Ploaia, din nou, un personaj indezirabil pe Coasta de Azur?

Un articol de IOAN LAZĂR

După căderile catastrofice de apă din zilele ediţiei 2013 şi după frigul îndurat, cei mai mulţi dintre ziariştii şi profesioniştii stabiliţi deja în incintele festivalului se întreabă pe bună dreptate dacă nu vom avea din nou parte de o ediţie lacustră. Nu e de mirare că lumea stă mai mult cu ochii pe cer decât la afişele ce împânzesc localitatea mediteraneană, deşi de peste tot te întâmpină portretele zâmbitoare ale nu mai puţin de şaptesprezece staruri internaţionale de primă mână. Sub privirile de deasupra ochelarilor lui Guido din Opt şi jumătate de Federico Fellini, interpretat antologic de Marcello Mastroianni, trecătorii de pe bulevardul din faţa Palatului Festivalului se uită în sus, la cohortele ameninţătoare de nori negri şi grei, ca şi cum ar cere îndurare. Dimensiunile musonice de anul trecut ne-au făcut să nu ne mai despărţim de umbrele. În ce ne priveşte, după o primăvară bucureşteană îmbibată cu stropi din ce în ce mai reci, avem motive în plus să dorim dimineţile senine şi amiezile drăgăstoase de altădată ale Cannes-ului.
Festivalul, în schimb, se scaldă într-un etern soare interior, eminamente mediatic, de ambianţă inconfundabilă, fără a-şi interzice un drept câştigat, de mare spectacol al cinematografiei mondiale. Populaţia oraşului creşte în aceste zile de la 74.000 la 200.000. De aproape trei ori, ceea ce ne face să-l înţelegem pe noul primar, David Lisnard, când se arată indignat că securitatea turiştilor, dar nu numai a lor, a fost lăsată pe mâna municipalităţii, implorând sprijinul tradiţional al ministrului de interne. Dincolo de mărimea fondurilor alocate, se menţine avertizarea cu privire la apariţia hoţilor de tot felul.
Programul festivalului merge, ca un armăsar nărăvaş, dar bine strunit, când la galop, când într-o spumoasă demonstraţie de echitaţie. Fiind vorba de prima săptămână, asupra căreia fac referire în această corespondenţă, e de remarcat – până la şocul primelor filme –, zarva selecţiei, ca şi ambianţa mediatică.
Au fost unele zvonuri legate, de pildă, de aducerea în festival a filmului lui Abel Ferrara Welcome to New York, inspirat din afacerea DSK. Rolul lui Dominique Strauss-Kahn, ficţional vorbind, i-a fost încredinţat lui Gérard Depardieu, în personajul soţiei acestuia jucând o remarcabilă actriţă, Jacqueline Bisset. Prima opţiune fusese Isabelle Adjani. S-a lansat şi un promo, dar filmul nu poate ajunge la Cannes în primul rând pentru că, spre a evita piratarea, producătorii îl distribuie în formula VOD, ceea ce înseamnă video la cerere. Ca să se evite perioada de patru luni de programare în săli – abia după care ar fi avut dreptul să se vândă în casete –, soluţia găsită a fost să nu se facă acest pas, cu risul de a nu fi promovat nici la Cannes. Este o explicaţie. Totuşi s-a luat hotărârea de a fi prezentat în cadrul Târgului de filme, într-o unică proiecţie, evident evenimenţială. Apoi, contra şapte euro ar putea fi comandat şi pe internet.
Poate că nu era de ici, de colo angrenajul mediatic stârnit de un asemenea film. Şi nici intrarea în festival a controversatului Gérard Depardieu, care va veni totuşi la festival în cadrul promovării unui film despre Cupa Mondială de fotbal. Marelui actor i s-au pus tot felul de întrebări legate de film, dar şi de viaţa lui de veşnic călător. Pune punctul pe i când afirmă că l-a preocupat drama tracasării traversată de personajul său. Despre aşa-zisul prototip nu a vrut să ştie prea multe, întrucât, cu complexul că a părăsit şcoala la treisprezece ani, de care s-a vindecat abia pe la cincizeci şi cinci, nu a găsit util să aprofundeze datele scenariului, ca să nu-şi încarce memoria cu amănunte. Am simţit o anumită urmă de tristeţe în afirmaţia potrivit căreia foyerul lui, am zice acasă a lui, e acolo unde simte că oamenii îl iubesc. Nu cred, nicicum, că nu este încă iubit în Franţa, unde plăteşte taxele pentru cei nouăzeci şi doi de angajaţi. Şapte luni pe an se află, însă, în afara ţării natale. Poate fi întâlnit la Saransk, unde are o societate de cinema şi video, la Moscova, ca prieten al lui Putin, ceea ce produce unele suspiciuni, dar şi în Belgia şi Italia. Nu pot să nu-mi aduc aminte acei ani frenetici ai Cannes-lui când venea la Mediterană, ca amic al lui Jacques Chirac, preşedintele însuşi oferindu-şi un răgaz, poate la Martinez, poate în altă loc secret, departe de ochii lumii. Ca un revelator sociologic, festivalul vine să arate de fiecare dată imaginea emblematică, dar nu mai puţin şi de-cadrajul produs de trecerea timpului.
Mă gândesc la gestul de amfitrion generos al unui vizionar mereu în serviciul Cannes-ului. Arpanteurul, topograful, şi-a pus din nou în mişcare imaginaţia, aşa încât compasul său prefigurează un nou perimetru. Gilles Jacob, venerabil Delegat General şi Preşedinte al Festivalului, se va instala într-o postură onorifică de la ediţia 2015. Deocamdată, însă, cultivă, susţine, promovează ideea construirii unui nou edificiu pentru festival. Începem, deja, să ne întrebăm: cum va arăta, unde va fi plasat, ce arhitectură i se preconizează, ce fel de facilităţi? Colegialitatea sa exemplară, generozitatea, distanţa suverană, dar plină de modestie, vor contribui în asocierea cu viitorul preşedinte, Pierre Lescure, aşa încât Festivalul să fie ceea ce dintotdeauna a fost, o capitală internaţională a lumii cinematografice. Poate chiar cu mult mai mult, o conştiinţă a erei digitale ce se prefigurează.
Nu-l pot exclude din noua ecuaţie de la vârful Cannes-ului pe cel mai activ dintre promotorii săi principali din toată istoria festivalului – Thierry Frémaux. Mereu l-am invidiat, şi asta pentru că văd în domnia sa un critic capabil să se implice. Dând Cezarului ceea ce i se cuvine, să-i recunoştem capacitatea nu doar organizatorică, ci şi, în primul şi în primul rând, imaginaţia teoretică şi estetică a construirii spaţiilor potenţiale ale reflecţiei filmologice in actu la scară mondială. Cândva va trebui să-i fie medaliate (palmdorizate) capacităţile remarcabile, menite a veşteji fireştile invidii ale branşei, nu spre a se retrage într-o sinecură, ci, cu siguranţă, preluând modelul lui Gilles Jacob, pentru a conferi o altă dimensiune ideii de cinema.
Cannes-ul a trecut lejer şi în acest an peste rumoarea inevitabilă prilejuită de filmul de deschidere. Condeiele mai ascuţite au înţepat amintirea prinţesei Grace. Deşi filmul preia doar sugestia unui bioptic, fără a calchia biografia reală, unii şi-au adus aminte de libidoul personajului, ca şi de nelipsitul martini-dry ori de prietenia cu miliardarul Onassis. Toate acestea par să se fi stins în privirea de o mobilitate tot mai redusă parcă a interpretei Nicole Kidman, unde urmele bisturiului şi ale Botox-ului sunt imprimate ca un artificiu. Dincolo de toate acestea, Nicole Kidman este o floare rară, o bijuterie, oriunde apare.
Pe ultima sută de metri a fost convocat Quentin Tarantino, nu neapărat spre a însoţi proiecţia filmului său Pulp Fiction, cândva palmdorizat, cât mai ales spre a da strălucire momentului final al devoalării palmaresului. A fost şi ocazia de a prefaţa – ca discipol al celebrului Sergio Leone –, filmul maestrului, titlu bornă al westernului-spaghetti, Pentru un pumn de dolari (1964), ca şi prilejul de a marca trecerea unei jumătăţi de veac de la premieră, parafând astfel estetica unui subgen eminamente italian.
La secţiunea Hors Compétition, o revedere cu Radu Mihăileanu, de această dată ca producător al unui documentar menit să atragă interesul. Titlul acestuia, Caricaturiştii – infanteriştii democraţiei, pare a spune totul despre arma umorului, aici ilustrat prin grafica a doisprezece „infanterişti“ cu condeiul în mână (nu la picior), adunaţi de prin toate continentele. Filmul este semnat de regizoarea Stéphanie Valloatto, dar se simte, desigur, amprenta dirijorului principal, Radu Mihăileanu fiind şi iniţiatorul proiectului. În dosarul de presă al noii producţii sunt încondeiaţi patru dintre oamenii de stat de ieri-alaltăieri, dar şi de azi: Putin, G.W. Bush, Sarkozy, Hollande.
Se prefigurează reorientarea către condiţia şi responsabilitatea de producător. Iată, înainte cu câteva minute de a trimite corespondenţa, aflu că va fi prezentă, în prima sâmbătă a festivalului, şi actriţa Salma Hayek, pentru a însoţi echipa unui film de animaţie produs de ea însăşi.
Prea devreme să exprimăm o preferinţă şi cu atât mai devreme spre a contura vreo concluzie relevantă, vom remarca preocuparea pentru filmele biografice. Sunt evocate trei personalităţi: Grace de Monaco, Yves Saint Laurent, Turner. Asupra acestuia din urmă, britanicul Mike Leigh ne-a propus, în Mr. Turner, o viziune concentrată, un portret al ultimului sfert de secol din existenţa pictorului, dispărut la şaptezeci şi cinci de ani. Cineastul exprimă gentileţea unui monstru, rusticitatea unui imaterialist aproape fantast, pe cât de teluric şi de supranatural, pe atât de poetic, dar şi de carnal. Trebuie subliniată obsesia cineaştilor legată de viaţa pictorilor. Lista biopicului picturalist se umple cu un nume nou, după filmele consacrate lui Caravaggio, Van Gogh, Renoir, Toulouse-Lautrec.
Festivitatea palmaresului este devansată într-o sâmbătă, lucru nou în programarea etapelor. Aceasta face ca ultima zi, duminica, să fie rezervată revizionărilor, iar seara, proiecţiei de gală a filmului încununat cu Palme d’Or.
Revin la teama de ploaie cu care am început aceste rânduri. Se pare că amăgirea unor zile însorite este contrazisă de pronosticul finalului. Se estimează revenirea norilor furibunzi. Aşa că s-ar putea să avem din nou un palmares intrat la apă sau (a)dus cu pluta.     n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper