Vizionari de rezervaţie

Un articol de ANGELA MARTIN

„Statul este dator să le asigure tuturor cetăţenilor săi subzistenţa, hrana, îmbrăcămintea convenabilă şi un mod de viaţă care să nu fie contrar sănătăţii“. Iată o gândire care ne lasă visători. Nu pentru că ne-am dori alt stat – să ne dădăcească. Ci numai ca al nostru să nu-i supună cu cinism pe cetăţenii săi la sacrificii: la costuri imorale ale traiului de zi cu zi, la nesiguranţa zilei de mâine; un stat care să nu priveze bolnavii de tratament, punându-le viaţa în pericol din cauza incapacităţii de a gestiona sistemul public de sănătate; un stat care să nu se facă vinovat de tragedii familiale asemenea celor trăite de concetăţeni de-ai noştri invitaţi, bunăoară, de însuşi preşedintele României, să plece la muncă în străinătate. Am fost şi suntem până în ziua de azi, nu consternaţi, revoltaţi pentru că Ceauşescu a vândut Occidentului cetăţeni români – nemţi şi evrei –, lăsându-ne, fără aceştia, mai săraci. Şi am fost la fel de consternaţi şi revoltaţi pentru că, făcând târgul cu dictatorul, Occidentul a fost de acord atunci să-i cumpere. Acum, se pare că le-a venit rândul altor cetăţeni de la noi, români şi de alte etnii, să fie livraţi; de astă-dată, în numele mobilităţii forţei de muncă şi a liberei circulaţii: oameni tineri şi calificaţi, dispuşi să muncească oriunde, în orice condiţii, fie şi pentru un salariu de mizerie. Să fie vorba tot de un negoţ? Între Occidentul interesat să importe mână de lucru bună şi ieftină pentru a-şi scoate economiile din criză şi statul român, bucuros să exporte cetăţeni pentru a avea mai puţine guri de hrănit? Să fie, pentru statul român, exportul de cetăţeni o soluţie mascată contra şomajului? Singura posibilă, pentru a le asigura – pe riscul lor, evident – „tuturor cetăţenilor săi subzistenţa“? Dacă, politic, se cheamă că suntem în UE şi în Europa, în unele afaceri să fi rămas cumva în lagărul din Est?
Însă despre cât de dator se simte statul nostru faţă de cetăţenii săi, ne vorbesc, dacă mai e nevoie, şi cifrele. Potrivit unuia dintre numeroasele sondaje IRES, 46% dintre români declară că „abia le ajung banii de la o lună la alta“, 79% „nu îşi permit financiar“ să mănânce sănătos, doar 6% dintre ei au încredere în sistemul de sănătate, pe câtă vreme alţii, aflăm din presă, au motive să-l considere criminal. Prin urmare, rezistenţa fizică, instinctul de conservare, forţa de mobilizare sunt la fel de hotărâtoare în lupta pentru supravieţuire ca în junglă. Şi ca să completeze tabloul, oricum dezolant, un Eurobarometru publicat de Uniunea Europeană ne confirmã un adevăr de care nimeni nu se îndoieşte, necum să-l conteste: anume, că mai mult de jumătate dintre conaţionalii noştri nu au încredere în justiţia românească.
Raportate la realităţile de la noi, cele câteva îndatoriri enumerate mai sus şi considerate de Montesquieu esenţiale –, aceleaşi, de altfel, care îi garantează şi în momentul de faţă în statele civilizate, dacă nu bunăstarea, măcar o viaţă decentă cetăţeanului de rând –, sunt, aşadar, din perspectiva noastră, proiecţii moarte în faşa unei utopii.
Trebuie să spunem totuşi că, deşi mai complexă şi mai nuanţată, viziunea ilustrului filosof asupra statului garant al demnităţii statutului de cetăţean este tributară contextului istoric. Ea rămâne însă la fel de valabilă în fundamentele ei şi astăzi, la 266 de ani de la apariţia Spiritului legilor, în toate democraţiile. De n-ar fi să invocăm decât principiul separaţiei puterilor în stat, instituit în magistrala sa lucrare de gânditorul francez, pe care România este pe cale să-l piardă. Căci, la noi, legislativul, executivul şi judiciarul se dispută, se negociază pentru a ajunge, în cele din urmă, la mâna unei singure autorităţi. „Spiritul legilor“ şi ordinea lucrurilor fiind astfel încălcate, este alterată însăşi esenţa statului de drept. Să nu ne mirăm, atunci, că se limpezeşte în cetăţeanul român sentimentul că modul său de viaţă, ca şi soarta statului în care trăieşte, sunt la discreţia unui pumn de politicieni; situaţie de care nici legea nu-l scapă, nici justiţia nu-l apără.
Iar adevărul acesta este: că la noi nu se practică moderaţia – de vom fi cunoscut-o vreodată în politică –, aşa cum este recomandată, nu doar din raţiuni de eleganţă, de filosoful iluminist (şi nu numai de el). Şi nici nu are cine s-o practice: în general, politicienii noştri, unii dintre ei chiar legiuitori, se consideră mai presus de lege, sunt vizionari de rezervaţie, mari cultivatori de perspective pitice purtând altoiul pervers al propriilor interese. S-a văzut nu o dată, că pe acestea le apără cu vehemenţă – la nevoie, cu ajutorul mascaţilor – împotriva interesului general. Şi-au aruncat pe rând, unii altora, mai ales în perioadele electorale, acuzaţii grave, de subminare a economiei naţionale, de trădare de ţară, de înşelare a aşteptărilor cetăţenilor, de insensibilitate, de autism faţă de problemele acestora. Ceva va fi fiind adevărat din toate acestea, de vreme ce lucrurile merg atât de prost. Şi, dacă merg astfel, este poate şi din cauză că politicienii „noştri“ nu mai sunt crescuţi în popor, şi-au pierdut înţelegerea şi respectul faţă de el, pentru că şi-au pierdut mai întâi ataşamentul. Iar pe măsură ce s-au eliberat de acest ataşament, s-au descărcat şi de povara responsabilităţii. Din puful mănos al îmbogăţirii rapide şi de dincolo de zidurile de protecţie ale propriilor bunkere clădite pe temeliile înşelătoare ale banului, se întâmplă adesea să nici nu mai zărească bine poporul: să bănuiască doar, de la distanţă, că vin dinspre el o mulţime de cerinţe, asemenea unor miasme, anume parcă să-i dezguste, să le strice tihna şi să le încurce afacerile. Şi-apoi, la ce bun să-l zărească? La o atentă cercetare, aproape toată clasa noastră politică este o colecţie de costume de marcă ascunzând în ele şi încheind cu nasturi nişte suflete fără identitate şi fără umanitate. Pe de o parte, pretind că reprezintă poporul, pe de altă parte, politicienii „contravin“ prin faptele lor spiritului acestuia. Dar le-ar putea reproşa cineva că nu-şi cunosc alegătorii? Măcar atât cât să le smulgă voturile? Când o bună parte dintre aceştia îşi fură bucuros căciula ca să primească în campanii o pungă de mălai? Oare nu ştiu politicienii că tocmai asemenea mărunte binefaceri le vor aduce mâine marele profit? Nu se ocupă ei neîncetat, nu se zbat îndeajuns, nu-şi dau toată silinţa să înveţe cum să atragă, să convingă şi să manipuleze un număr cât mai mare de indivizi? Şi cum să mobilizeze această masă de manevră pentru a îndupleca prin votul ei, aşa cum vor, voinţa poporului?
Astfel de „contravenţii“ comise de o parte şi de alta, ca şi lipsa de chimism între politicieni şi popor, sunt teme pe care, după părerea mea, tinerii noştri scriitori şi jurnalişti ar putea construi o literatură mare şi o operă jurnalistică însemnată. Dacă, fireşte, mesajul transmis de ei va fi suficient de puternic încât să-i facă pe cititori să le împărtăşească sentimentul de identificare cu naţiunea căreia toţi îi aparţin, conştiinţa responsabilităţii comune, vocaţia pentru valorile civice şi culturale. Şi dacă, dincolo de limbă şi de stil, scrisul lor va fi, cum ar spune Barthes, solidar cu istoria. Aşa cum a fost şi va rămâne, de pildă, scrisul marelui Márquez. Dar nu voi vorbi aici despre destinul operei acestuia în universalitate. Voi aminti doar în treacăt o relatare cuprinsă într-un text din volumul său, N-am venit să ţin un discurs, ea fiind simbolică graţie comparaţiei – pe care scriitorul ne-o induce involuntar –, între o ţară din America Latină şi România. Personajul pe care îl pune în lumină maestrul – trezind, inevitabil, în mintea noastră un paralelism – este Belisario Betancour, de formaţie avocat şi arhitect, cunoscut jurnalist şi scriitor, preşedinte al Columbiei între 1982 şi 1986 (ulterior consilier al Papei Ioan Paul al II-lea pentru probleme de pace şi justiţie). Scriitorul ne povesteşte cum, telefonând odată, dintr-o greşeală de calcul a fusului orar, la trei dimineaţa la Palatul Prezidenţial şi, fiind deja prea târziu să-şi repare gafa, aude jenat în receptor chiar vocea preşedintelui Betancour; preşedintele, însă, se grăbeşte să-l liniştească, explicându-i cu delicateţe şi în obişnuita-i „cadenţă episcopală“ că, dat fiindcă numeroasele „complicaţii“ ale funcţiei nu-i mai lăsau nici o altă oră pentru a se bucura de poezie, îşi oferise un mic răgaz să recitească „versurile matematice ale lui don Pedro Salinas“. Ne impresionează, desigur, în povestirea de faţă, faptul că preşedintele Columbiei, animat de puternice idealuri de libertate, un adevărat luptător, în tinereţe, împotriva unui regim dictatorial, este şi un intelectual erudit; ne impresionează, de asemenea, fericita întâmplare că preşedintele este poet şi că, poet fiind, îl reciteşte pe Salinas, un clasic al poeziei spaniole şi universale; şi ne impresionează mai ales, pentru că o face înainte de revărsatul zorilor, pentru a-şi putea dedica apoi în întregime ziua treburilor ţării. Cu adevărat memorabile şi mai presus de toate, însă, sunt cuvintele prin care Márquez, ilustrul său concetăţean, îl înnobilează definindu-l moral şi fixându-l în efigie: „un poet căruia destinul i-a rânduit penitenţa puterii“. O astfel de viziune asupra puterii şi responsabilităţii – ca penitenţă, iar nu ca prilej de dominaţie şi sursă de profit –, credem că le lipseşte acelor puţini intelectuali care pretind că ne reprezintă pe scena publică. Ar fi de dorit să mediteze la modelul márquezian, să-şi impună această penitenţă, şi ei, dar mai ales politicienii noştri, oriunde va fi să-i rânduiască, mai devreme sau mai târziu, soarta: la Palatul Parlamentului, la Palatul Victoria ori la Palatul Cotroceni. Ne gândim, fireşte, în sensul acesta, şi la viitorii europarlamentari la Bruxelles.

Un comentariu pentru “Vizionari de rezervaţie”

  1. iunie 17, 2014 la 2:17 pm

    Stimată Doamnă Angela Martin,
    Din lipsa unui timp ce pare că nu ne mai aparține,am ajuns ceva mai tarziu la excelentul text pe care ni-l propuneți, dandu-ne prilejul să medităm asupra a ceea ce suntem și ce părem a fi, intr-o pertinentă analiză a unor timpuri ce pare că au căpiat, intr-un iureș străin de interesele noastre și de visele, tot ale noastre. Suntem, practic, obligați să ne uităm intr-o oglindă ce ne deformează nu numai fizic ci, mai degrabă, psihic, in această lume haotică,turbulentă, căreia mereu ii căutăm o noimă, dar pe care nu o putem imblanzi nicidecum, pentru că – nu-i așa?- ”acolo unde nu e moral, e corupție si o soțietate fara prințipuri, va sa zica nu le are”!
    Amara concluzie caragialiana, ce pare fara sens este, in absurdul esenței sale, adevărul stramb si grotesc pe care il trăim cotidian.
    Minunata anecdotă despre Marquez, despre ce inseamnă spiritul superior de ambele părți, in acest Contract social pe care, din păcate, noi nu-l putem invoca, pentru că nimeni nu mai petrece nopțile citind versuri, nimeni nu mai are delicatețea de a nu răspunde răstit atunci cand, poate, ai tulburat, in vreun fel, armonia celuilalt. Și, asemenea lui Eminescu,putem spune că ”umbre triste și conture au mai rămas”.
    ”Totuși, este trist in lume…”
    Cu cele mai sincere aprecieri pentru editorial,
    Ligia Mirisan

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper