O monografie Baconsky

Un articol de Ion Brad

Diana Câmpan, A. E. Baconsky solitarul de catifea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013

 

 

După apariţia celor două volume dedicate lui A. E. Baconsky în prestigioasa colecţie „Opere fundamentale“, alcătuite exhaustiv de nonagenarul profesor şi memorialist Pavel Ţugui (lansate la Muzeul Literaturii Române împreună cu lucrările de grafică şi acuarelele veneţiene ale regretatului poet, pierit la cutremurul din martie 1977), nu mi-am închipuit că va mai apărea o altă carte esenţială, inspirată de viaţa şi opera sa. Impresia aceasta o aveam, mărturisesc, fiindcă n-am cunoscut la timp volumul Gâtul de lebădă. Utopiile răsturnate şi confesiunile mascate ale lui A. E. Baconsky, primul volum monografic transformat din teza de doctorat a Dianei Câmpan, apărut în 2003. Şi, iată, după zece ani, spiritul lucid şi savant al tinerei profesoare de la Universitatea „1 decembrie 1918“ din Alba Iulia s-a întrecut pe sine, printr-o cercetare migăloasă şi reală forţă de sinteză, dând la iveală un corolar al studiilor sale anterioare, prin volumul acesta cu titlu aparent ciudat. Primindu-l de la autoare, l-am citit cu bucurie, cu o firească emoţie şi curiozitate, explicabile şi prin faptul că orice întoarcere la începuturile mele literare rămâne profund legată de revista Almanahul literar din Cluj.
Un Argument amplu al Dianei Câmpan ne explică şi ne călăuzeşte în căutările unor noi şi revelatoare adevăruri despre opera literară şi personalitatea poliedrică a lui A. E. Baconsky. Dintre toate aserţiunile sale, mereu sclipitoare în formulări, merită să le reţinem pe cele care alcătuiesc oglinda întregului conţinut al volumului: „Ne-am întrebat însă, boltind un arc pe deasupra operei: care este, totuşi, mitul personal cel mai pregnant al lui A. E. Baconsky? L-am identificat a fi cel al unui pătimaş căutător de solitudine întru sine. Solitudinea în lucrare, catifelată, care nu amăgeşte, ci protejează – obsesivă dorinţă de însingurare în «spaţii-cuib» protectoare: fie ele plăsmuiri artistice, cronotopuri literare, gânduri, momente de creaţie sau de căutare, lungi colocvii despre literatură şi artă cu puţinii, dar aleşii săi prieteni din ţară şi din lume“.
Rând pe rând, un capitol mai original şi mai atractiv decât altul ne ilustrează şi ne adeveresc enunţurile anterioare. Mai întâi, Un solitar de catifea, în care unele amănunte biografice, printre care călătoriile sale în Occident, confruntările cu filosofiile epocii, cu dihotomii şi contexte generatoare de singurătate, merg până la portretele-evocări ale lui Octavian Paler şi la fragmentele selectate din poeziile baconskyene, cum este şi cel din Anotimp electronic: „Oamenii au trecut – fiecare/ singur cu el. Aşteptând să prefacem/ piatra în scaun electric, ne-au plâns/ timpul şi stelele. Arde/ acelaşi străvechi candelabru,/ şi ploile şterg obositele scripte/ cu legi şi cu datini uitate,/ şi litera legilor nu se mai vede, / şi măştile s-au uzat/ de când le tot împrumutăm unul altuia. Capete n-au de ce să mai cadă…“.
Ca să poată determina sensurile capitolului doi al cărţii Despre culturile autentice şi despre surogate, autoarea foloseşte acest tablou larg al călătoriilor şi contactelor lui A. E. Baconsky în străinătate, preponderent în ţările occidentale: Austria, Italia, Franţa, R. F. Germania, Olanda, Danemarca, Suedia, Elveţia, ajungând până la Cercul Polar de Nord, într-o vreme când puţini scriitori români se bucurau de-o asemenea libertate de călătorie. În această sferă de cercetări, urmărind ideea că „Românul călător prin Europa marii culturi are şansa de a afla că acest spaţiu dorit şi căutat este o imensă provocare la valorizarea unei mult mai largi memorii colective, extinsă la nivelul unor naţiuni şi al unor culturi care urmează arcul de evoluţie a societăţii lor“, autoarea îşi argumentează opiniile în alte capitole, ca Atracţia Occidentului visat, Surpriza negativă. Occidentul-iluzie, bine alimentate cu exemple din poezia şi prozele baconskyene, mai ales din Remember, Corabia lui Sebastian şi Cadavre în vid. Cărţi comentate pe larg de mulţi critici importanţi ai epocii.
În cel mai amplu capitol – Câteva întâlniri admirabile – al volumului, Diana Câmpan îşi ordonează argumentele prin reliefarea amănunţită a contactelor lui A. E. Baconsky cu personalităţi de elită ale culturii occidentale, arătând că „Scriitorul român se revendică dintr-o categorie aparte, cea a ambasadorilor culturali autentici, pentru care prostul gust, invazia superficialului şi defectuoasa gestionare a grilei de valori sunt plaga fundamentală!“
Formarea şi afirmarea unor asemenea trăsături ale personalităţii baconskyene sunt bine şi convingător decelate în capitolul Câteva învecinări, prin evocarea apariţiei şi afirmării revistei Steaua, în general a Şcolii poetice de la Cluj.
Interesante şi revelatoare sunt relatările despre unele adversităţi faţă de orientările estetice ale revistei, dar şi despre solidaritatea lui Lucian Blaga, precum şi a altor colaboratori de seamă (Tudor Arghezi, Ion Agârbiceanu, Tudor Vianu, G. Călinescu, Al Philippide şi alţii), cu lupta „steliştilor“ împotriva proletcultismului şi a reziduurilor sale. De asemenea, multe şi uneori inedite sunt amănuntele rezistenţei lui A. E. Baconsky la Steaua, până în 1959, când a fost înlocuit cu Aurel Rău. Lui Baconsky i se promisese conducerea Secolului 20, la Bucureşti, unde îl avea protector oficial pe Pavel Ţugui, de la CC, iar prieteni apropiaţi pe Petru Dumitriu (refugiat, în 1960, cu familia, în Occident), pe Veronica Porumbacu şi soţul ei Milo Petroveanu, în casa cărora i-au prins cutremurul din 4 martie 1977, pe A. E. Baconsky şi pe soţia sa Clara, ca şi pe criticul literar Mihai Gafiţa şi soţia.
Dintre multele şi emoţionantele evocări-portret ce i s-au făcut lui A. E. Baconsky, cred că se detaşează cel din volumul lui Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu, din 1994: „Era orgolios şi era vanitos şi cred că ambele mai mult decât mine. Eu sunt mândru când, cum se zice pe româneşte, mă calcă pe coadă. Baconsky era mândru pe gratis, aşa de-a dreptul. El intra în materie mândru. Nu se revolta, nu se zbârlea, era zbârlit. Ce, mândru? Provocator, sfidător, simpatic. Cu farmec personal şi amuzant şi cu umor neaşteptat şi îndrăzneţ, cutezător… ce îndrăznea el să spună despre stăpânii noştri, şi direct şi prin subînţelesuri, era o plăcere să-l asculţi! Muream de râs cu el împreună. Dar cel care declanşa chestia era el, Baconsky, săracul…“.
Dar n-aş putea încheia această invitaţie la lectura noii şi importantei cărţi a Dianei Câmpan, fără a reproduce chiar acest fragment final al paginilor sale: „Avatarurile bucureştene ale lui A. E. Baconsky sunt socotite ca necesare evoluţiei scriitorului, deşi acesta traversează o perioadă de privaţiuni materiale, fiind silit să-şi întreţină familia din onorariile pentru ceea ce reuşea să publice. Experienţele însumate, cele ale vieţii şi ale creaţiei, împlinesc în destinul lui A. E. Baconsky condiţia scriitorului mereu sortit popasului la intersecţii: între exuberanţa scrisului şi tristeţea unor vecinătăţi morale şubrede, între turnul de fildeş al hiperestetizatului dandy şi singurătatea celui care simte fluxul de falsitate, între armonizarea călătorului cu lumea şi tribulaţiile tatălui care, până la moarte, nu-şi va putea împlini marea întâlnire cu fiul. Peste toate, însă, rezistă, chiar prin puterea contrastelor, imaginea princiară a însinguratului, ce-şi foloseşte cu măiestrie tocmai starea totală a spiritualităţii, transformând-o în veritabil instrument prin care putea convinge de normalitatea necesară într-o cultură marcată de semnele grave ale dictaturii. De aici, şi atitudinile atât de greu înţelese ale scriitorului în societate, cultivând prietenii puţine, dar sincere şi despărţindu-se tranşant de tot ceea ce putea genera idiosincrasii culturale. Pledoaria baconskyană pentru firesc şi normalitate rămâne testamentară: «mi-e dor de oameni normali, simpli şi neinteresanţi (…) un fel de confrerie a oamenilor normali care să-şi permită luxul enorm de a avea reacţii fireşti, să iubească şi să deteste exact ceea ce la place ori le repugn㻓.
Cu o asemenea lucrare avem dovada faptului că, totuşi, critica şi istoria literară din zilele noastre îşi pot depăşi, prin oameni tineri, superficialitatea, subiectivismul, devierile negaţioniste, adică chiar incompetente.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper