. Capul i se lasă uşor într-o parte, iar umerii prind un ritm zguduitor, de parcă avalanşa lacrimilor, atâta timp strunită, nu mai putea fi împiedicată să elibereze o tensiune prea mare pentru un suflet, totuşi, de muritor. Spaniolul tocmai câştigase a noua oară într-un deceniu cel mai dificil turneu de Grand Slam cu putinţă, Roland Garros-ul. (Nu spun eu asta, ci Roy Emerson care, întâmplător, chiar ştie ce susţine, căci are în portofoliu nu mai puţin de douăsprezece titluri de Mare şlem!)
Dominându-l într-o finală nu tocmai frumoasă, dar foarte tensionată în planul investirilor psihice pe tradiţionalul lui rival, sârbul Novak Djokovici, Rafael, zis şi El Rey de la tierra batida, se întorcea cu mare alai „acasă“. Iar acest coming home avea semnificaţia unei renaşteri autentice. Chiar dacă înaintea partidei din ultima rundă a Roland Garros-ului, ediţia 2014, insularul (Nadal s-a născut şi trăieşte în Manacorul din Gran Mallorca a Balearelor) îl conducea cu 22 la 19 pe pretendentul său central-european, scorul ultimelor întâlniri indica un foarte neliniştitor patru la zero în favoarea balcanicului. Mai mult, ultima bătaie administrată de Nole lui Rafa se petrecuse pe zgură, recent, în finala de la Foro Italico, Roma. Friabil şi vulnerabil pe zgură, adică exact pe acea suprafaţă pe care el excela (apel la memorie: din 2005, anul în care Nadal se impunea prima oară la Roland Garros şi până la ultimul triumf parizian, el câştiga 45 de turnee pe zgură, pierzând doar 15 meciuri!), cu trei înfrângeri pe suprafaţa roşie în 2014, catalanul nu pornea deloc favorit în faţa sârbului.
Şi după cum începuse finala, cu acel prim set câştigat la trei de elevul lui Vajda şi Becker, cele mai rele presentimente ale catalanului păreau a fi fost reactivate. Nadal juca sub presiune, dreapta lui nu găsea lungul liniei, reverul era ca şi inexistent, serviciul nu punea probleme adversarului, iar controlul mental era de partea lui Djokovici. Vremea la Paris fusese umedă, zgura nu avea acea consistenţă care să pună în valoare topspinul nadalian, săritura mingii nu era foarte înaltă, iar soarele încă nu ardea aşa cum se întâmplă de obicei la începutul lui iunie în oraşul de pe Sena. Djokovici acoperea perfect terenul, alerga mult şi repede, reverul lui în cross găsea unghiurile potrivite să facă inutilizabil forhandul lui Rafa, iar serviciul lui Nole primea mereu acele efecte care împiedicau un retur agresiv din partea lui Nadal.
Setul al doilea părea să curgă în acelaşi sens, dar cu bizare semne de vlăguială în ambele tabere. Calitatea meteo a atmosferei pariziene apăsa asupra rezistenţei fizice a unor atleţi altfel desăvârşiţi. Cu toate că se afla la conducere, Novak dădea semne de slăbiciune din ce în ce mai accentuate. Rafa a apărat câteva mingi de break, apoi, la finalul manşei, a câştigat împotriva serviciului, egalând situaţia la seturi. Ceea ce Björn Borg spusese înainte de partidă începea punctual să se confirme: „Nadal are ceea ce Djokovici încă nu posedă, adică o relaţie mistică în raport cu arena Philippe Chatrier”. Ce însemnau aceste sibilinice cuvinte, rostite de campionul cu care Nadal a fost cel mai des comparat? Nimic altceva decât că a câştiga în fieful spaniolului este ca şi cum ai încerca să supravieţuieşti în Mato Grosso desculţ şi fără nici o armă la îndemână. Când baţi de opt ori în nouă ani în turneu, când ai un palmares de 65 de victorii la o singură înfrângere, când publicul francez ştie că tu eşti le maître de la maison, când terenul supradimensionat de pe Chatrier pune în valoare talentul tău de maratonist, facilitând apărarea unor mingi ca şi pierdute, asta înseamnă exact o relaţie de tip mistic cu arena principală a Roland Garros-ului. Înseamnă să fii acasă, iar adversarul tău nu are cum să nu simtă asta la modul cel mai dramatic, trăind un dureros sentiment de impossible şi déjà vu.
Din setul al doilea, soarele a început, mai întâi timid, apoi din ce în ce mai puternic, să încingă zgura Centralului de la Porte d’Auteuil. Suprafaţa ocru s-a întărit, mingea a început să sară mult, iar efectul de lift imprimat mingii de iberic cu acea lovitură de dreapta de tip lassou a început să muşte temeinic din terenul şi siguranţa sârbului. Manşa secundă a revenit la cinci lui Rafa.
În setul al treilea, Nadal face rapid break, apără bine mingile de rebreak ale adversarului, care nu mai punctează decât la (inutila) impresie artistică, mai mult, campionul mai câştigă o dată pe serviciul lui Nole şi manşa e câştigată la doi de incredibilul sportiv catalan.
Setul al patrulea, care avea să fie şi ultimul, ne-a arătat un Djokovici paradoxal. Pe de o parte, sârbul s-a mobilizat cât a putut, dornic să nu lase să-i scape o victorie pe care o dorea atât de mult (el năzuia să fie al optulea tenismen din istorie care să aibă în palmares toate trofeele de Mare şlem!). Pe de altă parte, energia îl părăsea progresiv, iar corpul lui comunica o acută stare de resemnare, una scăpată de sub orice control. Reverul în cross al sârbului începuse de mai multă vreme să nu mai găsească acea percutanţă unghiulară letală pentru Rafa, iar acesta îşi întărise excepţional forhandul down the line, izbutind puncte extraordinare. Nepotul unchiului Toni juca aspru, lung, apăsat, iar pe Novak puterile îl părăseau pe măsură ce soarele devenea tot mai torid. La scorul de cinci la patru pentru Nadal, cu Nole la serviciu, spaniolul face trei puncte la rând şi, la prima minge de meci, câştigă partida. Djokovici a încheiat lamentabil finala, cu o dublă greşeală, exact la fel cum a făcut-o la precedenta, cea din 2012, pierdută tot la Nadal.
Ca un Anteu postmodern, sub soarele care l-a inspirat întotdeauna, pe ţărâna roşie ce l-a nutrit energetic mereu, Nadal a câştigat a noua oară Cupa Muschetarilor. Record all time atât în competiţiile de Grand Slam, cât şi la Roland Garros, căci pentru Rafael era al cincilea trofeu consecutiv. Nec plus ultra, Borg avusese încă o dată dreptate! Probabil că asta i-a spus suedezul lui Nadal în clipa în care îi înmâna, mustăcind în barbă, trofeul…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper