V de la Vaccin

Un articol de ADRIAN SÂNGEORZAN

De cum am ajuns la spital m-a sunat secretara departamentului nostru. O femeie drăguţă şi de treabă, care, cu aceeaşi voce profesională, te poate anunţa fie că ai uitat să semnezi condica, fie când s-a stabilit petrecerea de Crăciun, fie că spitalul e în pragul falimentului sau cã poate tocmai ai fost concediat. Sunt convins că şi sfârşitul lumii ni l-ar anunţa la fel de cald şi de politicos. În vinerea aceea mi-a spus simplu că sunt singurul doctor din departament care nu şi-a făcut încă vaccinul de gripă şi că era ultima zi în care-l mai puteam face. Altfel, începând de luni nu voi mai putea intra în spital. Mai precis, atunci când voi încerca să „semnez condica“ punându-mi degetul, nu vă spun pe care, pe acea drăcie electronică care ne citeşte amprentele, nu voi mai fi lăsat să intru în spital. Toate uşile lui electronice, prin care intru nestingherit de douãzeci de ani, nu mă vor mai recunoaşte. E vorba totuşi de un spital oarecare din New York, nu de o centrală nucleară.
În pauza de prânz mă duc direct la cabinetul nostru medical. Aici, în America, fiecare spital îşi are propriul lui cabinet medical pentru angajaţi, care funţionează ca un ciudat minister de interne dintr-o ţară foarte mică. A trebuit să completez trei hârtii complicate cu multe date personale, pe care i le-am dat asistentei. După zece minute, în care nu m-am putut hotărî în care umăr să mă las înţepat, îmi spune că e mai bine să vin după pauza de prânz pentru că doctorul e plecat. Am tâşnit pe uşă hotărât să uit toată povestea şi să trec curajos prin pericolele acelei ierni, folosindu-mi sistemul imunitar aşa cum mi l-a lăsat Creatorul. Până acum un an ne vaccinau simplu, pe unde ne prindeau prin spital, la grămadă. Nici nu aveai timp să reacţionezi. Pe fiecare coridor stăteau în spatele unui pupitru două asistente drăguţe, foarte eficiente. Treceai pe acolo cu vreo treabă şi ele te acostau discret: „V-aţi facut vaccinul de gripă? Nu? Ia veniţi încoace!“ Una te trecea într-un registru, în timp ce cealaltă îţi ridica mâneca şi, până să apuci să spui ceva, îţi înfigea profesionist acul în umăr. Puteai să nu-ţi faci vaccinul antigripal, şi mulţi nici nu-l făceau. Numărul lor a crescut direct proporţional cu numărul teoriilor conspiraţioniste. Cu doi-trei ani în urmă se vorbea că guvernul vrea sã ne pună astfel un chip mic sub piele prin care vom putea fi urmăriţi toată viaţa. Cu toate riscurile astea, cred că mi l-am făcut în fiecare an. Plus că aproape îmi doresc să fiu urmărit, iar asta nu din cauza vreunui sindrom de care sufăr. Cum umblu destul de mult prin lume, mă gândesc că voi putea fi găsit mai uşor, în cazul în care mă voi pierde. Uneori, uitam pur şi simplu să-mi fac vaccinul, ceea ce dovedea că nu ne urmărea nimeni, ba mai mult, că le pasă de noi cât negru sub unghie. Dar anul acesta lucrurile par să se fi schimbat, pentru că, uite, sunt pe urmele noastre.
De cum ies din clinică mă întâlnesc cu Doamna M, şefa supremă a serviciului financiar. O femeie severă cu multă putere, în faţa căreia tremurăm cu toţii, pentru că fiecare dolar care ajunge la noi trece prin mâinile ei. Nimeni n-a vãzut-o vreodată zâmbind şi nimeni n-are curajul să-i ceară ceva, pentru că are acel dar de a-ţi găsi musca pe căciulă, chiar dacă n-ai nici una, nici alta. Îmi spune tare „Doctor Sangeorzan! (uneori pronunţia numelui meu în engleză îmi dă fiori de groază), nu ţi-ai făcut vaccinul! E ultima zi!“ Încă senin, încerc să mă apăr şi-i spun că tocmai de acolo vin. „Dar de făcut tot nu ţi l-ai făcut!“ Cu asta m-a dat dintr-odată peste cap, aşa cum mi se întâmpla doar în copilărie când eram prins cu vreo minciună. Doar că nu apucasem să mint. De unde ştia ea că asistenta încă nu mă înţepase cu acul? M-am gândit cã poate au un sistem de comunicare nou de care eu nu ştiam. „De unde ştiţi asta?“, îndrăznesc totuşi, pentru că sunt unul din veteranii acestui spital. „Pentru că nu ai pe ecuson semnul V“, şi îmi arată ecusonul ei pe care avea într-adevãr lipit un V mare, roşu. „V de la victorie?“ îmi revine mie simţul umorului. „V de la vaccin“, îmi rãspunde ea sec, şi la asta n-am ce să mai comentez. Pleacă certându-mă matern cu privirea, în timp ce eu îmi amintesc de un show mai vechi de pe Broadway, Monologurile vaginului, unde cineva spunea „V de la vagin“.
Cu asta în cap intru în restaurantul spitalului sã mănânc de prânz. La ora 1 e plin ochi. Îmi fac o salată mare cu verdeţuri şi nuci, care doar privind-o mă face să plesnesc de sănătate. Caut un loc la o masă şi mă asez lângă doi anestezişti care stau la taifas cu nişte asistente. Două dintre ele poartă o mască pe faţă şi abia atunci observ că foarte mulţi lucrători din spital poartă măşti similare, aceleaşi pe care le folosim în sala de operaţie. Mă simţeam oarecum înstrăinat şi nesigur. Tocmai mă întorsesem din concediu şi m-am gândit că poate izbucnise vreo epidemie gravă, iar eu umblu liniştit prin spital. O femeie de lângă mine mănâncă cu greu. Şi-a ridicat masca prea puţin, doar cât să-şi poată băga mâncarea în gură. Îmi pare rău pentru ea, dar mă gândesc că poate că e o persoană cu un simţ civic ridicat, care nu vrea să-şi împărtăşească viruşii şi microbii cu alţii. „Eşti răcită? De ce porţi mască?“, o întreb compătimitor. „Nu sunt deloc răcită. Doar că am refuzat vaccinul şi atunci trebuie să purtăm mască.“ „Pentru cât timp?“. „Habar nu avem. Poate tot sezonul. Ne vor anunţa ei când le putem da jos“. Apoi se uită la ecusonul meu şi-mi spune: „Şi dumneavoastră ar trebui să purtaţi una. N-aveţi «V»-ul…Dacă vreţi, am una nouă în buzunar“ O refuz categoric şi mănânc cu noduri. Sala mare de mese pare un bal mascat ciudat. Îmi amintesc de India, de Varanasi, unde mulţi purtau măşti pe faţă din cauza mirosurilor venite din gurile canalelor, de la vacile sfinte care se bălegau peste tot, de la bolnavii care aşteptau să moară pentru a fi incineraţi pe malul Gangelui în speranţa unei înălţări la cer fără alte încarnări chinuitoare ori de la cei care tocmai erau incineraţi pe ruguri. La fel şi în China, din cauza poluării, şi în Thailanda, în timpul gripei aviare. Acolo măştile erau ceva normal, protector. Dar nu în sala de mese a spitalului meu, unde cei ce le purtau părea nişte turişti japonezi speriaţi, care nu mai cred în nici un fel de aer. I-am văzut mascaţi pe japonezi peste tot în lume, până şi în Marile Canioane sau în Anzii peruvieni, unde e cel mai curat aer din lume. Nici nu mai ştii cine pe cine şi de ce se protejează.
Hotărăsc să mă întorc totuşi înapoi la cabinetul medical unde doctorul Patrik mă aşteaptă. Îl ştiu bine. Un polonez cu o biografie est-europeană ce seamănă cu a mea şi al cărui nume de familie n-am putut niciodată să-l pronunţ. Nici el pe-al meu. Prin anii ’90 am lucrat mult împreună într-o clinică din Brooklyn, în care dimineaţa şi în pauza de prânz vorbeam pasionaţi despre stock market. Era vremea când Wall Street-ul şi bursa izbucniseră şi mai toţi americanii credeau că vor ajunge bogaţi şi stăpânii lumii. Făceam amândoi investiţii la „day trading“, sperând naivi că vom ajunge repede milionari. Am pierdut atunci sume de bani de care nu vrem nici astăzi să vorbim. Mai erau acolo un pediatru care ne vindea tot felul de ponturi de investiţii şi un psihiatru care ajunsese atât de rupt de realitate, încât venea iarna pe zăpadă în sandale. Între timp psihiatrul poartă pantofi, noi ne-am recuperat pierderile, ne-au crescut copiii, iar când ne mai vedem, vorbim despre ţările din care am fugit. Acum opt-nouã ani se gândea să se întoarcă în Polonia, astăzi nici nu mai vrea să audă de aşa ceva. Uităm de vaccin şi ne lansăm într-o discuţie legată de starea Europei în general, de a Estului în particular. Ca de fiecare dată, Patrik mă face să mă simt bine spunându-mi că în Polonia nu e deloc mai bine ca în România. Cum pe tapetul naţiunii în care trăim acum e problema lui „Obama health-care“, tăbărâm amândoi pe subiect, iar el e imediat de acord cu faptul că eu sunt mai avantajat, fiind mai în vârstă şi mai aproape de pensie. Patrik e mai radical ca mine, mai pesimist, pentru că, uite, „o luăm în jos pe tobogan şi de aici în noua noastră patrie.“ Îi strâng mâna şi dau să ies pe uşă, dar el mă opreşte. „Ai uitat de vaccin…“! „Şi dacă nu-l fac?“ încerc eu. „Hm! Atunci trebuie să porţi mască! Dar nu orice mască! Fiindcă ai barbă, măştile normale nu se potrivesc bine, aşa că îţi vom comanda una specială, mai mare şi mai incomodă. Doar dacă nu vrei să-ţi razi barba…“. Apoi scoate din sertar seringa şi-mi spune serios: „Mai bine ridică-ţi mâneca, că ăştia nu glumesc“ Din două mişcări mă înţeapă cu o seringă specială cu multe ace mici şi scurte, dureroase. Tâşnesc iarăşi pe uşă şi mă strigă. „Ai uitat cel mai important lucru…“, spune el, după care îmi lipeşte pe ecuson acel „V“ care va demonstra public buna mea imunitate şi buna credinţă. „V de la vaccin, nu de la Victory“, bombănesc eu. „V de la vulnerability sau de la ce vrei tu…“. Ne despărţim binedispuşi, vaccinaţi. Când ajung în lift, văd că una dintre asistente se uită la ecusonul meu înclinându-şi mult capul. Văd în oglindă că din greşeală V-ul a fost pus invers. Îl las aşa cum e să vedem ce iese.
Pe vremuri, în România copilăriei şi a tinereţii mele, vaccinurile se ţineau lanţ, unul după altul, pentru că erau multe boli infecţioase care trebuiau eradicate. Nimeni nu se împotrivea. Nu prea mai erau teorii conspiraţioniste, pentru că ele fuseseră deja puse în aplicare cu mare success. De exemplu, noi habar nu aveam că fuseserăm irevocabil cedaţi lui Stalin, împreună cu toată Europa de Est. Bătrânii încă îi mai aşteptau pe americani. De unde era să ştim că la întâlnirea de la Yalta din 1945, pe o vreme friguroasă, Roosevelt, Stalin şi Churchil trasaseră noua hartă a Europei pe un serveţel de hârtie găsit pe masă, cu care unul dintre ei şi-a suflat mai apoi nasul, fără să şteargă cu nimic graniţele între care noi aveam să fim încarceraţi peste cincizeci de ani.
Când prin anii ’50-’60 au apărut primele vaccinuri, sovietice probabil, ele au fost primite cu mare entuziasm de către masele din România. Oamenii îşi doreau să intre în rând cu lumea, dar habar nu aveau că în felul acesta vor fi masiv infestaţi cu hepatită B şi C. Şi asta nu pentru că partidul voia să ne extermine, ci doar pentru că lucrătorii sanitari uitau pur şi simplu să sterilizeze acele. Cui îi mai păsa de un detaliu atât de mic într-o lume atât de complicată şi nemiloasă? Primele vaccinuri împotriva poliomelitei şi a variolei, care s-au dovedit altfel de foarte bună calitate, au fost făcute în clasele de copii „speciali“ în care învăţau fiii şi fiicele nomenclaturiştilor. Deşi regimul recomanda asepsia şi antisepsia, asistentele acelea au folosit în mod democratic acelaşi ac pentru toţi. Astfel, peste treizeci de copii de miniştri şi secretari dintr-o singură clasă au luat hepatită C. Doar trei mai sunt astăzi în viaţă şi ştiu asta de la o bună prietenă, care trăieşte şi se tratează la New York.
De curând am adus pe lume primul copil al unei tinere românce care avea hepatită C. Luată de la mamă. Când erau mici venea vecina, o asistentă medicală bună prietenă, şi le făcea toamna Polidin tuturor din casă. Prima era mama, aşa încât cei trei copilaşi să prindă curaj, apoi, cu acelaşi ac, restul familei. Toţi au hepatită C, pentru că mama se infectase când avusese o transfuzie după o naştere.
Când eram elev în clasele primare şi ne vaccinau, îmi amintesc că veneau peste noi la şcoală pe nepregătite. Învăţătoarea bloca uşa ca să nu putem fugi. Unii plângeau, voiau să sară pe fereastră, alţii trebuia ţinuţi cu forţa. Eu îmi suflecam masochist mâneca şi ieşeam totdeauna primul ca să scap cât mai repede de tot circul care plutea în aer. Uneori, instinctul e mai bun ca toate. Vaccinurile acelea au fost pentru noi o adevărată ruletă rusească cu efect întârziat, la care jucam fără să ştim. Nimeni nu bănuia ce stă ascuns în acea casoletă cu ace veşnic resterilizate. Cum îţi era norocul!
Când am ajuns la spital în lunea care a urmat, la fiecare intrare era câte unul dintre băieţii de la Security. Avem un serviciu de securitate serios, vizibil. Câteva zeci de bărbaţi zdraveni în uniforme, cam cât are un oraş mic din Europa. Ne controlau „V“-urile de pe ecusoane. Semnul meu întors n-a produs nicio derută. Cred că nu le e atât frică de viruşii de gripă mutanţi din anul ăsta, cât de un control venit de la Departamentul de Stat. Mai nou, pentru fiecare persoană aflată nevaccinată sau fără mască, se aplică 5.000 de dolari amendă din buzunarul spitalului. Astfel că numărul mascaţilor a crescut. Ne simţim puţin segregaţi şi ne recunoaştem între noi cu oarecare greutate.

Un comentariu pentru “V de la Vaccin”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper