Spiritul unei generaţii: „M-a uluit privirea Sfântului Părinte. Cei mai puternici ochi pe care i-am văzut vreodată!”.

Un articol de EUGEN SIMION
Un articol de AUGUSTIN BUZURA

EUGEN SIMION în dialog cu AUGUSTIN BUZURA

 

Public în numărul de faţă (şi, probabil, în numerele următoare) ale revistei Cultura, convorbirea lungă şi, după mine, interesantă, deloc convenţională, pe care am avut-o câtva timp în urmă cu prozatorul Augustin Buzura, convorbire apărută mai întâi în Caiete critice. Cum revista noastră are un tiraj confidenţial, m-am gândit că n-ar fi fără rost ca dialogul dintre doi scriitori din aceeaşi generaţie să fie reluat într-o publicaţie săptămânală cum este Cultura, cu alt public şi altă arie de răspândire. De ce această manieră de a comunica, de ce Buzura, de ce un critic literar – care are, evident, alte lucruri de făcut şi nu mai este la vârsta la care să-şi provoace confraţii pentru a smulge de la ei mărturisiri senzaţionale – de ce, repet, se apucă să-i întrebe pe confraţii săi cum au devenit scriitori şi dacă sunt sau nu spirite religioase şi, dacă sunt, ce rol are credinţa în opera lor?! Pentru că aceste întrebări se pun mai rar în presa românească şi, mai ales, mi-a venit acest gând deoarece mă interesează enorm ce gândesc ei despre generaţia de creaţie despre care se discută mult în ultimele decenii şi nu totdeauna în spiritul adevărului. Cel puţin aşa mi se pare mie. Am discutat, mai întâi, cu Virgil Tănase, un prozator şi un eseist de prim ordin, care trăieşte de mult timp în diaspora. M-am adresat, apoi, lui Augustin Buzura, care a împlinit 75 de ani şi, de curând, l-am provocat să dialogăm cordial pe Nicolae Breban, care a împlinit 80 de ani şi se află la Paris. La data când scriu această notă introductivă (30 aprilie 2014), convorbirea cu el a apărut deja în Caiete critice (nr. 1, 2014).
Trei prozatori, repet, din aceeaşi generaţie şi un critic literar care a avut de la început ambiţia de a fi scutierul generaţiei sale. Ce-am reuşit sau, mai exact, cât am reuşit din ceea ce am dorit să facem într-o literatură care, timp de o jumătate de secol, a trecut prin multe şi s-a confruntat cu un regim politic totalitar?! Iată ce-am vrut să aflu de la scriitorii citaţi mai sus şi doresc să aflu, în continuare, de la alţi confraţi şi comilitoni, dacă ei vor accepta, bineînţeles, această formă de comunicare. Încep, dar, cu autorul Absenţilor, care, reamintesc cititorilor noştri, este la origini medic psihiatru, citeşte multă istorie, după câte îmi dau seama, este pasionat de meciurile de fotbal, urmăreşte cu acuitate viaţa politică şi face uneori analize profunde ale învălmăşitei, gălăgioasei şi, de cele mai multe ori, caragialeştii noastre lumi politice, în fine, un prozator ardelean încet şi profund, consecvent cu sine şi cu fantasmele sale epice, decis – cum am spus de multe ori – să ducă lucrurile la capăt.

Eugen Simion

Eugen Simion: Augustin Buzura, m-am gândit, zilele acestea, să-mi provoc prietenii, confraţii – umanişti şi „scientifici“ – la o discuţie despre noi şi despre ceea ce se petrece în afara noastră. Încep cu tine pentru că ne cunoaştem – nu chiar de o vecie – dar de mult, de tare mult şi pentru că tocmai ai împlinit 75 de ani. Te-am sărbătorit, te-am firitisit, cum se cuvine – şi eu şi alţii – apoi ai plecat grăbit spre spital. A doua zi mi-ai explicat de ce. Probleme serioase de sănătate. Cum eşti, la origine, medic, m-am gândit că vorbeşti serios şi, m-a surprins, vorbeai fără panică de lucruri grave ce s-ar putea întâmpla. De unde-ţi vine atâta linişte? Nu ţi-e frică de moarte? Că mie mi-e frică. Ce pot face este să nu mă gândesc prea mult la ea. Şi să fac ceea ce zice Biblia că trebuie să facă un om cât de cât înţelept şi cu frică de Dumnezeu: să lucreze, (să acţioneze) ca şi când ar trăi o veşnicie şi să se roage ca şi când ar dispărea mâine… Tu cum gândeşti astfel de chestiuni delicate?

Augustin Buzura: Mi-a plăcut să-i sărbătoresc pe alţii, niciodată pe mine. Vârsta nu este un merit. Trăiesc pentru că aşa a vrut Cel de Sus şi, pentru asta, îi mulţumesc zilnic şi mă încurajez uneori că misiunea mea încă nu s-a terminat. O singură zi de naştere a fost o excepţie: în 1998, când am împlinit 60 de ani! Organizam, împreună cu Fundaţia Culturală Română, o lună culturală românească în Japonia, iar partenerii noştri fixaseră deschiderea chiar pe 22 septembrie, la Tokio, într-un hotel de superclasă, în prezenţa prinţului Hitachi, fratele Împăratului, a prinţesei Hanoko, a fostului prim-ministru Hata şi a familiei Igaya, coorganizatorii din partea japoneză. Sigur, am făcut tot ce-am putut să schimb data, dar, aşa cum era de aşteptat, n-am reuşit să-i conving, mai ales că japonezii erau cei care sponsorizau programul. Până la urmă, Akiko Igaya a descoperit de ce mă încăpăţânasem să propun o altă dată şi, la sfârşitul ceremoniei de deschidere, luminile s-au stins, un cor a început să cânte Happy birthday to you!, în timp ce spre mine se îndreptau două tinere superbe care, pe o servantă, îmi aduceau un costum roşu pentru un bebeluş de dimensiunile mele, costum în care, fireşte, am fost îmbrăcat. 60 era un prag între două vârste. Se sfârşea o viaţă şi alta începea cu copilăria iniţierii întru cele complicate, în filozofia existenţei. În cei 15 ani care au trecut, am adunat destulă înţelepciune, chiar şi din perspectiva celor mai shintoiste precepte, numai că, în zilele noastre, pe ritmuri de manele şi zăngănit de cătuşe, încă n-am aflat la ce mi-ar putea folosi. La cea mai recentă aniversare a mea – cea de anul trecut, pe care o aminteşti –, îmi dorisem să fiu împreună cu familia şi cu foarte puţinii prieteni rămaşi după brutala „selecţie“ datorată perioadei postrevoluţionare, când, o parte dintre cei cu care înainte mă crezusem pe aceeaşi baricadă au devenit peste noapte mari răspânditori de democraţie. Laşii de ieri prinseseră glas, apăruseră biografii noi, neaşteptate, iar cei ce făcuseră ceva pentru ţară au intrat sub tirul impostorilor şi nulităţilor literare şi politice. Dar, în ziua aceea, nimeni nu şi-a amintit de dificilul drum străbătut împreună, ne bucuram că eram acolo, în acea minunată zi de toamnă, în care chiar şi foarte dragul nostru prieten Nicolae Breban mi-a făcut o neaşteptată concesie declarându-mă egalul său! În ceea ce mă privea, ajunsesem la vârsta la care, cum spunea un înţelept Zen, oricând te poate întâmpina fie ziua de mâine, fie… eternitatea! Fireşte, moartea este un capitol complicat la care m-am gândit de foarte multe ori, însă niciodată prea relaxat. O întâlneşti încă din clipa în care izbuteşti să foloseşti primele cuvinte: mor animalele pe care le-am iubit, bunicii, părinţii, prietenii, idolii, apoi, diverse accidente neprevăzute ne avertizează că nici noi nu suntem excepţii, că fiorul morţii nu are cum să ne ocolească. Am fost deseori în Grădina Ghetsimani, am stat la umbra străvechilor măslini despre care se spune că au fost contemporani cu Iisus şi m-am gândit la marea Sa singurătate. Şi, mai ales, la frica enormă ce-l cuprinsese când ştia că toate câte aveau să urmeze erau inevitabile, când devenise om şi reacţiona cum era firesc: „Părintele Meu, de este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta. Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti!“ Apoi, pe cruce, ultimul strigăt de disperare: Eli, Eli, lama sabahtani! „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?“ M-a urmărit mereu cumplita încleştare a lui Iisus – şi mai ales în momentele de relaxare, când mi se părea că nu ştiu să preţuiesc viaţa aşa cum se cuvine. Apoi, înaintând în vârstă, am fost profund impresionat de lupta cu moartea sau de lupta pentru viaţă a Papei Ioan Paul al II-lea, de dificultatea enormă, totuşi, cu care moartea a reuşit să-l învingă. Un model unic de luptător…, nu cred să fi existat altul în secolul care abia a trecut.

Cu mai mulţi ani în urmă, când am avut bucuria de a fi primit la Vatican, m-a uluit privirea Sfântului Părinte. Cei mai puternici ochi pe care i-am văzut vreodată! În ei descifram forţa cu care a contribuit la schimbarea lumii în care trăiam în tristul şi nevindecatul nostru Răsărit, bunătatea, înţelepciunea şi credinţa pe care a răspândit-o în lume.
Moartea este, probabil, o staţie obligatorie spre altceva. Dar, se ştie, mor nu numai oameni „nemuritori“ pe mica noastră scală, profeţi şi preaputernici, ci şi universuri. Moare tot ce există pentru a se naşte. Cu ani în urmă, în Statele Unite, la biblioteca unei mari universităţi am văzut numeroase fotografii cu universurile cunoscute la care a avut acces telescopul spaţial Hubble. De la „stâlpii creaţiei“, locul unde se formează stele din Nebuloasa Vulturului, la roiurile de galaxii, cum ar fi Abell 383, aflate la numai 2,5 miliarde de ani-lumină de noi. Şi tot acolo, printre ele, era şi moartea lor care are un nume: găurile negre. Şi abia atunci, în acea bibliotecă, am simţit pentru prima oară chipul şi puterea morţii şi măreţia Celui ce crease tot ce vedeam. Lumina unor universuri moarte cândva, cu miliarde sau milioane de ani-lumină în urmă venind spre mine, lumi aflate într-o gigantică încleştare pentru a se naşte. Abia atunci şi acolo am înţeles ce sunt cu adevărat, iar ceea ce vedeam era mai presus de frică, de raţiune şi de orice cuvânt şi sentiment care poartă un nume. Dar, în ciuda a tot ce vedeam şi simţeam, Dumnezeul meu era în mine, în minte şi în suflet. Şi nu mă înşela, nu era o iluzie, un produs al spaimei fireşti.
Privindu-mă din alt unghi, dacă medic nu mi-a prea reuşit să fiu, în schimb, pacient am cam fost, şi încă la câteva dintre cele mai mari spitale din lume: Humana (Louisville, Kentucky), Harvard (Boston), Presbiterian Hospital (N.Y.), Spitalul Universitar din Tel Aviv şi, mai ales, la A.K.H., Viena. O spun asta pentru prima oară, şi nu de dragul sonorităţii numelor pomenite, ci din dorinţa de a sugera gravitatea situaţiilor din care am avut şansa să fiu salvat. Sigur, nu pot uita că în trei din împrejurările prin care am trecut, am fost mult mai aproape de dincolo decât de dincoace. Am înţeles, de fiecare dată, că Cel de Sus mi-a mai dat o şansă pentru a duce un gând până la capăt, a străbate un drum care era numai al meu. Ultima oară, la Viena, când simţeam că nu mai am suficientă putere să lupt, când, învins, aşteptam întâlnirea cu eternitatea, profesorul Michael Marberger mi-a citit gândurile şi m-a întrebat dacă, în eventualitatea că mă va salva, îi voi dedica un roman. Cu Raport asupra singurătăţii, mi-am achitat o promisiune, căci, pentru recunoştinţa pe care i-o port, am alte unităţi de măsură. Prin urmare, dată fiind formaţia mea ştiinţifică, mi-am spus că, din moment ce eu şi moartea suntem obligaţi să trăim împreună, măcar să ne cunoaştem. În această decizie era un pic de curaj, multă curiozitate şi, bineînţeles, şi mai multă speranţă. În consecinţă, m-am pus pe documentare. Şi nu pentru a-mi învinge frica, altfel firească, inevitabilă, cât din nevoia de a găsi o urmă de speranţă, de certitudine că există, şi pentru mine, un „dincolo de dincolo“, cum spun tibetanii care au speranţa reîncarnării, sau shintoiştii care devin spirite, mici zeităţi japoneze numite kami. Am citit sute de lucrări ştiinţifice şi încă alte sute de cărţi despre moarte, dar mai ales despre pomenitul dincolo din perspectiva marilor religii, lăsându-mă purtat prin infernuri şi ademenitoare raiuri, prin lumile morţilor şi ale spiritelor desăvârşite. Din lecturile mele repetate n-au lipsit Biblia, Cartea morţilor tibetani, Cartea morţilor egipteni, viaţa diferiţilor lama, a înţelepţilor lumii, începând cu Zarathustra, şi cam tot ce am găsit despre misterele lumii antice, pe urmă Kardec, Cornelius Agrippa von Nettesheim şi Peter din Apono. Şi nici Procesul lui Socrate, Divina Comedie etc. Am urmărit apoi reacţiile unor scriitori şi artişti în faţa morţii sau modul în care personajele acestora s-au întâlnit cu moartea, fie şi prin sinucidere. Nu l-am pierdut din vedere pe Mishima, marele scriitor japonez care, cu o siguranţă incredibilă, şi-a făcut harachiri. Mishima avea doar 45 de ani şi publicase deja 38 de cărţi. Multe citate din toate aceste cărţi le-am risipit în romanul meu, altele îşi aşteaptă rândul în partea a doua a Raportului asupra singurătăţii. Sigur este că toţi murim în 5-7 minute şi că moartea începe cu dispariţia luminii, cum avusese tăria să strige Goethe în primele secunde ale morţii: „Lumină, mai multă lumină!“; cu „tunelul“ şi cu celelalte lumini care ne aşteaptă la capătul lui, cum ne asigură Raymond Moody, după îndelungatele sale cercetări. Moartea ar fi plăcută, doar lungul drum până la ea este foarte, foarte dificil, dacă nu ai în tine imensa putere de a-l ignora. Restul sunt… lecturi foarte interesante, dar care nu te eliberează nici măcar de frică. Mai nimeni nu vrea să cedeze viaţa, oricât este ea de scurtă şi de dificilă, contra veşniciei!
Când v-am lăsat să petreceţi în continuare de ziua mea, în timp ce eu a trebuit să plec la spital, m-a încercat o durere fără margini şi, involuntar, mi-au venit în minte întrebările lui Horaţiu, învăţate, în dialect napolitan, în primele luni după război, de la profesorul meu de toate şi de nimic, Uray Iuliu, despre care am vorbit deseori: Cine ştie dacă ne vom vedea pe lumea cealaltă? Cine ştie dacă pe lumea cealaltă există vreo crâşmă?

E.S.: Replica din urmă duce gândul la un cunoscut personaj din Creangă, Ivan Turbincă. Şi el cercetează lumea cealaltă şi, ajungând la Rai, întreabă dacă acolo se află votcă, femei, lăutari, şi, evident, vreo crâşmă. Nu se află şi, scârbit, se duce la iad. Aici se găsesc de toate. Numai că personajul în discuţie nu-i bine primit nici aici. Dracii se tem de turbinca lui. O păţiseră cu ea. Chiar Scaraoţchi, şeful cel mare, ieşise umilit dintr-o confruntare cu Ivan. Ce urmează, se ştie… Morala acestei paranteze este că, dacă nu eşti un credincios adevărat, nu trebuie contat pe crâşmele – vorba ta – din lumea cealaltă. Asta, aşa, ca să ne veselim puţin… Şi, ca să închei fabula, m-a surprins, recitindu-l pe Creangă (tocmai am terminat o carte despre acest fabulos scriitor), să descopăr ce scriitor dificil este; cel mai greu pentru un critic literar este să-i explice rafinamentele artei dincolo de aparenţa simplităţii ei; de când scriu – sunt deja aproape 60 de ani – n-am întâmpinat o dificultate mai mare decât acum, când a fost să dovedesc fineţea artei acestui institutor care, neavând nici o idee despre teoria literaturii şi necunoscând legile retoricii, are o frază complexă, bogată, admirabil ticluită şi plină de secrete. Numai I.L. Caragiale îl mai poate concura în proza românească în această privinţă! M-a surprins, de asemenea, faptul că în ţara imaginară a humuleşteanului raiul se află nu departe de iad. Creangă vorbeşte de ele ca de două sate megieşe. În iad sunt draci şi drăcoaice, drăcoaicele gătesc bucate bune, dracii servesc rapid la masă ca nişte chelneri zoriţi dintr-o berărie bucureşteană din vremea lui I.L. Caragiale, în fine, în iad sunt lăutari şi, când începe petrecerea, dracii şi drăcoaicele se prind în horă… Nici vorbă de cazane de smoală, de furci şi de păcătoşi supuşi la chinuri cumplite… Eroul lui Creangă este mulţumit şi, dacă n-ar fi fost păcălit de şireata talpă a iadului, n-ar mai fi plecat de acolo…
Mă opresc aici. M-am luat cu vorba, pornind de la metafora ta… De, am vrut să-ţi dovedesc că, după ce am citit atâta literatură şi am scris despre ea de atâtea ori, nu mi-am schimbat prea mult gusturile mele valahe. Nici stilul. Tot ziceţi, voi, ardelenii, că în spiritul nostru valah se ascunde, confortabil, un Mitică digresiv, neserios, pregătit să tachineze chiar şi moartea…
Ca să te conving însă că valahii pot discuta şi lucruri serioase, revin la reflecţiile tale foarte serioase şi profunde despre moarte. Blestemata chestiune imposibilă, i-a zis, de nu mă înşel, Dostoievski şi, după el, atâţia alţi scriitori. Marin Preda, după cum cunoşti, era obsedat de această chestiune. „Moartea este un fenomen natural şi, dacă omul n-ar face din el un subiect de meditaţie tragică, omul ar suporta mai uşor ideea dispariţiei“, scrie prozatorul la începutul romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Să fie numai atât, m-am întrebat mereu? Numai omul, în frica lui profundă de moarte, face din fatalitatea morţii o blestemată chestiune imposibilă? Şi, dacă omul ar fi mai filosof, blestemata chestiune ar fi acceptabilă pentru el? Am citit şi eu, ca noi toţi, pe filosofi şi am observat că niciunul nu justifică moartea şi, la drept vorbind, ce se poate justifica în afară de faptul că, meditând la condiţia lui, omul (trestia gânditoare) îşi poate dovedi demnitatea spiritului? În realitate, subiectul rămâne acelaşi în faţa omului care gândeşte: obsedant, terorizant, secret. Pe scurt: o blestemată chestiune irezolvabilă pentru om. Problema este: ce face omul cu condiţia sa în universul în care îi este dat să trăiască?

A.B.: E lesne de înţeles că am descris în grabă doar o mică parte din dibuirile mele în căutarea unui răspuns: Există, cu adevărat, un „după“? Şi dacă există, ce se întâmplă „după“? Până la urmă, foarte mulţi dintre cei ce ne-au precedat şi toţi cei care ne-am obişnuit să punem întrebări nu o putem ocoli şi pe aceasta. Sigur, nu e nimic nou pe această temă, în afară de cărţile care apar zilnic, dar asta nu adaugă mare lucru la ceea ce… nu se ştie în realitate. În cele din urmă, observaţiile ştiinţei se întâlnesc cu „certitudinile“ marilor religii. Dar simt nevoia unor nuanţe: ştiinţa este mai nouă, practicile multimilenare spun mai mult decât ea, iar indiferent de drumul ales, până la urmă se întâlnesc în acelaşi punct, pentru a da naştere aceleiaşi concluzii. Nu murim de tot, sufletul nemuritor se eliberează de povara trupului care l-a găzduit o vreme. Simplificare rudimentară, fireşte, dar nu în afara a ceea ce este aproape unanim acceptat.
Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc foarte de timpuriu cu moartea, să o simt în fiecare celulă, în tinereţe – când intram în mină sau când alţii, doborâţi de copturi, dar mai ales de silicoză, erau însoţiţi spre locul de veci de fanfarele minereşti ale căror vaiere mă urmăreau pretutindeni. Deci nu ca ardelean sau ca valah m-am ataşat de cărţi, adică de anumite cărţi, în speranţa absurdă că un adevăr, numai al meu, mă aşteaptă în paginile vreuneia dintre acestea pe care doar eu am ştiut să o citesc cum se cuvine, sau în urma unor brutale întâlniri cu moartea. Pe atunci, eram tânăr, momentul înfiorătoarei întâlniri părea departe. Cu timpul, lecturile respective îmi păreau un fel de autovaccin: nu mă vindecau de moarte, dar îmi atenuau ceva din nelinişte. Poate şi pentru că i-am descoperit morţii faţa ei bună sau, mai exact, utilă. Căci fără moarte nu am fi ceea ce suntem. Ea ne ordonează viaţa, ea ne obligă să ne angajăm cu toată energia în marile noastre proiecte. Moartea, asemeni „valurilor“ Virginiei Woolf, marchează timpul, dă ritm vieţii şi, îmi convine sau nu, ea a dobândit un loc important în viaţa mea. Dar, cu toate astea, mie, cel puţin, îmi vine să repet o observaţie citită nu ştiu când şi nu ştiu unde: Nu mi-e frică de moarte, dar tare n-aş vrea să fiu de faţă când va veni!
Mă mai întrebi despre atei… Am citit, iarăşi nu ţin minte unde, că pe câmpul de luptă nu există atei. Nu ştiu ce mă face să cred că nici în apropierea morţii. Am citit destule mărturii ale unor atei care şi-au revenit din moartea clinică şi, se ştie, s-au „întors“ credincioşi Am citit nu prea demult mărturia lui Stephane Allix, un ziarist ateu, care, după ce a colindat lumea, din Himalaia până la şamanii deţinători ai unor experienţe milenare, avea să descopere ceea ce căuta… Ar merita să discutăm şi despre sinucigaşi, dar am avea nevoie de foarte mult spaţiu…

E.S.: Ar fi trebuit, poate, să încep cu altă întrebare: Eşti un om credincios? Eşti un spirit religios, eşti ateu, liber cugetător, „schismatic“, deist sau eşti, ca mulţi intelectuali, un credincios necredincios (ori un necredincios cu crize de credincioşenie, după o vorbă a lui Nicolae Steinhardt)? N-am observat în romanul tău o preocupare specială pentru drama religioasă a individului. Să-mi fi scăpat mie? Personajele tale nu trec, am impresia, prin crize mistice şi nu pun religia în ecuaţia existenţei lor. Nici articolele tale, care au un fond adânc subiectiv, nu fac caz de dramele omului religios şi, în genere, de ceea ce am putea numi dimensiunea religiosului pe care, iată, post-postmodernitatea, am sentimentul, o redescoperă. Cum priveşti această temă? Este scriitorul român sensibil la ea sau îi place mai mult s-o transforme în obiect de satiră?… În epica românească sunt infinit mai mulţi preoţi beţivi, lacomi şi curvari decât preoţi evlavioşi, spirite mistice… Imaginarul colectiv românesc este populat, în fond, cam de aceleaşi personaje-simboluri…

A.B.: Eu, unul, sunt credincios şi îndrăznesc să spun că Dumnezeu este descoperirea mea cea mai importantă, decisivă. Născut la ţară, într-un univers cu reguli străvechi, respectate, unde Tatăl nostru şi Crezul erau învăţate imediat după coborârea din leagăn, nu se punea problema inexistenţei lui Dumnezeu, după cum nu se punea problema analfabetismului. Mai mult, nu exista nici frica de hoţi: uşile caselor nu se încuiau când proprietarii lipseau, era suficient ca aceştia să pună o mătură în uşă sau o simplă vergea. Ateismul, frica de hoţi şi analfabetismul au apărut odată cu activiştii comunişti de după război. Pe Dumnezeu l-am simţit nu numai în cele mai grele momente prin care am trecut şi despre care n-am vorbit niciodată, ci şi în cele de pace şi de bucurie. De fiecare dată când totul părea pierdut, când nu mai rămânea vreo speranţă, apărea minunea. Şi atunci trăiam impresia stranie că mă conectez brusc la o sursă de forţă şi de speranţă. Uneori aceasta purta numele unor instituţii despre care până atunci nici nu ştiusem că există, sau al unor oameni, dar îmi era limpede că ei n-au apărut din întâmplare. Nu îmi amintesc să fi vorbit vreodată despre diversele împrejurări nefericite cărora a trebuit să le fac faţă, despre întâlnirile mele cu moartea, la propriu, când simţisem nevoia să mă întreb de ce mă ajută tocmai atunci şi tocmai pe mine, deoarece eram convins că nu merit. Şi, la această întrebare pe care mi-am pus-o mereu, tot eu eram obligat să găsesc răspunsul. Ce trebuie să fac? Ce trebuie să duc până la capăt? Ce trebuie să strig în locul altora? Mă obsedează de mult două vise stranii despre care n-am avut curajul să vorbesc deoarece mă urmărea o observaţie a unui mare psihanalist – când omul îi vorbeşte lui Dumnezeu, spunem că se roagă. În schimb, când Dumnezeu îi vorbeşte unui om, spunem că omul respectiv are schizofrenie. La noi, diagnosticele se pun cu uşurinţă, dar nu şi celor cu adevărat bolnavi. În 1968, pe când lucram la primul meu roman, Absenţii, l-am visat pe Dumnezeu. Nu mă aflam într-un moment în care mă frământa vreo problemă religioasă deosebită. Visul l-am povestit parţial în respectivul roman, dar ca pe o întâmplare ciudată a unui personaj. În realitate, visul a început fără să aibă vreo legătură cu bătrânul pe care l-am descris la începutul relatării din roman. Brusc, m-am pomenit în faţa unei lumini albe, uluitoare, însoţită de un sentiment nemaiîntâlnit până atunci, de împăcare şi încredere. Ştiam că este Dumnezeu şi, neruşinat, cu o siguranţă şi o obrăznicie pe care nu le aveam în viaţa obişnuită, i-am cerut un autograf. La început m-a refuzat, dar după ce i-am spus că o să protestez, din lumina aceea a apărut un fulger care s-a îndreptat spre hârtia mea şi vârful lui s-a mlădiat, scriind simplu: Dumnezeu. Lumina aceea m-a urmărit multă vreme, până acum, când îndrăznesc să-mi povestesc visul exact cum a fost. Romanul, cum am mai scris, a fost interzis cu prilejul declanşării de către Nicolae Ceauşescu a „minirevoluţiei culturale“. Interdicţia respectivă a fost pentru mine unul dintre cele mai importante momente din viaţă. Atunci am înţeles că în împrejurări dificile rămâi întotdeauna singur, că răspunzi pentru fiecare virgulă, iar pentru ceea ce n-ai făcut sau pentru că n-ai reuşit să-ţi duci gândul până la capăt, nu există nici iertare, nici înţelegere. Am mers, ţin minte, pe la toţi marii vremii, dar nu pentru a cere ajutor, ci pentru a afla motivul interzicerii, însă nimeni nu îndrăznea să comenteze, să aibă o părere. Cei mai curajoşi, foarte puţini, arătau doar cu degetul în sus, spre… Ceauşescu. Toamna târziu, de gura presei străine, s-a organizat o vitrină cu cartea pe Magheru, cred, dar librăresele nu aveau voie să vândă niciun exemplar şi nici din biblioteci, de la „fondul secret“ n-a fost scoasă. Romanul a fost reinterzis în 1988. Au reapărut celebrele liste cu cărţi interzise, dar despre asta nu s-a mai scris în presă şi nici romanul n-a mai fost tipărit, pentru ca autorităţile să aibă ce să mai interzică. Şi-apoi, vreau să-ţi spun că, până în anul respectiv, dobândisem o mare experienţă în lupta cu cenzurile, cu activiştii şi Securitatea. Oricum, am înţeles din toată această poveste că, aşa cum spunea Malraux, „singur câştig sau pierd“. Am învăţat să atac, să mă apăr şi, mai ales, să ignor. Cei ce mă atacaseră înainte de Revoluţie au făcut-o cu şi mai mare vehemenţă după, numai că sub alte drapele. Dispăruse comunismul, în schimb, au rămas comuniştii şi neamurile acestora. Dar ca şi înaintaşii lor, până la urmă mor singuri căci n-au creat nimic, n-au lăsat nimic în afară de o dâră murdară prin timp. Revenind la vise, eram internat la A.K.H. în Viena, când l-am visat pe Iisus. Ne aflam în Ierusalim, dincolo de noi era zidul Cetăţii. Mă aflam în stânga Lui şi între mâna Sa şi stânga mea se afla un lanţ masiv de aur, alcătuit din verigi dreptunghiulare bine lustruite. Eram cam cu un pas în urma lui Iisus, astfel că se vedea foarte bine lanţul ce ne unea. Nu vorbeam, mergeam împăcaţi înainte, la umbra zidului, iar în timp ce visam îmi şi „traduceam“ visul: suferinţa era obligatorie, inevitabilă, dar dobândisem certitudinea că voi scăpa cu viaţă din împrejurarea foarte nefericită în care mă găseam. Cum, de altfel, s-a şi întâmplat. N-am îndrăznit să merg foarte departe cu interpretarea celor două vise. Le păstram în memorie aşa cum au fost, stăpânit de emoţia de atunci, şi de câte ori mi-a fost greu – şi mi-a cam fost! – apelam la ele ca la un drog care-mi dădea putere şi speranţă. Dar, cât ar părea de ciudat, îndrăzneam să cer sprijin numai dacă mă simţeam pe o poziţie morală corectă. Şi nu pentru orice. În anul IV de facultate, după ce am studiat anatomia, fiziologia, histologia, biochimia şi psihopatologia am înţeles că mai există ceva dincolo de ele, că omul începe dincolo de tot ce am învăţat până atunci. În cărţile mele am personaje din lumea bisericii, dar trebuie să recunosc că mari probleme în legătură cu credinţa nu am avut. În romanul meu, Raport asupra singurătăţii, am câteva rugăciuni pe care le-am scris cu toată puterea şi cu toată convingerea, dar mă grăbesc să mărturisesc că pe Dumnezeu l-am simţit mereu, în cele mai grele împrejurări şi cu cât era mai contestat de către activiştii primitivi de după război, cu atât îl simţeam mai prezent în tot ce făceam şi gândeam. Şi nu cred să existe o răsplată mai mare decât aceea de a şti că în nicio împrejurare, oricât de grea, nici chiar în clipa morţii nu eşti singur şi nu ai de ce să te temi. Am cunoscut zeci, chiar sute de preoţi care, în închisori, au îndurat cele mai inumane chinuri pentru credinţa lor. Pe mulţi i-am căutat după ieşirea lor din închisori, alţii m-au căutat să-mi povestească viaţa din închisori. Pe atunci, pentru mine, ca scriitor, importante mi se păreau apărarea şi afirmarea libertăţii şi demnităţii, omul în raport cu o istorie nedreaptă care se rostogolise peste noi, descrierea şi înfruntarea comunismului care contesta convingerile de orice fel, inclusiv cele religioase. În satul meu, acelaşi preot servea pe rând la ortodocşi şi la greco-catolici şi nimeni nu-şi făcea probleme. În timpul Diktatului, cei doi înalţi prelaţi, greco-catolic şi ortodox, obligaţi să asiste la intrarea „trupelor învingătoare“ în Cluj, au fost scuipaţi deopotrivă, iar oamenii nu uită uşor. Cât despre părinţi, tata era greco-catolic şi mama, ortodoxă. Urmărindu-i pe înaintaşii pe linie maternă – atestaţi în Diplomele Maramureşene –, în secolul XIV, primul consemnat din familia Micle este un episcop catolic. Pe linia tatii, istoria este mult mai complicată, dar nu este locul aici să vorbesc despre ea. Naşterea mea este consemnată nu numai în actele primăriei, ci şi în cele ale bisericii ortodoxe din sat. Din păcate, notarul fiind beat, a încurcat, în actul respectiv, ziua naşterii cu ora naşterii şi când mama i-a arătat greşeala a refuzat să mai schimbe datele: „Ce mi-e 9, ce mi-e 22! Tot în septembrie e născut!“ Mai târziu, când am început să înţeleg cât de importantă este dimensiunea religioasă a omului, am citit cam tot ce mi-a picat în mână despre toate religiile importante, am descoperit că toate sunt, în ultimă instanţă, drumuri spre Dumnezeu, indiferent de numele care i se dă şi de păstorii care ne ghidează paşii spre El. Sigur, am avut şansa să cunosc lumea, să mă rog în marile ei biserici, ba chiar şi în locaşurile de cult ale altor religii, dar biserica mea este în mine, o iau cu mine pretutindeni aşa cum, în vremea năvălirilor tătare, consătenii mei aveau o bisericuţă pe roţi pe care o luau cu ei în munţi, când se apropiau tătarii, sau pe câmpul de luptă în momentele când îi înfruntau. Nu departe de satul meu, în Cavnic, un orăşel minier în care s-a născut tata, se mai păstrează şi astăzi o inscripţie ce consemnează victoria localnicilor: Anno1717 usque hic fuerunt tartaris. „În anul 1717 până aici au ajuns tătarii“.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper