Sub imperiul fricii, în 1948. Arghezi aproape inedit

Un articol de Ion Simuţ

La pagina 70, în ediţia de la Arad Anii tăcerii (2010) e reprodus într-o fotocopie destul de clară manuscrisul unui poem (cel pe care îl transcriem şi îl discutăm aici), poem ce are aparenţele unei apropieri de finisare, deşi însemnările şi variantele marginale sunt mărturia unei pagini în lucru. În mare măsură, poemul este încheiat: strofele sunt clar delimitate, versurile nu au decât foarte puţine intervenţii sau modificări, nu există paranteze, nici goluri în text, rimele (cu excepţia versului final), consecvent împerecheate, sunt toate definitivate.
Rămân, totuşi, câteva incertitudini. În fruntea textului, la mijloc, e plasat cuvântul Doamne, în poziţie probabilă de titlu. El nu este însă subliniat, ca în alte cazuri. Când titlul e adoptat definitiv (în câteva situaţii din grupul acestor poeme inedite), el e întotdeauna subliniat. Aici cuvântul nu e subliniat, ceea ce-i pune la îndoială, într-o oarecare măsură, calitatea de titlu. Însă poziţia centrală, în capul textului, face credibilă această ipoteză – fapt pentru care l-am adoptat. Nu poate fi imaginat nicăieri, în niciun vers, ca un adaos în aşteptare sau ca o variantă. E o propunere de titlu, care trebuie luată ca atare. Ediţia de la Arad o ignoră (şi cred că greşeşte), adoptând ca titlu primul vers.
O altă neclaritate o furnizează poziţia primelor două versuri, vădit adăugate după încheierea poemului şi plasate deasupra, spre colţul din dreapta sus al paginii şi în dreapta titlului probabil, versuri de la care coboară o linie oblică spre primul vers de sub titlu, devenit al treilea în transcrierea noastră. Ediţia de la Arad face bine că le include în poem. La o privire superficială, primele două versuri pot fi înţelese ca variantă la versurile 3-4, însă, chiar dacă se repetă construcţia adresativă „Mi-e frică, mamă“, versurile 2 şi 4 nu sunt identice ca înţeles sau sinonime. Aşa cum am reconstituit poemul, versurile 1-2 formulează enunţul general, esenţial: frica totală, frica şi de recunoaşterea sau declararea propriei identităţi. Se încheie cu punct, nu cu virgulă, ca în transcrierea ediţiei de la Arad. Reluarea formulei „Mi-e frică, mamă“ în versul 3 este perfect logică pentru detalierea circumstanţelor fricii. Repetiţia, minimal retorică, întăreşte afirmaţia: mărturisirea sentimentului dominant de frică resimţit de cel care se confesează. Adresarea ipotetică mamei dezvăluie atmosfera de intimitate a confesiunii şi necesitatea de a se pune sub protecţie. Mama, invocată generic, ar fi ultima salvare de sub asediul acelui imperiu al fricii pe care îl reprezentau anii 1950, de când datează poemul, cu întreg grupul de manuscrise inedite. Vocativele „Doamne“ (din posibilul titlu),  „mamă“ (din versurile 1 şi 3) şi „suflete“ (din versul 8) rezonează ca adresări şi invocaţii, pentru că fac apel la confesorii cei mai discreţi, demni de cea mai mare încredere, într-o atmosferă de suspiciune şi răstălmăcire a intenţiilor.
Finalul primei strofe solicită o discuţie. Ultimul vers din strofa I e scris clar în forma în care l-am transcris, nu există dubii de lecţiune. Dar e şchiop, lipsesc câteva silabe (una sau două, depinde cum citim verbul „caută“, în două sau trei silabe), pentru a fi egal cu primul – ceea ce nu ar fi, în principiu, o problemă în versificaţia liberă argheziană. Însă, persistă o senzaţie de eliptic sau de sincopă – ceea ce nu e, nici ea, o noutate în versificaţia argheziană. Logic, luate împreună, ultimele două versuri din strofa I se susţin în sensul de: „când trece un car pe stradă, am sentimentul că trece un dric, obsesie pe care o am de când eram mic“. Acesta ar trebui să fie, probabil, gândul poetic pe care să-l presupunem. Ediţia de la Arad inventează în ultimul vers o sintagmă care nu există în manuscris, pentru a completa metrica versului, astfel: „Trece un car, parc-a trecut un dric,/ Mă caută pe mine, cel atât de mic?“ Adaosul schimbă sensul celor două versuri în altă direcţie: „e de mirare ca dricul să mă caute pe mine, cel atât de mic, atât de fără importanţă“ – ceea ce nu e tocmai logic, întrucât moartea caută pe oricine, indiferent de rang şi importanţă socială. Prin urmare, şi manuscrisul, şi logica sensului poetic sunt în favoarea versiunii pe care o transcriem cu fidelitate.
Pe coloana din dreapta manuscrisului, în dreptul primei strofe, se pot citi alte versuri, care nu sunt integrate în poem, dar îi completează în mod vădit semnificaţia cu alte detalii referitoare la stările de teroare resimţite de confesor: „Mi-e frică să fiu vesel, să fiu trist./ De mă-ncumet să râd, mă-ntreabă./ Mă-ntreabă de ce plâng, de ce am plâns“. E evident că prin aceste versuri se poate imagina o dezvoltare a primei strofe. În partea stângă a primei strofe e notat izolat cuvântul „dric“, folosit în penultimul vers din strofă.
Strofa a doua comportă şi ea câteva observaţii. Mai întâi, câteva observaţii despre manuscris. În dreapta, au rămas în afara poemului, ca o însemnare de aducere-aminte, cuvintele: „un fel de popi, de morţi, de gropi, fără anteriu, şi au zărit“ şi, după o mică pauză: „cioclii“ – cuvinte şi fragmente posibile de vers, reflectate parţial în primele două rânduri ale strofei. În stânga, e notat cuvântul „cataplasmă“, folosit chiar în finalul strofei. Mai interesante sunt chestiunile de retorică, figuri de stil şi sensuri poetice. Strofa a doua începe cu un „şi“ narativ, reluat de încă cinci ori cu această valoare, transmiţând o stare de precipitare a evenimentelor trăite opresiv, ca într-un coşmar (de viaţă ameninţată), continuat din prima strofă: dricul din prima strofă atrage impresia că aceia care îl urmăresc pe poet, îi trec pe la geam, ar fi un fel de „popi fără anteriu“ sau ciocli (cum apare marginal cuvântul). Poetul se simte supravegheat îndeaproape, ca să se vadă dacă s-a cuminţit, dacă mai scrie în clandestinitate, pentru că scrisul său e periculos: „Condeiul e de glonţ şi de cuţit“. Efectul atitudinii sale critice e incomod pentru regim: „Negreala opăreşte, dă băşici,/ Şi scoate bube mari şi scrofuri mici/ Şi ustură, jupoaie./ Hârtia-i de muştar ca de buboaie“. Finalul strofei a doua trebuie citit cu atenţie, pe dedesubt, cum ar spune poetul: „Am scris un cântec cu aghiasmă/ Şi a ieşit un foc cu cataplasmă“.
Sensul acestui paradox mi se pare destul de clar: „am scris un elogiu (decriptarea metaforei „cântec cu aghiasmă“) şi a ieşit un pamflet („un foc cu cataplasmă“) şi din această pricină sunt suspectat, urmărit şi interzis“. Ultima strofă explicitează şi detaliază acest sens, referitor la „pana blestemată“, adică bine intenţionată, dar rău înţeleasă, răstălmăcită şi acuzată de adversitate: „Vreau să mângâi şi zgărâie şi muşcă,/ Slovele-aduc a iarbă ca de puşcă,/ A vitriol şi-a ţipirig“. Un vers pierdut, rămas în afara elaborării finale, e însemnat marginal, în dreapta ultimei strofe, presupunând, în mod evident, ca subiect pana blestemată: „Are în ea o pată de sânge închegată“, ca un semn al angajamentului existenţial total.
Naivitatea din final e, fără îndoială, jucată: „De ce or scoate ele şsloveleţ fum şi frig/ Că le vreau blânde şi blajine?“. În manuscris nu există în final niciun semn de punctuaţie, dar e limpede că lipseşte un semn de întrebare. (În niciun caz nu poate fi punct, ca în ediţia de la Arad.) Ultimul vers nu are rimă pereche şi din această pricină poemul poate părea neterminat. Însă există şi alte poeme din această perioadă care se termină la fel, cu un vers suspendat, în mod voit fără rimă pereche. Această situaţie de versificaţie liberă, cu ultimul vers suspendat, are o dublă valoare: de a sugera o concluzie şi de a pune în final un fel de „puncte-puncte“ imaginare, ca sugestie de continuare a gândului de către cititor.
O întrebare ar fi de lămurit în concluzie. Cum trebuie să înţelegem cele două versuri din finalul celei de-a doua strofe? „Am scris un cântec cu aghiasmă/ Şi a ieşit un foc cu cataplasmă“. Ar fi vorba, în principiu, despre poetica argheziană a dublului înţeles? Adică, ceea ce pare un elogiu nu e, în fond, decât o ironie, întorcând, printr-un efect retoric, sensul textului spre un pamflet nu îndeajuns de bine ascuns? Dar poate fi ascunsă în discursul poetic atât de bine atitudinea pamfletară? Fără îndoială că nu, dacă ea e atât de radicală. Procedează Arghezi întotdeauna (sau aproape întotdeauna) aşa, încât să putem accepta că avem în acest text un fel de artă poetică uşor camuflată? Nu mi se pare că aceasta ar fi interpretarea pe deplin valabilă.
Nu cumva această afirmaţie paradoxală din finalul celei de-a doua strofe are o referinţă mai exactă în experienţa biografică şi poetică a lui Arghezi? Eu cred că da. Multe dintre poemele inedite ale perioadei 1948-1955 trebuie citite neapărat prin raportare la volumul imediat anterior, Una sută una poeme (1947). Din acel volum, cenzura i-a scos lui Arghezi poemul Aci, la noi (restituit în ediţia de Opere. I. Versuri, ediţie de Mitzura Arghezi şi Traian Radu, 2000, p. 522-523). Acesat e „cântecul cu aghiasmă şceţ a ieşit un foc cu cataplasmă“, elogiul întors în pamflet. Acest poem, în primul rând, şi apoi polemica din jurul crizei culturii, abia în al doilea rând, i-au adus lui Arghezi interdicţia, suspiciunea şi punerea sub urmărire – stare despre care vorbeşte metaforic în poemul aproape inedit (pentru că a mai fost publicat o dată, cu erorile pe care le-am arătat), reprodus acum. „Pana blestemată“, cu ardei şi apă tare în ea, îşi dovedise vituperanţa în pamfletul împotriva ocupaţiei sovietice, cuprins în poemul cenzurat Aci, la noi. În acest poem, „Slovele-aduc a iarbă ca de puşcă,/ A vitriol şi-a ţipirig“. Elogiul neamului care rezistă unui şir istoric de agresiuni era dublat în poem de ponegrirea ultimului ocupant ca un profitor detestabil de pe urma conjuncturilor. De acolo, toate consecinţele: frica insuflată poetului de cei care îl urmăresc ca nişte ciocli, reducerea lui la tăcere, interdicţia de a publica. Deşi nu e datat, putem presupune că poemul Doamne ar fi fost scris prin 1948-1949. Transmite exact, cu un fior tipic arghezian şi cu arsenalul său figurativ specific, atmosfera de persecuţie şi suspiciune a epocii, ca şi condiţia ingrată a poetului urmărit şi interzis.
Se vede foarte bine că Arghezi era pregătit, dacă nu pentru disidenţă, atunci pentru rezistenţă politică. Va fi pentru mulţi surprinzător să descopere că Arghezi avea o literatură de sertar: întâi, „sertarul“ a stat sub pământ, în grădina de la Mărţişor, apoi a fost luat de Baruţu cu el în Elveţia şi, în sfârşit, s-a întors, cu câţiva ani în urmă, în România, la Arad.

 

Doamne
Mi-e frică, mamă,
Să-mi amintesc şi cum mă chiamă.
Mi-e frică, mamă,
Când mă goneşte, când mă chiamă,
Şi când mă uită, că şi-atunci mă ştie.
Mi-e frică de condei şi de hârtie,
De lume şi singurătate,
Mi-e frică, suflete, de toate.
De zi, de noapte, mai ales de noapte.
Trec murmure, trec şoapte
Şi s-a oprit un cal în poartă.
Mi-e inima aproape moartă.
Trece un car, parc-a trecut un dric,
Mă caută pe mine, de mic?

Şi au trecut un fel de popi făr-anteriu
Şi m-au zărit că stau în cot şi scriu.
Li s-a părut ciudat
Şi m-au pârât că nu m-am dezvăţat,
Că nu m-am cuminţit.
Condeiul e de glonţ şi de cuţit.
Negreala opăreşte, dă băşici,
Şi scoate bube mari şi scrofuri mici
Şi ustură, jupoaie.
Hârtia-i de muştar ca de buboaie.
Am scris un cântec cu aghiasmă
Şi a ieşit un foc cu cataplasmă.

A! Blestemată pana mea,
Are ardei şi apă tare-n ea.
De cum apăs, hârtia e jilavă
Şi scoate lacrimi de otravă.
Vreau să mângâi şi zgărâie şi muşcă,
Slovele-aduc a iarbă ca de puşcă,
A vitriol şi-a ţipirig.
De ce or scoate ele fum şi frig
Că le vreau blânde şi blajine?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper