Sensul istoriei

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Să folosim prilejul comemorării centenarului Marelui Război şi să rememorăm tragedia României în marea conflagraţie mondială din 1914-18. Într-un război  interesele pot arunca în neant alianţele sau tratatele. Cei care vor citi cartea contelui Charles de Saint-Aulaire Confesiunile unui bătrân diplomat (Flamarion, 1953; Humanitas, 2002) se vor convinge de acest adevăr.  
Numit ambasador al Franţei în România cu puţine zile înaintea încheierii perioadei de neutralitate, contele de Saint-Aulaire nu întrezărea nici un folos pentru cariera lui. Credea că România îi va fi mormântul şi mult nu a lipsit să fie profet. „Nu ştiam nimic despre această ţară decât că face parte din Tripla Alianţă, sub sceptrul unui Hohenzollern, în mod logic incapabil să intre în război în tabăra noastră“. Se înşela. El şi generalul Berthelot, şeful Misiunii militare franceze, vor ajunge să se identifice cu aspiraţiile românilor şi chiar cu tragedia acestuia. Intrat de la sosirea la Bucureşti în graţiile primului ministru Brătianu, Saint-Aulaire cunoaşte din interior dificultăţile pentru depăşirea neutralităţii şi alegerea momentului intrării în război. Le semnalează la Paris, dar ele nu au greutate pentru interesele Franţei. Preşedintele Poincaré îi scria ţarului Nicolae al II-lea: „Generalul Joffre şi statul major francez socotesc că ne aflăm în faţa unei ocazii care nu trebuie să scape. Intervenţia română imediată ar permite să rupem definitiv echilibrul în folosul nostru“. La începutul lui iulie 1916, Parisul îl acuza pe Brătianu că tergiversează, îl suspecta că înşală şi chiar îl soma să intre în război. Socotit de francezi „cămătar de timp“, Brătianu nu a acceptat să aleagă tabăra decât după ce a primit asigurări că participarea la război va fi compensată cu sprijinul pentru întregirea statului naţional. „Ştiu foarte bine, i-a declarat lui Saint-Aulaire, că în lagărul aliaţilor sunt acuzat de şantaj când cer garanţii care, totuşi, sunt vitale pentru noi. În termeni mai amabili sunt comparat cu un vânzător de covoare. Ce vreţi? Ca descoperindu-mă prea devreme să-l poftesc pe inamic să-mi spargă casa şi s-o ocupe ca stăpân, în timp ce mi se refuză arme s-o apăr? Întâi să accepte condiţiile, în lipsa cărora nu-mi pot angaja ţara în război fără s-o trădez, şi veţi vedea apoi pe cine înşel“ (ediţia Humanitas, p. 65-66). Brătianu nu avea încredere în Rusia aflată acum de partea Antantei: „Niciodată nu i-a venit în minte (conducerii Rusiei, n.n.) să compenseze, măcar în parte, printr-un gest spontan, răpirea Basarabiei. Ar fi provocat astfel, în întreaga noastră ţară, un şoc psihologic destul de puternic pentru a o atrage sub drapelul său. Rusia nu scapă nici un prilej să ne sporească neîncrederea, principala cauză a tergiversărilor care mi se reproşează“ (p. 53).
Strategia lui Brătianu dobândeşte relief măgulitor în notele lui Saint-Aulaire: „Se pricepea foarte bine să câştige timp fără să-şi sâcâie adversarul. Viitorul apropiat mă va face să descopăr înaltele lui calităţi care fac din el unul dintre cei mai mari oameni de stat ai generaţiei sale, mai mare decât «cei trei mari», Wilson, Lloyd George şi Clemenceau (în ordine, preşedintele SUA şi prim-miniştrii englez şi francez, n.n.). Nimic mai firesc: ţărilor mici le sunt sortiţi oameni mari“ (p. 48).  La 17 august 1916, România semnează tratatul cu puterile Antantei: „în schimbul garantării integrităţii  teritoriale şi al libertăţii de a anexa Transilvania, Bucovina şi Banatul, România se angaja să declare război Austro-Ungariei, cu toate forţele de care dispunea până cel mai târziu la 28 august; puterile aliate se angajau să nu încheie pace separată mai înainte ca România să fi obţinut satisfacţie, şi să o admită pe picior de egalitate în toate negocierile de pace“ (p. 68). Fără sprijinul militar promis, România se prăbuşeşte sub loviturile armatei germane.  Regele Ferdinand I condamnă „la barbarie des boches“ (nume peiorativ pentru nemţi) (p. 69) şi aprobă hotărârea intrării în război de partea Antantei: „După o discretă aluzie la criza de conştiinţă pe care o învinsese din dragoste pentru patria sa română, (regele) declară că acceptă necesitatea războiului pentru a asigura viitorul naţiunii şi ceru atât concursul tuturor, fără deosebire de opinie, cât şi păstrarea secretului, ca la spovedanie. Toţi îl aclamară cu entuziasm, în afară de Marghiloman şi Carp“ (p. 70).
Asigurate că atrăseseră România în Antantă, Parisul şi Londra, dar mai ales Sankt Petersburgul îşi încalcă rapid obligaţiile din tratat. Saint-Aulaire lasă dovezi elocvente ale acestei adevărate trădări. În condiţiile prăbuşirii frontului, regele şi guvernul, nevoiţi să se retragă la Iaşi, vor rămâne fideli până la capăt faţă de angajamentele luate. „În Primul Război Mondial, notează el, România deţine recordul fidelităţii datorită regelui Ferdinand, cu toate încercările prin care a trecut“ (p. 205). Exodul este dramatic. Diplomatul francez ia cunoştinţă de un plan B care, aplicat, ar fi presupus exilarea familiei regale în Rusia sau Japonia iar regele ar fi trebuit să se pună în faţa oştilor pentru a continua războiul cu preţul sacrificiului total. „Părăsită de aliaţi, înconjurată de duşmani, România nu putea rezista multă vreme împătritei strânsori austro-germano-turco-bulgare. Frontul ei a cedat în toate părţile, la nord şi la sud, pe Carpaţi şi în Dobrogea… Deşi nu mai eram destul de tânăr ca să fi păstrat mari iluzii asupra «bunei credinţe a tratatelor», dădeam însă importanţă celui pe care tocmai îl semnasem, tratat într-adevăr prea recent pentru a fi încălcat de la început“ (p.74). La insistenţele diplomatului şi ale generalului Berthelot, Misiunea militară franceză primeşte întăriri, contribuie la refacerea armatei române şi soarta războiului este întoarsă.
Paginile consacrate exodului la Iaşi sunt zguduitoare. „Nici o altă ţară beligerantă nu a cunoscut în acelaşi timp, ca România, foamea, frigul, tifosul, ocupaţia – dubla ocupaţie aceea a duşmanului, neamţul, şi aceea mai înfricoşătoare a falsului aliat, rusul. Pentru a nu cădea sub povara acestei împătrite sau încincite cruci, României îi trebuia un curaj care sporea o dată cu nenorocirea ei. Ea însăşi se înălţa o dată cu nenorocirea. «Să nu-i dea Dumnezeu românului cât poate duce». Această zicală pe care o auzeam în 1917, România o repetă azi fără să-şi fi aflat limita suferinţei sau a credinţei sale“ (92).
Mărturiile lui Saint-Aulaire nu surprind, ci confirmă. Descoperim în el un prieten adevărat şi loial care îmbrăţişează cauza noastră şi o apără înfruntând propriul guvern şi contrariind aliaţii. Pentru aceasta pe el îl preţuieşte Brătianu, nu Parisul. „Ştiu prea bine că faceţi tot ce puteţi pentru binele României şi pentru onoarea semnăturii dumneavoastră (Saint-Aulaire semnase tratatul de alianţă în numele Franţei n.n.)… Mă aşteptam la trădarea Rusiei, dar mă aşteptam la ceva mai bun, la mai multă lealitate şi chiar generozitate din partea celorlalte puteri ale Antantei, şi mai ales din partea Franţei. Totul se petrece ca şi cum Antanta ne-ar atrage într-o cursă premeditată unde ar rezerva României rolul calului picadorului, lăsat să fie spintecat cu sânge rece pentru a obosi taurul“ (p. 75). O constatare amară confirmată puţin mai târziu şi de I. G. Duca: „Cei de pe malul Senei nu-şi dădeau seama limpede de ceea ce se petrecea în Moldova, nu realizau îndeajuns situaţia acestei insule româneşti rămasă fidelă în mijlocul oceanului bolşevic care o înconjura de pretutindeni şi o asalta cu valurile lui ameninţătoare“ (p. 20).
Interpretările diplomatului francez rezistă admirabil confruntării cu timpul şi cu adevărul. Pentru el, Rusia este „o ţară prea întinsă pentru a păstra măsura“ (p. 43), „putredă înainte de a se fi copt“ (p. 175). Premierul Clemenceau este prezentat ca un autoritar mărginit, cu o slabă intuiţie pentru manevrele oculte ale aliaţilor. „Ciudată orbire era aceea a guvernului şi statului major care, în virtutea unui vechi complex de inferioritate faţă de Rusia, semnalat de mine mai sus, deveneau complicii ei inconştienţi sacrificând pretenţiilor unui stat perfid interesele vitale ale unui aliat credincios“ (p. 116). Anglia face jocul Statelor Unite: „Lloyd George ar fi preferat un armistiţiu imediat pentru că prelungirea ostilităţilor timp de patru luni ar fi însemnat o contribuţie mai masivă a Statelor Unite care ar fi sporit corespunzător pretenţiile lor la conducerea lumii de după război. (p. 238). El surprinde corect strategia Statelor Unite de a intra târziu în război pentru a participa cu minimum de efort la victorie şi cu maximum de profit la negocierea păcii: „Cei din urmă la război vor fi cei dintâi la pace, până într-atât încât să o dicteze“ (p. 114).  Wilson este drastic judecat. „Se ştie că în «nobila sa candoare» după expresia lui Clemenceau, acest dogmatic rătăcit în politică începe să organizeze, sau mai bine să dezorganizeze viitoarea pace, în loc să câştige războiul“.
Cartea lui Saint-Aulaire scutură mitul Franţei prietene şi pe cel al binefăcătorului statelor naţionale, Wilson. Confesiunile lui confirmă, însă,  aproape documentar, sensul istoriei noastre.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper