Tristeţea unei jucării uitate. Arghezi aproape inedit

Un articol de Ion Simut

La paginile 108-113 din volumul Anii tăcerii (2010) de la Arad se află ciopârţit un poem arghezian excepţional, aproape de finisare, cu multe corecturi derutante pentru un lector neexperimentat al manuscrisului. Că nu este definitivat observăm din două aspecte evidente ale manuscrisului: numeroase intervenţii (corecturi, tăieturi şi paranteze) şi absenţa unui titlu. Ediţia de la Arad săvârşeşte cea mai gravă eroare când desparte cele două file ale manuscrisului în două poeme diferite, deşi se vede continuitatea lor logică în aceeaşi construcţie poetică şi într-un discurs unitar. Cum nu e singurul poem mutilat în acest fel în volumul restitutiv, putem vorbi de un adevărat dezastru al incompetenţei şi al superficialităţii în restituirea ineditelor argheziene în ediţia de la Arad – dezastru pe care nu ştim cui să-l atribuim din echipa implicată în realizarea luxosului volum (imprimat pe hârtie cretată). Un merit trebuie să recunoaştem: calitatea destul de bună a reproducerii scanate a manuscriselor în volum, ceea ce ne ajută pe noi să facem îndreptările necesare pentru o altă ediţie. Dar transcrierile sunt dubioase în cele mai multe cazuri.
Ruperea în două a poemului nu e totul. Pentru a fi clari în opţiunea lor aberantă, editorii pun între cele două file (considerate poeme independente) un alt poem (p. 110), de patru versuri, care nu au nicio legătură cu cele două părţi atât de categoric separate. Astfel că în ediţia de la Arad  avem, în locul textului unitar pe care îl reproducem aici, două poeme complet diferite. Primul, echivalent cu prima pagină de manuscris
(p. 108, în ediţia de la Arad), reproduce primele patru strofe, până la „Ce-atârnă şi ea printre mături”, ca ultim vers, iar al doilea poem (p. 112), a doua filă, cu o independenţă inventată, începe cu versul „Caterisit din lume-n care scop?” şi merge până în final, reproducând ultimele două strofe.
Alte greşeli de transcriere denaturează suplimentar poemul. Deşi strofele sunt clar delimitate, editorii unesc, totuşi, prima strofă cu a doua. Să zicem că nu e chiar atât de grav. Perla greşelilor o constituie eroarea de lecţiune din primul vers. Editorii nu sesizează retorica dialogală, specifică discursului arghezian. În loc de „O, maimuţoi ce spânzuri la bazar”, editorii de la Arad citesc „O maimuţică ce spânzuri la bazar”, neînţelegând că e vorba de un vocativ după exclamaţia „O”, pe care, e adevărat, poetul nu o urmează de o virgulă. Aceasta ar fi, de fapt, a treia caracteristică a manuscrisului nefinisat: punctuaţia nedefinitivată. Eu cred că în asemenea situaţii editorul trebuie să intervină, legitim, pentru completarea punctuaţiei, risipind astfel unele neînţelegeri pe care le-ar putea induce cititorului. În transcrierea mea, eu am făcut şi alte mici îndreptări de punctuaţie. Las acum la o parte numeroasele situaţii în care editorii de la Arad nu pun punctul, virgula sau cratima nici măcar acolo unde există în manuscris (în strofa a patra sunt cel puţin cinci astfel de cazuri de infidelitate ortografică).
Dintre greşelile de lecţiune a unor cuvinte mai comentez câteva, pe lângă aceasta care citeşte „maimuţică” în loc de „maimuţoi”. Ultimele două versuri din strofa a doua sunt citite cu două greşeli grave: în loc de „De obicei, încovrigat, pe brânci,/ Te cercetezi şi te mănânci.”, cum e corect, editorii de la Arad transcriu „De obicei, încovoiat, pe brânci/ Te cercetează şi te mănânci”, stricând nu numai înţelesul, dar şi metrica. Versul al treilea din ultima strofă „Nu te mai ard soroacele fierbinţi.” e citit împiedicat şi fără logică: „Nu te mai ard soarele fierbinţi”. Înţelesul pierdut e acela că, devenit o simplă jucărie, fără viaţă, maimuţoiul nu mai e trezit de „soroacele fierbinţi” ale împerecherii, la care face aluzie versul următor: „Nu te mai scot maimuţele din minţi”. În sfârşit, o ultimă observaţie de acest fel: al treilea vers de la urmă în sus  (dinspre finalul poemului) trebuie citit corect „E ibrişim şi jumătate lână”, nu „Şi ibrişin şi jumătate lână”, pentru că înţelesul e continuat din versul anterior: unghia mamuţoiului-jucărie nu calcă pe pământ, e artificială, confecţionată din lână şi ibrişim (în dicţionare, înregistrat corect „ibrişin”, în accepţia de „fir de aţă albă sau colorată, răsucită, din bumbac sau din mătase, folosit la cusut, împletit sau brodat”).
O altă problemă este aceea a variantelor de lucru, prezente în manuscris la rând cu celelalte versuri, dar puse în paranteză. La o analiză atentă se vede că ele sunt abandonate sau preluate şi prelucrate în alte versuri, considerate valabile. În acest poem sunt două asemenea situaţii. Prima variantă de lucru pusă între paranteze rotunde se află în strofa a patra, între versurile 3 şi 4: „(Şi te ofileşti lipsit de datorie/ Nimeni spre tine nu se-abate)”. Nu trebuie foarte mult studiu al situaţiei ca să-ţi dai seama că aceste două versuri nu trebuie transcrise la rând cu celelalte, cum procedează ediţia de la Arad. Ele nu sunt validate pentru versiunea finală, fiind logic anulate de faptul că primul vers din paranteză este abandonat în favoarea celui următor, care aduce rima pereche: „Tu n-ai duhovnic, lege, cununie,/ Nu ştii gândi, citi şi scrie”. A pune între aceste două versuri paranteza de mai sus e abuziv şi inutil. A se observa de asemenea şi faptul că al doilea vers din paranteză „Nimeni spre tine nu se-abate” este folosit mai departe în aceeaşi strofă (versul 7). Păstrând paranteza, stricăm fluenţa versificaţiei şi provocăm repetiţii inutile, dăunătoare. A doua situaţie asemănătoare se află în ultima strofă, când, după versul 5 urmează în paranteză versul „(gonind din bărăgan în bărăgan)”, vizibil anulat logic de cel următor din manuscris: „Gonind prin bărăganul musulman”, care asigură rima pereche, făcând inutil versul din paranteză, pe care ediţia de la Arad îl transcrie fără rost, creând impresia de redundanţă şi afectând, astfel, stilistic, rigoarea versificaţiei.
O singură alternativă sugerată în manuscris ne pune în dilemă. În versul 4 din strofa a doua:  „Vântul se joacă-n coada ta curată”. Arghezi subliniază ultimele două cuvinte şi scrie alături: „în coada-ţi legănată”, ceea ce am interpretat ca o sugestie imperativă de înlocuire, determinându-mă să adopt ca text final pentru versul 4 forma: „Vântul se joacă-n coada-ţi legănată”. Diferenţa nu ar fi foarte mare între o formă şi cealaltă şi nu afectează sensul.
Am înlăturat o incoerenţă gramaticală (ca să nu spun un dezacord) din versurile: „Şi ochiul tău din bobul lor cel mare/ Fac semne-ncoace de mărgăritare”, cum apare clar în manuscris, punând pluralul subiectului (ochii tăi) cerut de predicat (fac), cum cred că ar fi procedat şi autorul la o privire mai atentă, dacă ar fi avut ocazia să revină asupra manuscrisului, înlăturând o neglijenţă, neobservată în febra redactării. Nu sunt sigur că editorului îi sunt permise asemenea colaborări cu autorul. Oricum, mărturisesc intervenţia pe care am făcut-o.
Eliberat în transcrierea mea de balastul variantelor, recompus unitar şi întreg din cele două părţi rupte în ediţia arădeană, din care am îndepărtat şi erorile de lecţiune şi am restaurat ortografia, poemul îşi dobândeşte cursivitatea şi acurateţea, îşi relevă frumuseţea versificaţiei, a construcţiei şi a simbolului.
Frumuseţea stranie a poemului provine din ridicarea la rang de simbol a unei jucării uitate într-un bazar şi emanând tristeţe din solitudinea sa împietrită. Maimuţoiul confecţionat din materiale stridente a pierdut, prin artificialitatea lui, bucuria sau fiorul vieţii, în pofida nostalgiilor exotice pe care le trezeşte privitorului. Dintr-o fiinţă a devenit un obiect lipsit de viaţă. Fixitatea privirii, nemişcarea buzelor, gesturile încremenite, anatomia simplificată, absenţa oricărei comunicări sunt semne ale morţii. Sărbătoarea (Paştele) nu poate înlătura sentimentul lugubrului şi al timpului încremenit. Comunicarea e blocată şi suverane rămân izolarea şi singurătatea: „Tu n-ai duhovnic, lege, cununie,/ Nu ştii gândi, citi şi scrie./ Şi spânzurat la stradă ţi-e urât./ Suspinurile-ţi suie până-n gât./ Nimeni spre tine nu se-abate”. Nu-i o speculaţie să vorbim de tragicul incomunicării întrupat în acest obiect-jucărie ce înlocuieşte o fiinţă, cu toate dramele şi frământările ei, dar pentru care frenezia e o simplă amintire tristă. Substitut al unei vieţi, el e caterisit din lume, adică un exclus, un exilat fără scop, „ca un preot fără episcop” sau „ca un rege fără tron”. Derizoriul situaţiei e şi mai bine sugerat  prin ampla şi sofisticata comparaţie: „ca o barcă de hârtie/ Care visează lângă farfurie/ Mediterana gloriei latine”. Sentimentul rezultat şi declarat ca atare nu poate fi decât mila faţă de deplorabila prezenţă a maimuţoiului-jucărie într-un bazar. Compensaţia sau consolarea vin în final din suspendarea vieţii, suspendare care aduce îndepărtarea de orice griji. Toată agitaţia sterilă a vieţii sfârşeşte în această încremenire finală într-un obiect fără viaţă, ridicol în rigiditatea lui absurdă, estimat la un preţ de nimic, pecetluind derizoriul pe care îl reprezintă şi ca obiect, şi ca amintire a unei fiinţe.

 

şO, maimuţoi ce spânzuri la bazarţ

O, maimuţoi ce spânzuri la bazar
De-o sfoară de mătase solitar,
Îmi aminteşti cătunele barbare
Fără trotuare, fără felinare
Şi ţările-nvăţate cu uimire
Din cartea de citire.

Oprit pe cui, tu cel nerăbdător
Unde se uită ochiu-ţi sticlitor
De nu se-nchide niciodată?
Vântul se joacă-n coada-ţi legănată.
Şi nemişcate sunt buzele tale
Cu care către părţile reale
De obicei, încovrigat, pe brânci,
Te cercetezi şi te mănânci.

Croitorul ţi-a uitat anatomia.
Tu patria, curmalii şi pustia.
Ca un portar şi ca un brav
Eşti îmbrăcat pe piele cu postav
Şi cât te strânge, simt de-aci, tunica!
Cum te-ar putea acum bunica
În capitala lumii recunoaşte,
Sfânt maimuţoi înfăţişat de Paşte.

Cine ne spune dorurile tale,
Cu braţele pe două balamale?
Tu n-ai duhovnic, lege, cununie,
Nu ştii gândi, citi şi scrie.
Şi spânzurat la stradă ţi-e urât.
Suspinurile-ţi suie până-n gât.
Nimeni spre tine nu se-abate.
Şi-abia de-ar îndrăzni de frate
Să ţi se ia maimuţa de alături
Ce-atârnă şi ea printre mături.

Caterisit din lume-n care scop?
Eşti ca un preot fără episcop.
Ca un părinte ras
Fără pomeni şi fără parastas.
Eşti ca un rege fără tron
Şi-american fără blazon,
Şi ca o barcă de hârtie
Care visează lângă farfurie
Mediterana gloriei latine.
O, maimuţoi, ce milă mi-e de tine!

Dar, orişicum, te-ai aşezat.
În carnea ta, în şoldul tău vărgat
Nu te mai ard soroacele fierbinţi.
Nu te mai scot maimuţele din minţi,
O dată-n an, de două ori pe an,
Gonind prin bărăganul musulman.
Şi ochii tăi din bobul lor cel mare
Fac semne-ncoace de mărgăritare.
Şi unghia-ţi departe de ţărână
E ibrişim şi jumătate lână.
Şi preţul tău în geamurile reci
E doar de 4 lei şi 70.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper