Ştiinţă şi conştiinţă

Un articol de Nicolae Mecu

Autorul studiilor şi eseurilor strânse în această culegere postumă prin grija lăudabilă a doamnei Zemira Şerban şi a domnului Ion Bogdan Lefter a făcut parte dintr-un valoros nucleu al Catedrei de Teorie Literară a Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti, alături de Mircea Martin şi Nicolae Raţă, cu care a şi colaborat în realizarea unui preţios volum, Analiză şi interpretare (1972). Lectorul universitar de atunci Ion Vasile Şerban propunea, într-un studiu solid şi amplu, un punct de vedere original asupra sociologiei literaturii, care tocmai se emancipa doctrinar, şi la noi, de sociologismul aşa-numit „vulgar“ (unele reminiscenţe particulare, „punctuale“, continuând să supravieţuiască totuşi, ceea ce amplifica frisonul născut de sintagmele „sociologia literaturii“ sau „critică sociologică“). Universitarul se conectase la orientările occidentale atunci în vogă, dar care se vor dovedi, de la caz la caz, şi rezistente în timp (L. Goldmann, R. Escarpit, puţin mai târziu H.-R. Jauss), care primeneau în chip esenţial miza cercetării; o cercetare ce-şi schimba axa pe identificarea structurilor genetice ale literaturii, pe literatura ca instituţie, pe teoria lecturii şi sociologia receptării. Lectorul universitar român avea de pe atunci un punct de vedere personal faţă de aceste orientări, studiul acela din culegerea întocmită de şi la catedră nefiind lipsit de un temeinic motivat şi elegant exprimat spirit critic şi polemic. Au urmat volumele personale Literatură şi societate (1982), Critica sociologică (1983) şi Seminarii de teorie literară (2001), care au consolidat poziţia lui Ion Vasile Şerban ca reprezentant proeminent al criticii universitare româneşti, în varianta ei sociologică, într-o – repet – viziune modernă, eliberată de dogmele şi de poncifele sociologismului marxist.
Culegerea de acum vine în prelungirea preocupărilor care l-au consacrat pe autor, cu un accent în plus pe rezultatele exegezei asupra marii literaturi ruse. În principal asupra marilor ei romancieri, studiile cu totul remarcabile despre Tolstoi şi Turgheniev, Bulgakov şi Soljeniţîn, Vesiolîi, Okudjava şi Rasputin luminând faţeta de „rusist“ a teoreticianului literar care a semnat prefeţe şi studii introductive la volume cuprinzând traduceri de opere canonice ale scriitorilor enumeraţi mai sus. Prin volum, ca şi prin valoarea lor intrinsecă, aceste studii – la care s-ar fi putut adăuga şi unele texte mai restrânse din restul volumului proiectat – ar fi putut singure alcătui o carte. Şi aşa însă, aici, ele alcătuiesc punctul forte al culegerii.
Aceasta fără totuşi să creeze o diferenţă de nivel de natură a dăuna echilibrului culegerii, căci studiile, articolele şi recenziile asamblate de cei doi editori în celelalte secţiuni se revendică de la aceeaşi seriozitate exegetică a autorului, care nu s-a exprimat decât asupra lucrurilor cunoscute de el direct şi din surse primare, asediate din perspective multiple (nu numai din cea sociologică), gândite şi cumpănite îndelung, trecute prin filtrul unei judecăţi pe cât de decise (tocmai fiindcă avea la bază o bună cunoaştere), pe atât de echilibrate şi de elevate în exprimarea punctelor de vedere proprii. Unele texte recuperate acum editorial fuseseră publicate ca prefeţe sau ca articole în periodice, altele rămăseseră în manuscris, şi e admirabil faptul că volumul de faţă restituie în acest fel contribuţii de felul paralelei propuse – şi susţinute cu pertinenţă – între Luceafărul eminescian şi poemul Moïse al lui Alfred de Vigny ori între Esenin (cel care s-a autodefinit drept „ultimul poet cu satu-n glas“) şi Blaga sau – ca să opresc aici enumerarea, fiindcă exemplele pot fi înmulţite – privirea asupra teatrului românesc din perspectiva celui caragialean. Şi apropo de restituiri: le face Ion Vasile Şerban însuşi atunci când scrie justiţiar despre critica genetică a lui D. Caracostea sau despre rolul capital al lui Adrian Marino în „europenizarea“ teoriei literare româneşti (ar fi de remarcat în plus că articolul despre acesta vine într-un moment în care, din cauza memorialisticii lui, înţesate de săgeţi otrăvite la adresa contemporanilor, se ocultează ori se minimalizează pe nedrept importanţa teoreticianul, a criticului şi istoricului literar Marino). În opera celor doi teoreticieni sunt descifrate şi puse în valoare – însă trebuie neapărat notat că fără puseuri protocroniste – contribuţii anticipatoare la nivel european: identificate chiar şi în cartea Anarhismul poetic a unui minor teoretician şi critic interbelic, şi asta datorită spiritului de dreptate care animă paginile lui Ion Vasile Şerban, ca şi gândirii lui fine.
Trec peste celelalte secţiuni, spre a mă opri asupra celeia din urmă, intitulate de editori Articole de opinie. Mărturisesc că, în vălmăşagul presei noastre din ultimele două decenii, nu urmărisem sistematic participarea lui Ion Vasile Şerban la dezbaterea publică a unor probleme aflate la ordinea zilei (dar unele şi de termen lung). Citite toate la un loc, articolele „de opinie“ dezvăluie (şi) un intelectual cu condei publicistic, cu unul însă alimentat de aceleaşi virtuţi ce caracterizează şi restul operei sale: informare solidă şi exactă, implicare totdeauna garantată de acest postament al documentării corecte, spirit justiţiar şi pledant, şi nu în ultimul rând un excepţional bun simţ, dar şi bun-simţ. Ceea ce le face valabile şi atractive şi astăzi, după minimum 15 ani de la publicarea lor, este între altele faptul că 1) toate dezbat probleme teoretice, de principii şi, aproape ca un corolar, 2) nu sunt partizane, adică nu sunt legate de efemerele conflicte dintre partide şi persoane politice (căci de personalităţi e mai greu de vorbit), ceea ce nu înseamnă că aceste dezbateri nu păstrează viu contactul cu realitatea trăită. Mărturii ale unei conştiinţe care trece prin filtrul ei umanist chestiunile majore ale României postdecembriste, articolele „de opinie“ sunt produsul unei meditaţii pe cât de calme, pe atât de vigile. E meditaţia unui intelectual care nu şi-a trădat nici misiunea profesională, nici angajamentul civic, în linia unui militantism ardelenesc adus la zi (pentru I.V. Şerban, a o trăda pe una înseamnă a le compromite pe amândouă).
Două probe – numai – de justă, înaltă şi totodată realistă situare în tratarea unor chestiuni la ordinea zilei în momentul redactării, ca şi în cel de acum. Prima se referă la mereu dificila de abordat, şi cu atât mai mult astăzi, în contextul Europei unite, „idee naţională“: „Aşezată în istoria zidită de ea însăşi, ideea naţională intră în mileniul trei cu toate drepturile nobleţii sale. La români, ea rămâne şi trebuie să rămână punctul cardinal al imaginarului lor, semn al unei identităţi îndreptăţite şi (chiar) orgolioase. Ceea ce nu înseamnă nici retorică declarativă, nici supraevaluare autohtonă, nici izolare ortodoxistă, nici idealizare festivă, nici excomunicarea altora, dar nici complexe faţă de alţii. Ideea naţională reprezintă în noua construcţie a Europei reperul fundamental al integrării, aşa cum condiţiile integrării sunt însăşi raţiunea afirmării sale. O Românie fără drumuri desfundate, fără sate uitate în primitivism, fără oraşele mutilate de comunism, fără copiii străzii, fără sărăcia majorităţii, fără înjosirile acestei sărăcii trebuie să devină adevăratul ideal naţional“.
Cealaltă temă a reflecţiei jurnalistului, cuprinsă în chiar titlul articolului „Clasa“ de mijloc lipseşte şi în cultură (apărut în ziarul Curentul/ 13 iunie 1998), nu e mai puţin actuală, ca un corelat al aprinselor, poate prea ostentativelor (şi de aceea blocante pentru o dezbatere mai largă şi mai aşezată) discuţii-dispute privitoare la „elite“: „Spaţiul rămas liber (între «vârfuri» şi «societatea aculturală», cum o numeşte autorul – n.n.) pentru categoria culturală medie, care ar trebui să domine societatea, rămâne destul de îngust în această polarizare inegală, balansată cu totul în jos. Nu cunosc rezultatele vreunui sondaj în materie şi mi-ar fi greu să propun orice cuantificare. Există însă un element esenţial care îi dezvăluie, prin comparaţie, ponderea: la nivelul comportamentului social, lipsa de cultură se traduce, cel mai adesea, în lipsă de civilizaţie“.
Articolele acestea, egal de „idealiste“ şi de pragmatice, civilizate, perfect urbane, dar nu mai puţin directe şi chiar dure, de o frapantă onestitate şi deci credibilitate, sunt veritabile modèle de intervenţie publică, mai ales într-o epocă în care mai toate virtuţile enumerate mai sus sunt călcate în picioare, începând şi sfârşind cu una dintre calităţile definitorii ale scrisului lui Ion Vasile Şerban: bunul simţ al minţii şi bunul-simţ al comportamentului şi expresiei publice. Iniţiativa editorilor de a le integra într-o carte se adevereşte îndreptăţită şi din acest motiv: cum destul de rar se întâmplă cu articolele de ziar, cele de aici îşi depăşesc condiţia oarecum genuină a publicisticii, aceea de efemeridă, dovedindu-şi perenitatea. De aceea, „pachetul“ alcătuit de ele în finalul cărţii nu contrastează câtuşi de puţin cu cel al studiilor şi recenziilor, ci doar le completează pe acestea, definitivând imaginea unui intelectual complex, deopotrivă ancorat în idee şi în concretul realităţii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper