Sábato şi zona obscură a subconştientului

Un articol de DANA PÎRVAN-JENARU

Ernesto Sabato, Despre eroi şi morminte, traducere din
spaniolă şi note de Tudora Şandru-Mehedinţi, Editura Humanitas Fiction 2013, 488 p.

 

„Orbirea m-a fascinat mereu şi sinistru“, declara Ernesto Sábato. În aşa măsură, încât s-a transformat într-o supratemă a celor trei romane ale sale. Obsesia scriitorului argentinian pentru orbi a avut o semnificativă legătură şi cu pictorul român Victor Brauner, ambii preocupaţi de premoniţie şi de simbolistica ochilor. Premoniţia în cazul lui Brauner a atins punctul culminant prin pictarea unui autoportret (1931) cu ochiul scos. În 1938, la Paris, în timpul unei încăierări între artişti, un ciob de sticlă îl lasă pe Brauner fără un ochi. De altfel, şi faţada casei în care s-a petrecut incidentul fusese reprodusă într-unul dintre tablourile sale de către Victor Brauner, cu câţiva ani înainte. Sábato a fost puternic impresionat de această întâmplare pe care a învestit-o cu valoare simbolică şi a relatat-o pe larg în romanul Abaddón. Exterminatorul, dar a facut trimitere la ea şi în Despre eroi şi morminte. Ochiul se transformă în personaj al picturii lui Brauner, iar orbirea în suprapersonaj al literaturii lui Sábato.
Obsesia pentru imaginile subconştientului le-a fost, de asemenea, comună celor doi, arta devenind în acest caz expresia obsesiilor profunde ale creatorilor. Sábato nu a fost un scriitor care şi-a ales temele, ci unul posedat de fantasme. Literatura i-a oferit posibilitatea exprimării unei realităţi obscure, ascunse, de aici şi recurenţa tenebrelor, a iraţionalului, a coborârii în subterane, a cavernelor care se cer străbătute în singurătate. Viaţa oamenilor este imaginată ca un tunel cu pereţii transparenţi (în romanul Tunelul), contactul cu ceilalţi fiind unul iluzoriu, sau ca o reţea de tunele care se întretaie, dar nu comunică (în Despre eroi şi morminte).
Orbii reprezintă pentru Sábato acele părţi din noi ce corespund unei realităţi ascunse vederii, umbrele pe care nu le putem reduce la tăcere, pe care nu le putem opri să nu se mişte atunci când noi înşine dorim să rămânem nemişcaţi. Pierderea vederii constituie, pentru Sábato, ieşirea din zona conştiinţei diurne pentru a plonja în zona obscură a existenţei. Toate personajele sale sunt atrase de zonele opace, strivitoare ale subconştientului. Rătăciţi, singuratici, fiinţe amestecate, stând sub semnul nebuniei sau al demonicului, personajele lui Sábato din romanul Despre eroi şi morminte sunt greu de uitat. Bântuite până la visceralitate de un demon interior, bântuie la rândul lor mintea cititorilor. Incertitudini maladive, povara personalităţilor mutiple, trecerea dincolo de zidurile de apărare ale fiinţei, fascinaţia unor relaţii sado-masochiste greu de lămurit ori de controlat, anxietăţi, nebunie – creează toate o coborâre în infernul omenesc. Amintind puternic de Dostoievski, Alejandra şi Fernando Vidal Olmos sunt personajele care întruchipează cel mai bine dualitatea fiinţei umane, coborârea în abisul dedublărilor, rătăcirea pe hotarul dintre normalitate şi nebunie, dintre bine şi rău, pe un „teritoriu îmbogăţit şi devastat de dragoste, deziluzii şi moarte“, unde timpul nu se măsoară în ani, ci „în catastrofe spirituale şi în zile de singurătate absolută, de tristeţe de nedescris; zile ce se lungesc şi îşi schimbă forma precum fantasme tenebroase pe zidurile timpului“. Urmaşi ai unei familii care a scris istoria Argentinei, sunt condamnaţi la a trăi într-o lume infernală (mame ce încearcă să-şi omoare copiii înainte de a se naşte, copii ce trăiesc cu conştiinţa de a fi o greşeală, iubiri suprapuse, incest, ură, senzualitate plină de sadism, vise profetice, coşmaruri, halucinaţii, oameni care nu ştiu să râdă). Infernul din afară este dublat de unul lăuntric (unul mai ales al contradicţiilor), ai cărui eroi devin.
Alejandra este cel mai misterios personaj al romanului, fiinţă cvasi-fabuloasă, dragon-prinţesă în ochii naivului Martin, adolescentul fragil şi ingenuu, care se îndrăgosteşte de ea, în ciuda tuturor avertismentelor fetei. Moartea acesteia nu opreşte frământările şi întrebările: „încă, încă! mai spera să găsească cheia acelei tragice şi minunate nepotriviri, supunându-se dorinţei arzătoare, dar naive a oamenilor de a găsi presupusa cheie; deşi, dacă există, asemenea chei trebuie să fie la fel de neclare şi, în acelaşi timp, la fel de insondabile ca înseşi evenimentele pe care pretind să le lămurească“. Alejandra e o fiinţă a paradoxurile, figură aparte prin angoasele, melancolia, dispariţiile ciudate, relaţii tenebroase cu bărbaţii, în special cu Fernando, tatăl ei, dar şi cu propria mamă, pe care preferă s-o considere moartă. E un ghem de taine care îi atrag pe ceilalţi, lăsându-i, însă, în afara lor. Liniştea este pentru Alejandra o „paranteză tot atât de precară şi inconsistentă ca aceea pe care un bolnav de cancer o obţine printr-o injecţie cu morfină“.
Atracţie demonică aruncă în jurul său şi Fernando – a cărui cruzime şochează încă din copilărie, când scotea cu acul ochii păsărilor. Această obsesie a sa pentru ochi şi pentru orbi se transformă în paranoia, imaginându-şi o conspiraţie tainică a orbilor împotriva cărora este dator să lupte, pretext pentru a coborî în tenebrele apocaliptice ale lumii. Ale propriei lumi. Această coborâre este materia primă a raportului despre orbi pe care îl scrie Fernando înainte de a fi omorât de Alejandra. Un raport scris de dincolo de moarte: „Când  a început oare povestea asta care acum se va termina cu asasinarea mea?“. Un raport ce se vrea o eliberare prin mărturisire, o găsire a identităţii, dar care amendează şi suprafeţele pline de ipocrizie ale lumii văzute: „Brusc, doream să fiu închis într-un ospiciu, să mă odihnesc, pentru că acolo nimeni nu are obligaţia de a menţine realitatea aşa cum pretinde că este“. Explorarea universului orbilor echivalează cu explorarea propriei lumi sumbre, lume abominabilă a zbuciumului, a temerilor, a spaimelor, a senzualităţii maligne, a hăţişurilor halucinante.
În analiza psihologică a lui Sábato, accentul cade pe latura iraţională a vieţii, autorul fiind convins că raţiunea nu este suficientă pentru a putea pătrunde în realitatea complexă, profundă a omului: „Cred acum că în căutările de felul ăsta există ceva mai puternic care ne călăuzeşte, o ascunsă, dar infailibilă intuiţie, la fel de sigură ca acea orientare a somnambulilor care le permite să meargă drept la ţintă. Spre inexplicabila lor ţintă“. În viziunea sa, nu ideile salvează lumea, nu intelectul şi nici raţiunea ori adevărul, ci tocmai contrariul lor: acele speranţe nesăbuite ale oamenilor, furia lor statornică de a supravieţui, dorinţa lor aprigă de a respira cât le va fi cu putinţă, măruntul, înverşunatul şi grotescul lor eroism din fiecare zi în faţa nenorocirii: „Cred că adevărul e bun în matematică, în chimie, în filozofie. Nu şi în viaţă. În viaţă sunt mai importante iluzia, imaginaţia, dorinţa, speranţa. Şi apoi, ştim oare ce e adevărul? Dacă eu îţi spun că bucata aia de fereastră e albastră, spun un adevăr. Dar e un adevăr parţial şi prin urmare un fel de minciună. Pentru că bucata aia de fereastră nu e singură, face parte dintr-o casă, dintr-un oraş, dintr-un peisaj. E înconjurată de cenuşiul zidului de beton, de azuriul cerului, de norii aceia prelungi, de o infinitate de alte lucruri. Şi, dacă nu spun tot, absolut tot, mint. Dar a spune tot e imposibil, chiar şi în cazul ferestrei, al unui simplu crâmpei din realitatea concretă. Realitatea e infinită şi pe deasupra infinit nuanţată şi dacă uit fie şi o singură nuanţă înseamnă că mint. Ei bine, imaginează-ţi ce este realitatea fiinţelor omeneşti, cu complicaţiile, meandrele şi contradicţiile lor, care mai sunt şi schimbătoare!“.
Despre eroi şi morminte este o carte complexă, multistratificată, plină de tensiune. Planurile şi vocile narative multiple ale romanului scot la iveală numeroase nuclee tematice: problematica identităţii, linia invizibilă ce desparte totul de nimic, potenţialul autodistructiv al oamenilor, legătura puternică dintre suflet şi trup („una dintre tragicele netemeinicii ale spiritului, dar şi una din subtilităţile lui cele mai profunde era imposibilitatea lui de a fiinţa altfel decât prin mijlocirea cărnii“), iubirea obsesivă, relaţiile anormale dintre părinţi şi copii, suprapunerea straturilor trecutului individual sau colectiv, violenţa pasiunilor, povara autocunoaşterii („Sunt un individ care a pătruns adânc în propria-i conştiinţă şi cine dintre cei care se cufundă în ascunzişurile conştiinţei lor se mai poate respecta pe sine?“) sau puterea salvatoare a literaturii: „Şi numai cufundându-mă în cărţi aveam impresia că întâlnesc din nou realitatea, de parcă existenţa aceea din stradă ar fi fost doar un fel de somn adânc al unor oameni hipnotizaţi“. Şi odată scufundat în romanul Despre eroi şi morminte, cititorul are puţine şanse să iasă fără a-şi pune problema înfruntării propriei ambiguităţi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper