Andrei Gruzsniczki demonstrează (încă o dată) „ceea ce era de demonstrat“

Un articol de IOAN POP-CURŞEU

Deşi spectatorii din străinătate au văzut deja încă din noiembrie 2013 cel mai nou film al lui Andrei Gruzsniczki, Quod erat demonstrandum, cei din ţară au fost nevoiţi să aştepte premiera de la Tiff, din data de 4 iunie 2014. Se confirmă astfel încă o dată faptul că filmele româneşti sunt destinate exportului, ca pe vremuri produsele industriei comuniste, înainte ca firimiturile să ajungă pe masa celor de aici. Avem un cinema destul de interesant (evit deliberat superlativele), însă unul pentru festivaluri şi circuite extra-româneşti, poate ca o reacţie la închistarea naţionalistă a producţiei cinematografice din anii Ceauşescu, sau la lipsa de răspuns a publicului autohton – cel mai frecvent lipsind din săli – în anii de după 1989.

qed tiff 2014
În fine, să ne concentrăm pe filmul lui Gruzsniczki. E povestea destul de interesantă a unui asistent la Matematică, în România anului 1984 (Sorin Leoveanu). Cariera acestuia stagnează, din cauza interdicţiei de a publica în străinătate, deşi e pe punctul de a face descoperiri revoluţionare în ceea ce priveşte seriile lui Fourier, cu aplicaţii în domeniul telecomunicaţiilor, al opticii şi acusticii sau al inteligenţei artificiale. Un articol pe care l-a plasat cu ajutorul prietenului său Ducu, rămas în Franţa după plecarea la o conferinţă, atrage atenţia Securităţii asupra lui, cu atât mai mult cu cât se străduieşte să mai trimită încă o contribuţie. Cea care ar putea să facă transportul, anume soţia lui Ducu – Elena (Ofelia Popii), scapă ca prin urechile acului la aeroport, deoarece Sorin – dându-şi seama că i-au fost ascultate convorbirile telefonice – renunţă la a-şi mai expedia cercetările peste hotare.
Această poveste, cu o doză bună de suspans, este uneori narată într-un ritm prea lent. Există parcă o ruptură între tensiunea situaţiilor şi modul în care avansează intriga. Am simţit pe tot parcursul vizionării că e ceva care nu se leagă, deşi nu pot spune că m-am plictisit, filmul ţinându-mă în priză destul de bine. A contribuit fără îndoială la atenţie picturalitatea deosebită a cadrelor, perfect stăpânită de operatorul Vivi Drăgan Vasile, care a decis să nu filmeze pe peliculă color, reconvertită ulterior în post-producţie, ci direct pe foarte scumpa şi rara peliculă alb-negru. Irizări de griuri, jocuri de contraste, efecte ale profunzimii de câmp au creat o atmosferă lipsită de patetisme, în care esenţialul este întotdeauna în nuanţă, într-o alunecare aproape insensibilă de la o stare la alta, şi căreia culoarea prea crudă i-ar fi dăunat.
Importanţa nuanţelor în compoziţia vizuală reverberează şi în jocul actoricesc. Nu avem de-a face cu o lume maniheistă de călăi şi victime, cu violenţă explicită, deşi Securitatea îi cam „freacă“ pe protagonişti, după cum se exprimă plastic tatăl Elenei, jucat magistral de Virgil Ogăşanu. Emoţiile trebuiesc cenzurate, personajele se supraveghează ştiind că pot fi trădate oricând, însă fiecare mai păstrează mici zone de refugiu, unde politicul nu are acces. Este oarecum de mirare că Sorin Leoveanu şi Ofelia Popii, doi actori de teatru de mare anvergură, n-au aici nimic teatral – în sensul negativ al termenului. Sunt echilibraţi şi precişi în mişcare sau gesturi, stabilesc o sinergie de bun augur cu spaţiul şi locuiesc echidistant în cadru, într-o performanţă care aliază ştiinţa instinctivă a jocului şi buna diriguire din partea regizorului. A fost o plăcere s-o regăsesc pe Tora Vasilescu, în formă bună în rolul mamei lui Sorin, deşi glumeam cu un amic văzându-i numele pe generic: „Trebuie că are vreo sută de ani…“
Partea cea mai rezistentă a filmului, care-l aşază alături de 4, 3, 2… este o foarte precisă evocare a epocii comuniste. Şirurile de maşini împinse la interminabilele cozi de la benzinărie, raţiile stricte de alimente, retorica vidă a membrilor de partid, micile angajamente menite să facă viaţa mai uşoară constituie un fundal perfect articulat. Sigur că scenografia de un mare rafinament a lui Cristian Niculescu contribuie la efectul de veridicitate. Chiar m-am întrebat în timpul proiecţiei: „De unde-or fi găsit ăştia, dom’le, atâtea Dacii 1310, ba chiar şi un Trabant, pentru turnarea în exterior?“ Alb-negrul poate în fond să fie şi o trimitere la programele de televiziune din anii ’80 (de altfel, Sorin comentează ironic la adresa unei vecine care şi-a luat televizor color, spunând că e „tot aia“).
Asistăm, în fond, la o luptă pentru supravieţuire (în discursul personajelor revine, sub formă de maximă sau zicere emblematică: „Fiecare pentru el!“). Toţi jinduiesc la „tampoane igienice“, la ţigări sau cafea din Occident, se străduiesc să pună mâna pe un apartament mai mare, iar compromisurile pe care sunt siliţi să le facă – arătate direct sau fin sugerate – fac parte din însăşi textura realităţii. Însă nu penuria materială este cea pe care personajul principal o resimte cel mai dureros (el chiar locuieşte, împreună cu mama lui, într-o casă burgheză, cu odăi înalte, unde are la dispoziţie mult spaţiu pentru lucru), ci lipsa de acces la publicaţiile ştiinţifice din străinătate. O discuţie în casa unui „prieten“ (de fapt informator la Secu) arată limpede că doar unii puneau mâna pe cărţi publicate „afară“ şi că era nevoie de o întreagă reţea de „pile, cunoştinţe, relaţii“ pentru a deschide accesul la un simplu studiu matematic, chiar neprimejdios din punct de vedere ideologic.
Ce demonstrează, aşadar, Andrei Gruzsniczki? Numai ceea ce era de demonstrat, fără prea mari surprize. Adică, după Cealaltă Irina (2009), că este un cineast demn de luat în considerare. Dar şi că sistemul comunist a fost un mare şi usturător eşec istoric, deşi a avut şi „părţile“ lui… Îmi treceau mereu prin minte, în timpul vizionării filmului, frânturi din discuţiile pe care le am cu un prieten marxist-leninist. Suntem convergenţi când vine vorba despre injustiţie, despre monstruozitatea corporaţiilor, despre capitalism şi ruptura dintre social şi economic, despre critica naţionalismelor… Însă, din partea mea, când el mă îndeamnă să-i punem iar în practică pe Marx şi Lenin, ale căror doctrine ar fi fost – chipurile – prost aplicate, discuţiile se încheie ireversibil cu: „Nu-mi plac nici naţionalismele, nici capitalismul, însă nu m-aş întoarce în ruptul capului la comunism“. Quod erat demonstrandum…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper