Roşu, Cehov, maro: „Snowpiercer“ de Bong Joon-ho

Un articol de CĂTĂLIN OLARU

Înşelător, distopia sud-coreeană Snowpiercer debutează, fără a ieşi prea mult din tipare, cu un montaj audio cu ajutorul căruia, pe repede-înainte, aflăm din fragmente de ştiri finalul trist al civilizaţiei contemporane: în încercarea de a scăpa de consecinţele negative ale efectului de seră, oamenii au căzut din lac în puţ (dintr-o lume aşa cum o ştim, adică largă şi poluată, într-un spaţiu claustrant, aflat într-o perpetuă şi precară mişcare – un tren care nu se opreşte niciodată). Asta nu înseamnă nici pe departe că aflăm tot; dimpotrivă: nu ştim aproape nimic. Elemente esenţiale ale scenariului apocaliptic ne sunt dezvăluite după mai bine de o oră din film, iar unele abia la final.
Există o mulţime de promisiuni care, mai devreme sau mai târziu, sunt îndeplinite. Un bătrân violonist şi un băieţel năzbâtios cu zulufi sunt luaţi pe sus şi duşi undeva, în faţa unui misterios eşalon superior; spre final, cei doi reapar. Kronol, drog al viitorului cu care sunt mituiţi Minsu şi Yona, deschizătorii (la propriu) de uşi, e puternic inflamabil; ia ghiciţi ce explodează spre final? Lui Curtis (Chris Evans) nu-i surâde deloc ideea de a fi liderul unei noi revoluţii; mai devreme sau mai târziu, va trebui să-şi asume acest rol. Punctul final al planului său include o confruntare cu conductorul absolut, Wilford (Ed Harris), despre care prea multe informaţii nu ni se dau (de altfel, e posibil ca el nici să nu existe altundeva decât în imaginaţia năpăstuiţilor din ultimul vagon). În ultimul act, Wilford se arată şi o luptă, fie ea şi ideatică, are loc.
Traseul din ultimul vagon până la locomotivă decurge linear, asemeni nivelurilor din jocurile video: cu cât avansează mai mult armata oprimaţilor, cu atât cresc gabaritul adversarilor lor şi poziţia acestora pe scara socială futuristă. Cu toate acestea, drumul lor neabătut pe această axă, fizică şi simbolică totodată, nu devine plictisitor, fiecare vagon fiind diferit de cel precedent (câteodată prea diferit). Undeva la jumătatea filmului, murdăria celor din ultimul vagon (una veritabilă, nu un simulacru de murdărie, adică o pată artistică de funingine şi atât) e opusă gradului maxim posibil de curăţenie fizică şi etică, Curtis şi ai lui ajungând în vagonul-grădiniţă. Teoretic, ei nu prea ar avea de ce să zăbovească atât de mult acolo. Practic, e prima dată când aflăm mai multe despre apocalipsa de ordin ecologic care va fi schimbat totul, iar încrâncenarea confruntărilor cu sânge şi topoare lasă locul unei feerii de semn schimbat à la Willy Wonka.
Care sunt totuşi motivele pentru care microcosmosul feroviar din viitor e unul care se cere a fi schimbat din rădăcini? De data aceasta, la început, cel puţin, nu e foarte clar ce e acolo sus; ce reiese dincolo de orice dubiu e că jos (adică în ultimul vagon) e rău. De ce e rău? Pentru că un soi de săpun indigest de culoare maro le ţine loc de alimentaţie oprimaţilor (stomacul, întotdeauna stomacul…). Pentru că există gratii (şi, odată cu ele, bănuiala că „dincolo e mai bine“). Pentru că, din când în când, copiii dispar dincolo de gratii, pentru a fi folosiţi în ceea ce bănuim a fi experimente de un fel sau altul (iar scenariştii Kelly Masterson şi Joon-ho Bong întreţin credinţa asta, probele bipede fiind atent măsurate înainte de a fi luate pe sus).
Înşirarea relelor de care se fac vinovaţi Cei-de-sus (în cazul de faţă, cei din vagoanele mai apropiate de locomotivă) nu e lipsită de umor (aerul pansiv cu care unul dintre gardieni îşi lasă capul pe umărul unui coleg interpretat de Vlad Ivanov, în timpul unui discurs ţinut de Mason/ Tilda Swinton, un adevărat scheci în sine). Avându-l drept producător pe Chan-wook Park, Joon-ho reuşeşte să ne ofere un film care are parte de satiră (a unei lumi din viitor în care doar decorul s-a schimbat), de action pur (lupta cu topoare) de momente malickiene (stropii de sânge ţâşnesc având drept fundal sonor o muzică elegiacă, în timp ce un personaj urmăreşte hipnotizat balansul unui fulg de zăpadă), de mecanismul clasic al unei lupte antisistem într-un viitor postapocaliptic, dar şi de un plot twist final care schimbă totul, fără să te facă să te simţi luat peste picior.
Un red herring cu trei capete (nimeni nu e cine credeam că ar fi, adică cei buni nu sunt chiar atât de buni, cei răi nu sunt victimele revoluţiei, dimpotrivă, iar celor indiferenţi chiar le pasă), un rastel plin cu pistoale ale lui Cehov, un Produs maro şi un Holy Motor: peisajul postapocaliptic al lui Joon-ho e oricum, numai sterp nu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper