Şvarţ

Un articol de I. OPRIŞAN
Un articol de George Neagoe

Vlaicu Bârna, Între Capşa şi Corso, ediţia a III-a, adăugită, Prefaţă de Z. Ornea, Notă asupra ediţiei de Nicolae Bârna,  Editura Polirom, Iaşi, „Biblioteca Memoria: jurnale, autobiografii, amintiri“, 2014, 448 p.

 

La a treia ediţie, volumul Între Capşa şi Corso (1998; reeditat în 2005), completat cu seria amintirilor reunite sub denumirea Figuri din Parnasul interbelic, poate fi plasat mai bine în contextul genului. Este o colecţie de portrete, nu un destin autobiografic. Faptul oferă atât satisfacţii documentaristice, prin credibilitate, cât şi estetice, prin stilul detaşat şi voios. Ar fi fost totuşi necesare câteva note de subsol, aşa încât cititorul să nu aibă impresia că orice informaţie vehiculată este indubitabilă. Amendarea ar fi ajutat orientarea istoriografică. Menţionez două erori: E. Lovinescu s-a născut în 1881, nu în 1882, iar Ion Vinea era doar cu un an mai în vârstă decât Scarlat Callimachi (n. 1895, respectiv 1896). Acest tip de portrete, redactate din perspectiva unui raisonneur, l-a exersat, pentru epocile următoare, Ştefan Aug. Doinaş (Evocări, Ed. Fundaţiei PRO, 2003) sau Augustin Frăţilă (În curtea cu pavajul gri, Editura Muzeului Literaturii Române, 2010), ambii fiind invitaţi să colaboreze la „Ziarul de duminică“.
Vlaicu Bârna îşi joacă discret toate rolurile – chibiţ, colportor, martor, participant, factor decizional. Traiectoria sa profesională şi politică nu iese niciodată în evidenţă, aşa cum catalizatorii ajută la definitivarea reacţilor fără a-şi modifica proprietăţile chimice. Sunt suficiente mărturiile despre încadrările în câmpul muncii pentru a pricepe că povestitorul s-a aflat în mijlocul evenimentelor: „Tot cu o învoire mă aflam în Bucureşti, în august ’40, când diplomatul Vasile Stoica, funcţionând atunci ca subsecretar de stat la Ministerul Propagandei în guvernul Gigurtu, m-a numit într-un post de cenzor la Cenzura Militară a Presei. Această încadrare echivala cu mobilizarea pe loc, deci cu sfârşitul deplasărilor pe zonă“ (p. 168).
Probabil că structura interioară l-a ajutat să păstreze distanţa cordială faţă de gruparea „Criterion“ şi simpatia moderată pentru comilitoni. Există, în tonul relatărilor, o parcimonie anacronică, provenită din educaţia tinereţii. Ceremonia protocolară a vremii impunea adresarea reverenţioasă. Tutuirea se dezavua, fiind admisă doar între intelectuali de aceeaşi factură (clasiciştii E. Lovinescu şi G. Murnu, p. 63) sau între prietenii foarte buni, precum „găeştenii“ Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu
(p. 399). De altfel, până să schiţeze gesturi de afecţiune – sugerate cel mult prin apelative – povestitorul se menţine distant. Autorul îşi demonstrează preţuirea pentru colegi, punctând câteva vorbe de duh. O scenă convulsivă, în care vorbitorul îşi adecvează discursul la un anumit temperament, este formula iniţială din necrologul rostit de H. Bonciu la catafalcul lui Anton Holban, unde hipersensibilitatea şi intelectualizarea se confudă, aşa cum prozatorul defunct obişnuia să râdă în momente de tragism: „Scumpul meu bidon de griş“ (p. 66).
Cartea rezistă, înainte de orice, prin absenţa umorilor şi a idolatrizării. Desigur, mediul la care a aderat Vlaicu Bârna se concentrase în preajma convingerilor  de stânga. Numai că, atunci socialismul însemna social-democraţia de azi. Rămâne o temă deschisă atitudinea tolerantă şi chiar încurajatoare a conducerilor autoritariste, de dreapta, în raport cu acest segment ideologic: „Din anul 1937 până la începutul lui 1939, luptându-se cu rigorile dictaturii regale, şZahariaţ Stancu a scos propria sa gazetă, Lumea românească, finanţată de industriaşul Max Auschnitt. Rămăsese singurul ziar de orientare democrată după ce guvernarea Goga–Cuza le desfiinţase pe celelalte: Adevărul, Dimineaţa, Lupta, Rampa etc.“ (p. 76).
Calamburghezi
Lumea recompusă are în centru, aşa cum indică titlul, cafeneaua Capşa şi braseria Corso. Mărirea şi decăderea Bucureştilor se leagă de cele două localuri, care dispar simultan, în 1939 (prima fiind desfiinţată, cealaltă demolată), în preajma declanşării celui de-al Doilea Război Mondial (p. 150). Memorialistica lui Vlaicu Bârna devine astfel un mic studiu cultural, incluzând realităţi politice şi economice, obiceiuri culinare, tabieturi, bârfe, dispute şi frăţii, făcând indirect şi câteva trimiteri la starea României din ultimul deceniu ceauşist: „Dar cafeaua dispăruse de pe la începutul războiului şi în locul ei era instalat surogatul de cafea, de obicei năutul sau un înlocuitor adus din Orient sau din Grecia, făcut din smochine degradate puse la prăjit şi măcinate. După 23 August, odată cu ocupaţia rusească şi cu intrarea în Bucureşti a Comisiei aliate de control (anglo-americană), la Capşa, la Athénée Palace şi la Café de la Paix a reapărut cafeaua“ (p. 420).
Şvarţul însă nu, indisolubil legat de altă societate. O imagine de ansamblu şi alta de detaliu m-au lăsat perplex parcurgând drumul imaginar Între Capşa şi Corso. Pe de o parte, o presupusă stare de „normalitate“ a vieţii culturale
(p. 175, p. 400), vizibilă în publicistică, în spectacole de teatru şi de cabaret (fetişurile nocturne nu se supuneau aceloraşi rigori legislative ca literatura!). Pe de altă parte, mi s-a întâmplat să fi descoperit un fel de fotografie inedită, în ipostaza lui Cioran de „tânăr blond“. Paginile câştigă, în opinia mea, şi prin restabilirea istoricităţii unor evenimente. De pildă, oricât de combativă şi turbulentă, gruparea „Criterion“ se bucura de bunăvoinţă ca o ciudăţenie necesară pluralismului. Puţini îi luau în serios pe trăirişti, iar cauza ar consta în absenţa unor opere serioase. Lucrul pare evident în poantele puse pe seama lor: „Cioran era ţuţărul lui ţuţea“ (p. 357). Încrâncenarea din scris se domolea alături de o cupă (!) de şvarţ, băutură a cărei reţetă (p. 147) indică un potenţial sedativ. Între Capşa şi Corso aduce multe lămuriri în legătură cu tihna burgheză şi cu abilitatea de a gestiona conflictele fără resentimente. Din perspectiva lui Vlaicu Bârna, persoanele strânse la masă sunt incapabile să urască. Deşi legionar îmbrăcat corespunzător, Ion Barbu continuă să facă pressing asupra domniţelor şi a cucoanelor.
Cen(z)(g)ura
Capşa şi Corso sunt personajele principale din carte, celebrând citadinismul intens, a cărui buclă temporală nu o mai înţelegem deloc. Socotind programul cotidian al scriitorilor neosteniţi – Camil Petrescu, I. Vinea şi Zaharia Stancu – ne întrebăm cum reuşeau să împace mondenitatea (a nu se confunda cu boema) şi creativitatea (în special pe cea de ordin gazetăresc). Ar fi cam impudic să ne referim şi la orele consacrate amorului. Nu aş vrea să proiectez accelerarea şi îngustarea cronologică a globalizării noastre asupra unei perioade aşa-zicând aurorale, când oamenii nu se consumau cu mijloacele de comunicare electronică. Raţionamentul nu se justifică. Tot despre o societate ultrainformaţionalizată, peste măsura capacităţii de răspândire şi de ingerare, discutăm la data respectivă. Presa reprezenta o instituţie – a echidistanţei, a partizanatului, a scandalului, a divertismentului. Vlaicu Bârna oferă argumente suficiente să observăm detaliul că, la nivelor anilor 1930, comunicarea prin ziare şi reviste era excesivă.  Timpul nu avea răbdare, ci valoare, deoarece intelectualii de formaţie umanistă intrau într-un sistem economic. Dispuneau de o piaţă imensă. Articolele nu intrau în categoria efemeridelor, ci a exerciţiilor remunerate pentru a întreţine vocaţia şi talentul.
Dar deceniile interbelice au legitimat cenzura. În diverse pasaje, Vlaicu Bârna semnalează nevoia de a înlătura etichetele nostalgic idealiste. Însăşi titulatura perioadei – bazată pe criterii cronologice tot mai vagi – marchează o perioadă incertă. Între Capşa şi Corso ilustrează transferul de putere de la dictatura militară către dictatura proletariatului. Războiul stabilise şi unele mecanisme de evitare a restricţiilor. Cenzura era eludată de cenzori. Aşa  a apărut romanul Revoluţia de Dinu Nicodim (1943), imediat confiscat şi retras din librării
(pp. 178-179). Totuşi, evocarea senzaţională, care rivalizează cu debuşeul bancurilor despre Ceauşescu, vizează o operaţiune a Marelui Stat Major, în colaborare cu Siguranţa, la direcţiunea ziarului Curentul, când s-a scos din paginare afişul unei dramatizări după Măgarul de aur de Apuleius. Obsesia referenţialităţii şi a subversiunii se manifesta la fel de precaut şi de abuziv sub Ion Antonescu. Iar devotamentul ostăşesc provenea, după mărturia prea sinceră a unuia dintre generalii responsabili de acea descindere, din reanimarea unor coduri lingvistice împărtăşite la Academia Militară: „Ne făceam farse, ne puneam porecle. Lui Ionică apucasem să-i zicem Boaşe de măgar, şi el nu se supăra“ (p. 405).
De la Ionică până la amabilul nea Nicu tranziţia e măruntă. Câteodată, timpul prea ne purifică memoria! Sau o epurează.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper