O sinteză a sintezelor

Un articol de A. Gh. Olteanu

Iordan Datcu, Adrian Fochi. Receptarea critică a operei şi bibliografie, RCR Editorial, Bucureşti, 2014, 383 p.

 
Eruditul neobosit cărturar Iordan Datcu a publicat recent o nouă carte. Volumul cuprinde, aflăm încă din „Nota asupra ediţiei“, 82 de articole şi recenzii, „care s-au scris despre cărţile lui Adrian Fochi“, această secţiune reprezentând receptarea critică propriu-zisă (pp. 35-316) şi Bibliografie. Publicaţiile periodice, cu siglele lor, în care au apărut studiile lui Adrian Fochi şi referinţe, cu mai multe subcapitole: „Cărţi“, „Studii şi articole“, „În colaborare“, „Bibliografii“, „Note bibliografice“ etc. (pp. 3l7-364). Să precizăm că, totuşi, cele 82 de articole, recenzii, referinţe nu epuizează textele scrise pe marginea cărţilor lui Adrian Fochi, fapt rezultat din confruntarea textelor din sumar cu referinţele critice notate în bibliografia folcloristului. Care a fost raţiunea „omiterii“ unora dintre ele nu aflăm însă. Putem, eventual, bănui un motiv sau altul. „Cartea – aflăm din aceeaşi „Notă“ – este concepută ca un instrument de lucru care se adresează celui care doreşte să cunoască bine contribuţia acestui mare folclorist, ca exeget şi comparatist al cântecelor noastre bătrâneşti, cărora le-a închinat mai multe cărţi, ca estetician care s-a ilustrat prin originala carte Estetica oralităţii, ca editor şi mare bibliograf“ (pp. 33-34). Cartea are, nici vorbă, această fundamentală utilitate, dar în realitate este concepută mult mai rotund. Ea se deschide cu o „Introducere“ de 27 de pagini, în care Iordan Datcu schiţează profilul ştiinţific al lui Adrian Fochi: autorul monumentalei cărţi consacrate Mioriţei, comparatistul, esteticianul folclorului, editorul, contribuţia la personalizarea, autonomizarea prin delimitarea fermă a obiectului disciplinei folcloristice, la optimizarea metodelor ei de lucru. Urmeză un Tabel cronologic, după care ne întâmpină un capitol intitulat „Linii la un portret“, în care sunt reţinute nouă texte (dintre care trei semnate de Al. Zub) ce întregesc, punând accente noi, portretul, ştiinţific înainte de toate, al lui Adrian Fochi (pp. 35-68). „Nu întâmplările dintr-un veac sau altul, catalogate precar şi subiectiv de istoriografie, îl interesau în primul rând, ci înţelepciunea strânsă indefectibil în memoria poporului. În termeni braudelieni, nu evenimentul febril, nervos, pasager al «scurtei durate» trebuie să intereseze, ci stabilităţile de «lungă durată» ale folclorului.“ (Al. Zub, pp. 39-40). Sau: „Mioriţa spune despre dimensiunea etică a poporului nostru mai mult decât toate arhivele. Cunoaşterea de sine în registru colectiv nu e posibilă fără aportul folcloristicii, aport pe care Adrian Fochi a ştiut să-l pună în legitimă relaţie cu istoriografia“ (idem, p. 41). Cea mai mare parte a cărţii (pp. 69-317) este, evident, cea care reproduce cronicile, recenziile şi referirile la cele 12 cărţi – cu o singură excepţie, cărţi de autor –, pe care se cuvine să le amintim: Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte, cu un studiu introductiv de Pavel Apostol, Editura Academiei R.P.R., 1964, 1107 p. (12 texte de receptare critică); Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc, vol. I (1800-1892), Editura pentru Literatură, 1968; vol. II (1892-1904), Editura Saeculum I.O., postum, 2002 (10 texte); Ioan Urban Jarnik, Andrei Bârseanu, „Doine şi strigături din Ardeal“, ediţie definitivă de Adrian Fochi, Editura pentru Literatură, 1968 (6 texte); George Coşbuc şi creaţia populară, Editura Minerva, 1971 (4 texte); Recherches comparées de folklore sud-est européen, 1972 (5 texte); Coordonate sud-est europene ale baladei populare româneşti, Editura Academiei, 1975 (6 texte); Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densusianu, Editura Minerva, 1976 (6 texte); Estetica oralităţii, Editura Minerva, 1980 (7 texte); Femeia lui Putiphar (K2111). Cercetare comparată de folclor şi literatură, Editura Univers, 1982 (4 texte); Paralele folclorice. Coordonatele culturii carpatice, Editura Minerva, 1984 (2 texte); Cântecul epic tradiţional al românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985 (3 texte); Valori ale culturii populare româneşti, Editura Minerva, postum, vol. I, 1987, vol. II, 1988 (4 texte). Să adăugăm şi faptul că, datorită unor texte de receptare critică scrise şi publicate în limbi de circulaţie europeană (în germană, semnate de Paul H. Stahl, Ion Taloş, Al. Duţu, Nicolae Bot; în franceză, de Ion Taloş şi Mihai Berza; în maghiară, de Gáldi László), cărţile lui Adrian Fochi au putut fi cunoscute, cel puţin sumar, dincolo de graniţele ţării. În fine, cartea se încheie cum nu se poate mai frumos, cu nu mai puţin de 12 pagini de Iconografie, care-l înfăţişează pe Adrian Fochi la diferite vârste şi în diverse ipostaze.
Mioriţa… a „explodat“, pur şi simplu, în 1964, în peisajul folcloristic românesc, stârnind un interes masiv, concretizat în cronici şi recenzii, ori în paragrafele unor istorii ale folcloristicii, precum acelea semnate de Gheorghe Vrabie sau Ovidiu Bârlea. Cartea este, într-adevăr, impresionantă şi altfel, prin aspectul ei monumental: 1107 pagini format mare. Evident, şi studiul (pp. 123-552), dar îndeosebi corpusul de texte „a fost – zice Iordan Datcu în «Introducere» – o revelaţie chiar şi pentru specialişti, care au avut pentru prima dată în faţă cele 930 de variante ale capodoperei: 413 texte din Transilvania, 178 din Moldova, 77 din Muntenia, 60 din Oltenia, 15 din Banat, 13 din Dobrogea, 25 fără localitate certă iar 15 de dincolo de fruntariile ţării noastre“ (p. 7), între care 702 variante complete, 123 de fragmente şi 105 informaţii de circulaţie, grupate în două rubrici: variantele baladă şi versiunea colind. Cartea a fost, în genere, bine primită. Ion Taloş, de pildă, conchidea: „Observaţiile critice care se pot face sunt secundare şi de amănunt“ (p. 79). Au existat însă şi rezerve, ţinând fie de perspectiva interpretării („Uneori explicaţiile alunecă însă pe o pantă sociologizantă“, zice, de pildă, Pavel Ruxăndoiu într-o amplă şi temeinică recenzie din Revista de etnografie şi folclor, p. 96), fie de metodă sau de teoria genurilor în folclor etc. „Deficienţa analizei lui Fochi stă în nediscernerea consecventă a colindului mioritic de balada mioritică. Deşi teoretic admite diferenţierea plină de urmări în cele două specii, totuşi la analiza de amănunt uită de acest deziderat, influenţat de consideraţiile despre colindat ca un fenomen în decadenţă“ (Ovidiu Bârlea, p. 109). În opinia lui Traian Herseni, Adrian Fochi a pus un accent prea mare pe etnografie în detrimentul poeziei, în timp ce, se ştie, „Poetul popular a sacrificat, cum ar fi făcut orice poet autentic, realitatea etnografică, deşi o cunoştea foarte bine, pentru a obţine o perfecţiune mult superioară, de esenţă artistică, alta decât fotografia sub documentul istoric. După mine, problema Mioriţei trebuie rezolvată mai presus de orice pe planul esteticii sau criticii literare şi numai în subsidiar pe planul etnografiei, al sociologiei etc.“ (p. 85). Studiul lui Adrian Fochi a prilejuit ultima amplă dezbatere în jurul celebrei balade populare. Totuşi, ar mai fi de amintit studiul lui Mircea Eliade din 1969 (publicat la noi în vol. De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980), după cum Al.I. Amzulescu va veni cu teoria unei noi scheme genetice a Mioriţei.
Intrând în folcloristica românească cu această carte de vizită, Adrian Fochi s-a bucurat în continuare, de la o carte publicată la alta, de o atenţie deosebită nu numai din partea folcloriştilor. Pe lângă Ovidiu Papadima, Ovidiu Bîrlea, Dumitru Pop, Iordan Datcu, Nicolae Constantinescu, Mihai Coman şi alţii, mulţi, îi întâmpină cărţile şi Al. Zub sau Şerban Cioculescu. Ultimul, de pildă, scrie o frumoasă recenzie la Femeia lui Putiphar (K2111). Cercetare comparată de folclor şi literatură, sub forma dialogală de sorginte platoniciană, mai folosită la noi, precum se ştie, şi de G. Călinescu.
În fine, mai sunt reţinute patru necrologuri, dintre care două semnate de Iordan Datcu, care a fost redactor al câtorva dintre cărţile lui Adrian Fochi, unul de Constantin Eretescu, care i-a fost coleg la Institutul de Etnografie şi Folclor şi de la care aflăm că Adrian Fochi era de o disciplină intelectuală aproape stranie, scriind „câte o pagină definitivă şpe ziţ treizei de ani la rând, inclusiv sâmbăta şi duminica sau în ziua de Anul Nou“, şi ultimul de către Dumitru Pop, care-şi intitulează necrologul Adrian Fochi – savant cu vocaţia sintezei.
Prin cartea publicată, Iordan Datcu aduce sub ochii celor interesaţi de cultură, în general, şi de folclor şi folcloristică, în special, contribuţia unuia dintre cei mai pasionaţi slujitori ai ştiinţei din a doua jumătate a secolului trecut: Adrian Fochi.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper