„Pe invers…“

Un articol de C. Stănescu

„La aproape trei ani după retragerea lui definitivă într-un cimitir parizian, cărturarul se conturează tot mai limpede ca o conştiinţă demnă şi curată a ethosului naţional“ – scrie Mircea Radu în Contemporanul, nr. 3/ 2014. Cărturarul este Mircea Iorgulescu, critic literar şi jurnalist eminent din echipa care a dus cu bine pe umeri România literară în ultimul deceniu al regimului comunist încheiat la sfârşitul lui 1989. Înzestrat cu mare talent de analist literar, în scrisul lui M. Iorgulescu întâlnim la tot pasul semnele unuia din cei mai ascuţiţi „nervi“ sociali în lectura literaturii şi, deopotrivă, în „citirea“ societăţii româneşti din acea epocă şi după aceea. Este, împreună cu neuitatul Z. Ornea, criticul român cu cea mai exactă, pertinentă percepţie şi constantă preţuire a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, ideologul  şi criticul literar socialist cu o cotă scăzută în ochii acelei părţi a elitei breslaşilor „încremenite“, vorba lui Eminescu, într-o veritabilă castă („pentru a-şi asigura cercul de exploatare, ele încremenesc câteodată: iată castele“, în Influenţa austriacă…). Studiile lui vii, temeinice şi rezistente despre criticul socialist ori despre autodidactul proletar Panait Istrati, ca şi cel referitor la a doua faţă, „revoluţionară“, a boierului călător Dinicu Golescu din Însemnare…, depun o inebranlabilă mărturie asupra exemplarei convieţuiri a nervului social cu talentul propriu-zis de cititor profesionist. În fond, şi controversata lui carte, Marea trăncăneală, o viziune politico-socială asupra actualităţii non-conjuncturale a lui I.L. Caragiale, reprezintă expresia profesională strălucită a aceleiaşi trăsături a acestui critic literar „atipic“ într-o proeminentă generaţie de critici şi istorici literari postbelici. Acelaşi ascuţit „nerv social“ l-a împins spre jurnalism, meserie cu mare tradiţie în breaslă şi practicată de el înainte şi după 1989. Dacă observăm bine, cei numiţi mai sus care i-au atras condeiul reprezintă „cazuri“ literare, ieşite din comun, scriitori ce fac figură de „exilaţi“, în ţară sau în afara ei: era el însuşi unul dintre ei şi avea vie conştiinţa acestui fapt. Iată mărturia lui despre „cazurile“ care l-au preocupat (obsedat?), asupra cărora revine în mai multe rânduri: „Marin Preda vorbea despre existenţa unei «teme a povestitorului»; de ce n-ar exista şi o «temă a criticului?!». «Tema» mea, când am scris despre Dinicu Golescu, despre Gherea, despre Istrati, despre Caragiale a fost însă libertatea, nu exilul. Exilul este o formă particulară a căutării libertăţii. Când am scris despre Dinicu Golescu – socotindu-l un fel de «dublu» al lui Tudor Vladimirescu – am descris mecanismul revoltei şi al disidenţei; în cartea despre tânărul Istrati am făcut, la fel, elogiul revoltei, la Gherea am încercat să descriu imaginea unui revoltat şi exilat într-o ţară de adopţiune etc. Şi în aceste eseuri, şi în cronici am trecut deseori, deliberat şi cu plăcere, dincolo de literar şi de literatură. Pe atunci, asemenea ieşiri din perimetru păreau excentrice. Am fost, îmi place să cred, un critic atipic“.  Să mai decupăm din dosarul confesiunilor – în genere zgârcite – acestui critic atipic încă o asemenea excentrică ieşire din perimetru: „În România de astăzi – spunea el în septembrie 1994 – simpla rostire a cuvântului «socialist» produce alergie. Explicabil, poate, dar nu şi justificabil; în orice caz, reacţiile alergice nu clarifică nimic, deşi, poate, eliberează de toxine. Dar o discuţie serioasă despre socialismul românesc mi se pare, deocamdată, imposibilă. Nu ar fi însă, cred, inutilă. Scriind despre Gherea şi Istrati am încercat să evoc, să reconstitui şi o parte a istoriei mişcării socialiste din România de acum un veac, altfel decât era prezentată de propaganda comunistă. Cât despre eşecul socialismului şi dispreţul faţă de Marx, ce să spun? După câte ştiu, dispreţul nu este – încă – omologat ca atitudine intelectuală. Şi sper că nici nu va fi vreodată“. În pofida lucidităţii şi a nervului său social, criticul se înşela: „toxinele“ sunt cultivate şi îngrijite, ca o grădină cu flori veninoase. Toxinele acestea întreţin alergii protejate cu grijă: nu cumva obiectivul să dispară şi combatanţii să rămână fără miză! Fapt este că, alături de altele la fel de răsunătoare, „cazul“ lui Mircea Iorgulescu este în principal efectul programat al numitelor „toxine“ utilizate, ca întotdeauna, drept material de propagandă în scopul desfigurării unor autori importanţi şi a operei lor. Obsedat de cazul „exilaţilor“, Mircea Iorgulescu s-a trezit el însuşi împins din perimetru şi exilat din comunitatea profesională căreia îi aparţine de către cei „puri“, dar intoxicaţi peste noapte cu virusul „anticomunismului“ explodat după căderea comunismului: „Cu autoritatea de critic neangajat în coterii – scrie autorul notelor pline de bun simţ din Contemporanul – şi cu posibilităţile de membru al redacţiei România literară a încercat să tempereze măsurile de cenzură, dar şi excesele spectaculare ale unor condeieri mai mult vocali decât inspiraţi. Buna credinţă şi realismul îl făceau să vadă că tactul şi solidaritatea obştei sunt mai eficiente în prezervarea viselor de libertate decât gălăgia sterilă şi suspectă de provocare“. Buna credinţă îl făcea şi l-a făcut, până la „retragerea lui definitivă într-un cimitir parizian“, să refuze ceea ce numea o cultură a reproşului: „refuz să mă integrez unei «culturi a reproşului». Detest, în cultură, procurorii, rechizitoriile, acuzatorii, acuzaţiile. Poţi gândi radical şi fără a te servi de «reproşuri». Dacă te rezumi la «reproşuri», nu mai înţelegi nimic. Reproşul, rechizitoriul sunt un fel de  înlocuitor de înţelegere“ şi dădea spre edificare asupra istoriei tragice a „coloanei vertebrale“ sub dictatură, exemplul lui Zaharia Stancu, autorul Desculţului, care, pe patul de moarte ar fi făcut această mărturisire teribilă: „Toată viaţa m-am c… pe mine de frică“. Despre forma şi efectele oportuniste ale fricii îmi vin în minte Ieşirea din sobă a lui Adrian Păunescu şi strigătul poetului de acolo: „Unde sunteţi, voi, friguroşilor…?!“ Doar timpul verbului trebuie schimbat şi pus la trecut… Pe de altă parte, realismul dictat de „nervul“ său social l-a făcut pe Mircea Iorgulescu să caute şi să concilieze, în condiţiile date, soluţii de supravieţuire a lui şi a obştei. N-a ocolit, după 1989, evocarea vieţii profesionale dificile dinainte, situaţiile complicate prin care a trecut şi care, unele dintre ele, l-ar fi putut pune în poziţii cel puţin delicate, asupra cărora cei mai mulţi tac în vreme ce-şi îngrijesc grădina cu plante veninoase („toxine“). Mircea Iorgulescu n-a tăcut. Într-un rând relatează povestea primei lui apariţii „pe unde scurte“, în celebra emisiune „Teze şi antiteze la Paris“, pe care o făcea la Europa Liberă Monica Lovinescu. Spune, în cursul discuţiei, că „am scris editoriale nesemnate la România literară. Aceste editoriale erau obligatorii pentru apariţia revistei şi conţineau, obligatoriu, citate din Ceauşescu şi referiri la el, desigur elogioase. Monica Lovinescu – precizează el – a oprit înregistrarea şi mi-a spus că n-are rost să vorbesc despre editoriale. Am rugat-o să reia înregistrarea şi am descris mecanismul editorialelor, spunând, evident, că fusesem unul dintre cei care le scriau. Fiindcă nu scria doar George Ivaşcu: era o sarcină redacţională. Fără editoriale nu apărea revista! Eu am început să scriu editoriale de prin 1986-87 cred. Nu voi spune cine a mai scris editoriale dintre foştii mei colegi, mi se pare nedemn. Ştiu însă că, la un moment dat, exasperat de nepriceperea jurnalistică a unuia dintre redactorii de atunci ai României literare, Ivaşcu a exclamat cu năduf: «ăsta n-ar fi în stare nici să scrie un editorial pe invers!». Pe invers, adică împotriva lui Ceauşescu. Ivaşcu reducea, deci, problema editorialelor la o simplă îndemânare tehnică. Dar era numai atât? Cu siguranţă nu. Deşi nesemnate cu numele meu, acele editoriale fac parte din biografia mea. Mi le asum“. Iată un veritabil „auto-denunţ“ care merită cel mai înalt respect, incomparabil cu acela meritat de valul declaraţiilor făcute de somnoroşii treziţi peste noapte şi strigând speriaţi, ca din gură de şarpe, lozinci anticomuniste în prima dimineaţă a trezirii lor din somn. În 2009, CNSAS se grăbeşte să „scape“ ştirea că, graţie unei „petiţii“ colegiale, l-ar fi descoperit ca posibil colaborator al Securităţii: bulgărele calomniei şi al prostiei s-a rostogolit apoi la vale, timp de câţiva ani, care sunt şi ultimii ani ai lui Mircea Iorgulescu. A murit neîmpăcat cu „înscenarea suferită în amurgul trist al vieţii lui“, cum spune apărătorul, avocatul Sergiu Andon.

P.S. Le propun „petiţionarilor“ amatori din ţară şi de peste hotare să publice o serie mare de antologii (câte 200 de pagini fiecare), cu titlul Pe invers, în amintirea neuitatelor cuvinte ale lui George Ivaşcu din povestirea lui Mircea Iorgulescu. Pe invers au învăţat repede, uimitor de repede să scrie şi să vorbească majoritatea celor tăcuţi şi somnoroşi când puteau să tacă. Azi, cu arma libertăţii la picior, au prins glas, scriu şi tot scriu, vorbesc într-una „pe invers“ cu o uşurinţă şi o fluenţă tehnică de invidiat, care poate l-ar uimi şi pe George Ivaşcu, mare intelectual şi om păţit, trecut prin atâtea încât ai fi zis că nimic nu-l mai putea uimi. Prevăd antologiilor Pe invers, în contrapartidă cu celelalte pe acelaşi subiect, un mare impact public şi un considerabil efect comercial ce-ar mai scoate puţin din criză cultura română, arta şi literatura atât de văduvite de interesul şi ajutorul statului român.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper