Testul şi textul suferinţei

Un articol de Marian Victor Buciu

Aura Christi, Dostoievski – Nietzsche: elogiul suferinţei,  Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013

 

Prin (prejurul lui)
Dostoievski şi Nietzsche

Dostoievski şi Nietzsche, centrali în acest volum al Aurei Christi au predecesori, nici aici ignoraţi, dimpotrivă: Puşkin, Lermontov, Gogol, Tolstoi. Dar şi succesorii există, de la A. Gide şi Th. Mann la românul, contemporanul nostru, N. Breban. Şi Tolstoi este apropiat de subterana dostoievskiană, nu doar Nietzsche. Tolstoi este un „şcolar al subteranei”. Marca lui Dostoievski transpare în nuvela sa Moartea lui Ivan Ilici. Despre Dostoievski, Tolstoi îi mărturiseşte lui Strahov: „el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag şi mai necesar”. Sau, cum îi declară soţiei aceluia, „omul cel mai scump”. S-a recunoscut, desigur târziu, inferior şi ca scriitor în comparaţie cu el. Pentru aceasta o preocupă pe autoare Tolstoi, altfel văzut ca un viclean abil, eşuat în voinţa de identificare cu omul comun.
Cu mult admiratul Gogol, Dostoievski are-n comun înţelegerea pentru suferinda, trista Rusie, alianţa slavofilo-occidentală, starea de alienat lumesc şi metafizic. De la M.I. Lermontov preia modelul dedublatului Peciorin. Iar de la Puşkin, feminitatea literară. Între descendenţii dostoievskieni, lipsiţi de anxietatea prescrisă de un Harold Bloom,
N. Breban este prezent în eseu, între altele, prin conştiinţa politică expansivă, hybris, omul cu mai multe inimi (Neli din romanul Pândă şi seducţie).
Dostoievski îi apare eseistei stăpânul deplin asupra personajelor sale, nu puţini supraoameni eşuaţi, inşi pierduţi, diabolici, ca Svidrigailov. Scriitorul descrie în chip metodic şi nu judecă omul în adânc. Explorează infernul omenesc şi lumesc precum Nietzsche şi Proust. Este, cum crede Nietzsche, un profund şi necruţător analist al psihologiilor, întrucât subteranistul batjocoreşte cunoaşterea de sine socraticã. Lui Strahov, Dostoievski îi spune că vizează iadul în Crimă şi pedeapsă şi Amintiri din Casa Morţilor. Inferenţele sale ficţionale conduc într-o aşa numită de autoare „realitate deviată”. Înamorată intelectual de acest bolnav ales, numit „sfânt epileptic”, Aura Christi îl vede în mod direct dublu. Evident, dedublat, divin şi demonic. Dar nu deopotrivă. Ca atare, nemarcat de măsură, însă delirant, dezechilibrat, slăbit de lecturile care îl stăpânesc şi întărit înspre sfinţenie. Ca imitator smerit al lui Hristos, marele scriitor rus este recunoscut prin exegetul său Mihail Bahtin. Creator de operă religioasă, însetat de etern şi ideal, strict religios, Dostoievski este un creştin nedogmatic, aşadar un creştin real, la fel cum crede Nietzsche, subliniază autoarea, în alianţă cu M. Heidegger, Gilles Deleuze şi chiar cu Şt. Aug. Doinaş.
Eseista îl creditează deplin pe Nietzsche („apolitic, asocial, atemporal, anistoric”), un alt mare ştiutor, ca şi Dostoievski sau Proust. Cu toţii sunt seduşi de voinţa de putere în (ori şi) adevăr. Aura Christi alege să-l prindă pe Nietzsche într-un moment de modestie, când el scrie cuiva să i se arate nu partizanat, dar curiozitate. Admirator al presocraticilor, Nietzsche sare peste Socrate şi face critica autocunoaşterii. Dar şi a creştinismului ca instituţie, ca unul deloc ateu, chiar religios, cum îl descoperă
Th. Mann, incluzându-l, nu fără (de)limitare („Nietzsche, dar cu măsură”), ca şi pe Dostoievski, în categoria seismografilor timpului social şi istoric. Şi el un nihilist paradoxal, Nietzsche proclamă viaţa (amor fati), afirmă voinţa de putere dincolo de morală şi dincoace de conştiinţa comună, cea rea sau a răului, în sfârşit dezvăluie viaţa ca fiinţă a fiinţării. Astfel adnotează autoarea, după M. Heidegger. Bibliografic, îl angrenează în analiză şi pe G. Deleuze. De Dostoievski pe Nietzsche îl leagă psihologia ilimitată, calea directă de afinitate congenială.
Există între cei doi şi o apropiere (trans)etnicistă: Nietzsche, care se recunoaşte a nu fi un german(ic), vede în Dostoievki rusul adânc. Eseista româncă îl numeşte pe Nietzsche ruso-german, punându-i în paranteză francismul/franţuzismul.
Suferinţa
Suferinţa, anunţată în prefaţa autoarei ca fiind supremă cauzalitate ori, altfel spus, ca origine totală, este undeva pusă în seama exclusivă a omului. Omul, doar el, este generator al suferinţei (359). Aici, acceptată în variabilitatea sa fenomenologică, în via sa contradicţie, suferinţa este urmărită în gândirea unor personaje şi personalităţi. În primul şi în ultimul rând, suferinţa are ori capătă sens. Ea posedă chiar sensuri, la plural, şi devine un test precum nivelurile de suportat ale adevărului. Există o suferinţă în adevăr, nu doar într-adevăr. În slăbiciune, suferinţa distruge, în putere ea edifică. Primatul este unul de pozitivare în sau prin suferinţă. În orice caz, ea trebuie încercată, de la accept la elogiu. Paremiologic, teza, care nu poate fi circumscrisă moral, prea reductiv, s-ar formula: tot răul există spre bine. Ea nu se rezumă nici la întoarcerea (metanoia) teologică. Deşi terminologia moral-religioasă nu este eludată. Orizontul ontologic devine cel deschis contemplării în gândirea artistică, literară, epică şi filosofică. Fundamental rămâne un fel de prelungire a unui existenţialism spiritual, metafizic. Suferinţa există ca trăire în bucurie, primită – iar aici religiosul creştin îşi impune poziţia – ca dar, rod, belşug de viaţă. Suferinţa îmbelşughează viaţa, o spune, surprinzător, cum ni se documentează aici, suspectul anticreştin Fr. Nietzsche. Înaintea acestuia, Shakespeare, Dostoievski, Meister Eckhart reflectă deplin realitatea suferinţei.
Suferinţa este ambivalentă, zeiţă şi scorpie, spune Aura Christi. Dar zeiţa este şi scorpie adesea, o vedem, o citim, în propria ei poezie. Suferinţa ia chip diferit, clar, clasic, neechivoc, fiind luminoasă, la Nietzsche, ori întunecată, la Schopenhauer. Ea are funcţie metodică. Este, prin urmare, o cale spre sfinţenie, pentru Meister Eckhart, Nietzsche, Dostoievski.
Pentru Nietzsche, recunoscut de autoare drept elogiator şi dascăl al suferinţei, suferinţa este multiplu închipuită: suferinţă de sine, voinţă singularizantă de suferinţă, lentoare a trupului. Pornind de la Nietzsche, pentru Aura Christi suferinţa este existenţa însăşi. „Sufăr, deci exist.” O emblemă a viului: „osie tremurândă a paideii viului teribil”, „agent al viului”. „Suferinţa este, probabil, preţul darului de a fi vii.” Măreţia de zeu şi maestru a suferinţei este primită ca „mesager al viului şi-al stăpânirii de sine, camera de tortură a voinţei de a fi”. Suferinţa devine activă la modul intens agresiv, stă la pândă ca moartea. Ea poate fi şi opţională, înainte de a fi destinală, iar atunci suferinţa apare ca alegere. Suferinţa te învinge şi te autentifică, adică te redă ţie însuţi.
Suferinţa, tema centrală a lui Dostoievski, este un mijloc de regenerare, ca şi la Nietzsche. Dostoievski se arată a fi un voluptuos provocator al suferinţei. El are compasiune pentru suferinţa omului aflat în nevoie, după cum observase, adânc impresionat, socialistul Bielinski, de care ulterior se va îndepărta. Dostoievski ia suferinţa ca mod etnic, rusesc, de a fi. El crede pur şi simplu într-o nevoie rusească de suferinţă. Porfiri Petrovici, anchetatorul din Crimă şi pedeapsă, romanul lui Dostoievski, face elogiul suferinţei, căreia Raskolnikov este chemat să i se predea. Raskolnikov consideră suferinţa, ca şi durerea ori tristeţea, obligatorii pentru omul mare, adică important. Înţelesul suferinţei rămâne primordial: „în suferinţă stă ideea”, adică totul, deduce autoarea din faimoasa propoziţie a lui Raskolnikov, încuviinţată după Mikolka. Expresia suprem existenţială a suferinţei ia două chipuri pregnante: religios şi estetic, nu pe deplin separate. Există ispăşirea creştină prin suferinţă, în absenţa iubirii, într-o viaţă infernală, dezvăluită de stareţul Zosima. Ispăşirea nu este doar a omului, trebuie menţionat, dar a lui Isus însuşi, întru salvarea omului. Şi numai aşa se înţelege suferinţa smerită a Fiului.
Aura Christi admite apoi că suferinţa morală şi estetică este o măsură a vieţii. Punând un accent oarecum insolit, necesar, pe virtutea creatoare, artistică, eseista consideră că „Suferinţa dă har, iar – în cazuri foarte rare – geniu.” Marele beneficiu al suferinţei (şi mă întreb acum dacă există şi o pragmatică a acesteia) ar fi rodul viu al trăirii excepţionale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper