Surprize la Glasgow

Nu mă aşteptam să văd muzee excepţionale la Glasgow, deşi eram deja informat asupra faptului că două dintre muzeele de aici sunt apreciate la nivel continental. Mă refer, evident, la cele două excepţionale muzee ale metropolei scoţiene, Colecţia Burrell şi Muzeul Ţărmului (aceasta este, de fapt, denumirea neoficială a Muzeului Transporturilor; un fel de „muzeu de la Şosea“ în variantă scoţiană). Poate că, mai ales în ceea ce priveşte al doilea muzeu, traducerea nu este cea mai exactă, dar nu ştiu cum altfel aş putea traduce numele  Riverside Museum. Să le luăm pe rând.
Primul dintre ele, Colecţia Burrell, are o istorie extrem de interesantă. Foarte pe scurt, domnul Burrell a strâns o colecţie impresionantă de obiecte, de la vitralii medievale la vase chinezeşti antice, de la tablouri ale primitivilor italieni la impresionişti, incluzând fragmente de zidărie medievală şi mobilier de secolul al XVIII-lea, într-un castel pe care îl moştenise. Cum nu vroia să lase o imensă avere (dobândită, în bună măsură, în anii tulburi din al Doilea Război Mondial, pe preţuri extrem de modice) la voia întâmplării, Sir William Burrell a hotărât să doneze întreaga sa agoniseală Statului. A durat foarte mult până când acest stat a găsit o soluţie practică pentru a găzdui imensa şi deosebit de variata colecţie Burrell (de peste 8.000 de piese, donatorul solicitând să fie expuse, permanent şi integral, într-un muzeu), într-o clădire special adaptată acestui scop. Un aristocrat local, Pollock, a oferit o parte a parcului al cărui proprietar era pentru acest muzeu. Clădirea a fost construită special pentru muzeu, având în vedere fiecare obiect, fiecare vitraliu, fiecare vas ori tablou din colecţia sa. Este interesant de ştiut că Burrell a donat colecţia oraşului Glasgow în anul 1944. A durat mai mult de 30 de ani până când arhitecţii Barry Gasson şi Brit Andresen au reuşit să prezinte un proiect coerent conducerii oraşului. Muzeul a fost construit „de la zero“ şi a fost inaugurat de însăşi Regina Elisabeta a II-a, în 1983. Ceea ce impresionează fără îndoială oricare vizitator al muzeului este modul în care clădirea a fost „introdusă“ în spaţiul din parcul Pollock, într-un mod complet lipsit de agresivitate. Muzeul prezintă o colecţie extrem de eclectică, astfel încât, adeseori, poţi să ai impresia că arhitectura ţine loc de exponat în sine, tocmai datorită eforturilor făcute de curatori şi arhitecţi, pentru a reproduce spaţiile specifice operelor originare.
Muzeul Ţărmului este cu totul altceva, e un muzeu despre istoria transporturilor. Evident, e aşezat pe ţărmul mării. Clădirea a fost proiectată de celebra arhitectă britanică de origine irakiană Zaha Hadid, iar acesta este, fără îndoială, primul atu al muzeului. Gândită cu câţiva ani înaintea unui alt mare muzeu proiectat de firma aceleiaşi arhitecte, muzeul de artă contemporană din capitala Italiei, MAXXI (despre care am mai avut prilejul să scriu în paginile revistei Cultura), clădirea muzeului scoţian reuşeşte să se integreze perfect peisajului, prin rapelul său la tipul de arhitectură locală, dar iese totodată în evidenţă prin unghiurile sale îndrăzneţe şi prin volumul său deosebit. În interior, muzeul poate fi cuprins dintr-o singură privire chiar din uşa de la intrare (de fapt, e o iluzie, pentru că în realitate clădirea este ceva mai mare, dar impresia este aceasta: că tot muzeul poate fi privit din uşă). Reconstituirile unor străzi ale oraşului scoţian din urmă cu două secole sunt inventiv îmbinate cu o spirală pe care se află automobile din diverse epoci, spaţiul fiind fragmentat – într-un mod totuşi armonios – în câteva subansamble care-i lasă vizitatorului posibilitatea de a se plimba în imensa hală a muzeului fără să aibă nevoie de un plan sau de indicaţii. Undeva, înspre înaltul clădirii, este expusă cea mai veche bicicletă din lume – obiect care constituie mândria muzeului în mai mare măsură decât corabia de secol XVIII ancorată la mal, în faţa sa.
Muzeul Ţărmului a obţinut, în 2012, Premiul Fundaţiei Micheletti, acordat, aşa după cum am mai avut ocazia să o spun, de fundaţia care are sediul la Brescia, în urma unui concurs european în care muzeele care se înscriu sunt vizitate de membrii juriului Academiei Europene a Muzeelor. Un an mai târziu, acelaşi muzeu a primit şi prestigiosul Premiu al Muzeului European al Anului (acelaşi cu cel acordat şi Muzeului Naţional al Ţăranului Român în 1996), în urma jurizării de către membrii Forumului Muzeului European. Este o performanţă, după ştiinţa mea, unică – aceea ca un singur muzeu să reuşească să primească două dintre cele trei sau patru premii europene importante în acest domeniu, iar muzeografii scoţieni sunt, în mod evident, deosebit de mândri de acest lucru. Ce a contat pentru edilii din Glasgow a fost însă efectul pe care l-a avut pe termen scurt construirea muzeului într-o zonă abandonată (vechiul port al oraşului a intrat într-un acut proces de degradare, odată cu începerea dezindustrializării, în urmă cu patru decenii): retrezirea la viaţă a străvechii aşezări. În peisajul industrial, dominat de clădirile cenuşii, lipsite de imaginaţie şi obositoare prin însăşi monotonia lor, unghiurile ascuţite ale Muzeului Ţărmului, dublate de aşezarea instituţiei pe malul apei (lucru care atrage întotdeauna oricare vizitator) a făcut ca oraşul să capete, dintr-o dată, o altă faţă. A fost un efect similar cu acela resimţit de fostul oraş industrial Bilbao, atunci când Frank Gehry a proiectat celebrele sale volute acoperite cu titan, pentru clădirea Muzeului Guggenheim (un alt muzeu câştigător al Premiului „Muzeul European al Anului“, de altfel, la patru ani după ce premiul fusese dobândit de instituţia bucureşteană). Din nou, s-a dovedit că o clădire muzeală, îndrăzneţ realizată (de fapt, termenul corect ar fi inteligent realizată), indiferent de tema sa, poate avea un efect benefic nu doar asupra unui cartier (aşa cum se întâmplă, să spunem, la Barcelona, în jurul Muzeului de Artă Contemporană de acolo, plasat în cea mai săracă zonă a oraşului), ci asupra întregii aşezări. Glasgow este un oraş care, literalmente, a înflorit după ce Muzeul Ţărmului a fost deschis, în urmă cu trei ani. Cheiul Pointhouse arăta, înainte de apariţia instituţiei de cultură, faţa cea mai urâtă a localităţii: clădiri părăsite adăposteau vagabonzi şi drogaţi, locul fiind evitat nu doar de puţinii turişti, ci chiar şi de localnici. De când, la începutul deceniului trecut, a început curăţarea zonei şi a fost implantată impozanta clădire a Muzeului Transportului, oraşul a căpătat un alt suflu, având acum ambiţia de a fi nu doar fosta capitală industrială a Scoţiei, ci şi actuala sa capitală culturală (lucru, să recunoaştem, destul de dificil, având în vedere competiţia cu Festivalul de teatru de la Edinburgh).
Nu aş vrea să mă avânt într-o amănunţită descriere a celor două muzee scoţiene. Mi se pare esenţial faptul că amplasarea lor (primul dintre ele, într-un parc fost proprietate privată, iar al doilea într-o zonă abandonată a oraşului) în două puncte cheie, aflate la distanţă mare unul de altul, în două capete diferite ale aşezării, a fost suficientă pentru a face ca un oraş recunoscut pentru aspectul său postindustrial şi, evident, pentru tristeţea pe care un asemenea peisaj o poate degaja în jurul său, să reînflorească. Ca şi la Bilbao, la Glasgow este vizibilă dovada că investiţia în cultură este extrem de importantă, pentru că aduce profit, într-un termen foarte scurt, pentru întreaga municipalitate. Mi-aş dori foarte mult ca acest lucru să fie înţeles şi de edilii din oraşele mijlocii ale României, dar nu îmi fac iluzii. Probabil că o ipotetică delegaţie a unor primari români în Scoţia ar reuşi, mai degrabă, să umple berăriile oraşului, decât muzeele sale, şi aceştia nu ar înţelege de unde vine actuala prosperitate a fostei glorii industriale a Scoţiei.
Ar trebui să adaug faptul că vizita la Glasgow mi-a fost prilejuită de participarea la reuniunea anuală, de premiere, organizată de Academia Europeană a Muzeelor, pentru Premiul Fundaţiei Micheletti. Din păcate, singura instituţie românească participantă în competiţie, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa“, nu a reuşit să se claseze nici măcar printre cei şase finalişti, deşi eforturile muzeului nostru au fost unanim apreciate. Muzeul câştigător este amplasat într-o clădire din Trento, proiectată de Renzo Piano. Dacă ne aducem aminte că, anul trecut, acelaşi trofeu fusese acordat unui muzeu reamenajat de Daniel Liebeskind, la Dresda, cred că putem ajunge, cu uşurinţă, la concluzia că, în ziua de azi, arhitectura clădirii muzeului este esenţială pentru aducerea instituţiei în atenţia vizitatorilor. Şi România are arhitecţi valoroşi. Nu este nevoie să importăm proiecte ale birourilor de arhitectură ale lui Gehry, Piano, Liebeskind sau Hadid. Sunt convins că ceea ce au dovedit, de exemplu, Adrian Spirescu şi Françoise Pamfil, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, este o dovadă peremptorie că avem şi noi arhitecţi valoroşi, care pot să facă lucruri extraordinare, atunci când sunt dublaţi de profesionalismul unei persoane aşa cum a fost Mihai Oroveanu. Important este, doar, să îi lăsăm pe muzeografi şi pe arhitecţi să lucreze împreună, spre binele aşezărilor noastre. Rezultatele vor fi, cu siguranţă, excepţionale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper