O ciungă pentru eternitate

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Şi eu ca tot românul: scap câteva zile la Paris şi vreau să le fac pe toate. Aşa că încep să recuperez ce nu văzusem: mai întâi, Père-Lachaise. La capătul cimitirului, o hartă indică vreo sută de cavouri de interes. Dar nu tu indicatoare, nici tu îndrumări! Thanatos să fi fost şi tot n-ai fi zărit printre morminte pe alea care te interesau. La început am tras către cele mai somptuoase, sigură că acolo se află marii creatori ai lumii. Ţi-ai găsit! Doar oameni politici. Că şi pe lumea-ailaltă… exact ca-n viaţă: stau cotloniţi, în morminte dosnice, cu câte o inscripţie aproape ştearsă.  Cu harta în mână, îl caut cu obstinaţie pe Modigliani. Mă-nvârt mult şi bine. N-a fost chip să-l găsesc. Măcar pe Oscar Wilde!, mă rog în sinea mea. La cât de pipernicite erau mormintele artiştilor faţă de cele ale politicienilor, mi-am zis că dacă al lui Wilde va arăta altfel, nu autorităţilor franceze va trebui să le mulţumim. Poate celor britanice. Dar realitatea bate, din nou, închipuirea. Un anunţ plasat la vedere roagă vizitatorii să nu producă stricăciuni, întrucât mormântul – de data aceasta, împodobit cu o sculptură impresionantă –, se află exclusiv în grija familiei. Dar iubitorii lui Wilde nu s-au lăsat. L-au omagiat în felul lor. Sute de săruturi pe mormânt, cu buze rujate, le (con)semnează afecţiunea.  La capătul celălalt al cimitirului, un băiat blond, de vreo optsprezece ani, cu părul mai lung, merge cu pas grăbit. Nu te-ai fi aşteptat ca genul ăsta să poarte cu sfinţenie o floare. E drept că ruptă dintr-un copac. Nu înaintează nici îndurerat, nici melancolic, ci doar hotărât. Intuiţia îmi spune că fermitatea din paşii lui ţine loc de cea mai bună hartă. Băiatul se opreşte lângă alţi tineri, în faţa unui mormânt acoperit de flori: Jim Morrison, 1943-1971. Alături, un copac vesel, cu tulpina învelită într-o rogojină pe care strălucesc mii de puncte colorate: gume de toate culorile, mestecate şi lipite apoi de pom. Fără amoraşi, fără turnuleţe! Nici n-ar fi cadrat somptuoasele madone cu solistul de la Doors. Nu morgă, ci inventivitate. Fiecare, cum trece pe acolo, îşi lasă prinosul de culoare şi onoare.  Mai încolo, un alt mormânt plin de flori. Ba una, ba trei, nimic organizat. Aştept ca grupul din faţa cavoului să plece. Dar un tânăr de vreo douăzeci de ani fixează cu ochii albaştri, limpezi, ceva în depărtare. Alte grupuri vin şi se duc. Transfigurat, uitându-se peste flori şi morminte, băiatul mai rămâne să-i ţină companie lui Chopin. Stă drept, lipit de gard. Nici gând să plece. Ai zice că s-a hotărât, cu privirea lui melancolică, să înţepenească acolo pentru totdeauna.   Sunt doar nişte pietre, nişte bucăţi de material greu, care nu înseamnă nimic, îmi spun. Dar puterea minţii de a le încărca de simbol, de a le conferi aceeaşi magie electrică rămâne la fel, neînjumătăţită, de la începutul lumii. Fix ca pe vremea menhirilor şi dolmenelor! Copiii ăştia care vin şi cad pe gânduri în faţa pietrelor cu numele artiştilor preferaţi sunt cea mai bună dovadă. Ce mai contează că mormintele sunt pricăjite?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper