Neîntrecutul explorator

Un articol de Andrei Ionescu

A trecut în lumea de dincolo un mare scriitor al timpului nostru şi al tuturor timpurilor, columbianul universal Gabriel García Márquez. Formula lui de creaţie, realismul magic sau poetic, cum îi plăcea în ultimii ani să-l numească, formulă pe care o impune irezistibil prin romanul Un veac de singurătate, a declanşat nesfârşita cronică exegetică a unei perenităţi anunţate în luna iunie a anului 1967. De atunci nu mai contenesc elogiile la adresa cărţii pe care atât publicul larg, cât şi critica cea mai exigentă au consacrat-o cu un entuziasm unanim drept o operă genială, iradiind prospeţime şi clocotind de viaţă.
La acordarea Premiului Nobel, pentru a justifica decizia juriului, s-a invocat, pe bună dreptate, pe lângă talentul exuberant, atât de specific spaţiului caraibean, pe care-l posedă cu prisosinţă scriitorul, valoarea exponenţială a creaţiei sale narative, care este o sinteză a literaturii latinoamericane, cu întreg evantaiul său amplu de orientări şi stiluri.
Revendicându-se de la vechea tradiţie a „realului miraculos“, cum o numeşte un alt mare romancier caraibean, Alejo Carpentier, García Márquez amintea că, încă din primele scrieri ale europenilor care-i surprind peisajul, Lumea Nouă este înfăţişată ca o lume fantastică. Însemnările lui Columb şi ale celorlalţi descoperitori şi conchistadori sunt dominate de un sentiment de fascinaţie în faţa unui tărâm de miracol. America este în ochii lor pământul tuturor posibilităţilor, o lume în care fabulosul şi magicul alcătuiesc realităţi palpabile.
În cărţile lor de călătorii, Up de Graff şi Pigafetta descoperă tot felul de minuni: izvoare cu apă în clocot, locuri unde glasul omului dezlănţuie ploi torenţiale, anaconde de douăzeci de metri acoperite de fluturi şi altele asemenea.
Mai târziu, de-a lungul întregii evoluţii literare a Americii Latine, continuă să fie consemnate aceste note de miracol ce invadează realitatea cotidiană, făcând ca însăşi noţiunea de realism, aşa cum a fost impusă de raţionalismul Renaşterii şi consfinţită de pozitivism, să devină insuficientă la meridianul american. Operele celor mai caracteristici scriitori ai acestui spaţiu cer o lărgire a sferei realismului, care să poată cuprinde trăsăsturile magice specifice, şi în acest sens opera lui García Márquez este o pledoarie excelentă, fiindcă reprezintă stadiul deplinei maturităţi a orientării, reuşind să impună o exigenţă legitimă cu forţa irezistibilă a evidenţei. E suficient să parcurgem prima pagină din Un veac de singurătate pentru a descoperi rezervele mitologice intacte ale Americii Latine: „Lumea era atât de recentă încât multe lucruri nu aveau încă nume, şi pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul“. Un personaj (ţiganul Melchiade) susţine că lucrurile au viaţă proprie şi că nu rămâne decât să le trezim sufletul, iar despre altul (José Arcadio Buendía întemeietorul) autorul afirmă că avea o imaginaţie atât de îndrăzneaţă, încât „întrecea însuşi geniul naturii, ba chiar şi miracolele şi magia“.
Scriitorul izbuteşte aici, aparent fără efort, o performanţă extraordinară, spre care au năzuit atâţia romancieri ai secolului nostru: să se instaleze cu naturaleţe în lumea mitului, dezvăluind printr-un gest simplu misterul ce palpită sub fiecare lucru, făcând acceptabil şi verosimil supranaturalul şi transformând miraculosul şi fabulosul în ingrediente ale realismului: „Cred că sunt un scriitor înspăimântător de realist – declară el – deoarece consider că în America Latină totul este posibil, totul este real. Cred că trebuie să incorporăm în cărţile noastre această realitate fantastică şi să facem ca literatura să corespundă vieţii noastre, unde se întâmplă în fiecare zi lucrurile cele mai extraordinare“.
Numeroşi romancieri de ieri şi de astăzi au încercat să surprindă caracterul fantastic al realităţilor latino-americane, dar niciunul nu a împins atât de departe ca García Márquez procesul de împletire a elementelor fantastice cu acelea ale realismului tradiţional. Un important critic, uruguayanul Angel Rama, a semnalat trei etape ale relaţiei fantastic-real în literatura latino-americană, etape reprezentate de Asturias, Rulfo şi García Márquez. Mentalitatea celui dintâi este foarte apropiată de gândirea magică a indigenilor din Guatemala, descendenţi ai civilizaţiei maya, pentru care există permanent două realităţi: o realitate palpabilă şi o realitate a visului. Dar legătura pe care o stabileşte Asturias între cele două planuri i se pare a avea un caracter mecanic: fantasticul este lipit peste real, nu se contopeşte cu el, planurile rămân separate. (Borges nu intră în discuţie, deoarece aspiraţia lui nu constă în a contopi realul cu fantasticul, ci în a face o literatură livresc fantastică, povestirea de meditaţie filozofică pe care o cultivă el aparţinând literaturii fantastice în stare „pură“).
Etapa imediat următoare, şi superioară ca realizare a proiectului, o reprezintă mexicanul Juan Rulfo, care creează un sistem de vase comunicante între cele două lumi: de la planul real se trece la cel fantastic şi invers cu uşurinţă şi naturaleţe, fără însă ca planurile să se confunde. Climatul naraţiunilor lui Rulfo permite ca lucrurile din cele două planuri să se întâlnească fără ca acest lucru să ne surprindă, dar este totuşi în fond un climat neobişnuit, straniu, oniric.
Mai rămânea de făcut un pas, prin care să se desăvârşească procesul fuziunii celor două planuri, închizând ciclul deschis de Asturias. În loc să aşeze alături realul şi fantasticul (Asturias), în loc să cultive numai fantasticul (Borges), în loc să permită doar trecerea dintr-un plan într-altul, lăsându-le totuşi distincte (Rulfo), García Márquez le uneşte şi decretează realitatea fantasticului.
Am văzut că imaginaţia personajelor (José Arcadio întemeietorul) e cum nu se poate mai cutezătoare, întrecând fantezia naturii. Acelaşi personaj, când scapă de supravegherea consoartei, se lasă târât de imaginaţie „până la o stare de delir perpetuu“. În perioada de pierdere a memoriei, ca urmare a insomniei care bântuie satul, cei lipsiţi de tăria de caracter necesară pentru a-şi însuşi complicatul mecanism de fixare a lucrurilor în memorie cad pradă „unei realităţi imaginare, creată de ei înşişi, care se vădi mai puţin practică, însă mai reconfortantă“. Realitatea fantastică în care trăiesc personajele şi imaginaţia lor delirantă nefiind stări excepţionale, ci constituind climatul obişnuit al universului creat de García Márquez, întâmplările cu caracter fantastic încetează de a mai fi fantastice. Ele se petrec cu un aer firesc şi devin prin aceasta fapte reale, cotidiene, ceea ce produce, cu o intensitate extraordinară, o senzaţie ce poate fi socotită coloana vertebrală a romanului: este senzaţia de libertate deplină spre care aspiră Breton, deschiderea tuturor perspectivelor într-o ambianţă în care „totul este posibil“, unde totul se poate realiza, şi prin urmare fantasticul, realul, irealul, visele, dorinţele, angoasele, toate sunt cuprinse în sfera posibilului şi realului deopotrivă.
„Senzaţia vie de a fi în libertate“, invocată în cel de al doilea manifest suprarealist, se desprinde din fiecare pagină a romanului. Toate forţele vii sunt declanşate brusc şi lăsate să se manifeste plenar, într-o nemaipomenită explozie de vitalitate. Lucrurile şi fiinţele par a fi trezite dintr-un somn letargic şi îndemnate să-şi dezvăluie sufletul, biruind frustrările şi închistarea. Arborele vieţii, pururea verde, invocat cândva de Goethe, se înalţă semeţ, şi foşnetul frunzelor sale poate fi ascultat permanent în Macondo, aşa cum apare în Un veac de singurătate, când García Márquez descoperă, printr-o iluminare subită, libertatea nelimitată a fanteziei creatoare, scuturând „prejudecăţile veriste“ şi ajungând la convingerea că unui romancier îi este îngăduit totul, cu condiţia de a fi în stare să povestească lucruri pe care cititorii să le creadă. Lumea „exterioară“, aparţinând unei lungi tradiţii de literatură obiectivă (în care se înscriu şi lucrările sale mai vechi), se deschide dintr-odată ca un fruct copt, pentru a descoperi infinitele perspective ale unei alte lumi: o lume „interioară“, unde spaţiul şi timpul sunt „fantastice“, lumea invenţiei totale, lumea ficţiunii libere, cucerită şi impusă ca ficţiune.
În noul spaţiu fabulos pe care-l plănuieşte, unde preotul face levitaţii demonstrative, frumoasa Remedios se înalţă la ceruri, duhul lui Prudencio Aguilar vine să stea de vorbă cu José Arcadio Buendía, unde plouă întruna patru ani, unsprezece luni şi două zile, şi unde ţiganul Melchiade se întoarce întinerit din lumea morţilor, ca să moară a doua oară inaugurând astfel cimitirul satului, romancierul nu se mai jenează de notele fantastice, ca mai înainte, ci, cuprins de frenezia creaţiei neîngrădite, aboleşte complet „seriozitatea“ rigidă.
Romancierul exprimă creator realitatea în măsura în care o neagă, o reface, după ce a descompus-o printr-un asasinat simbolic. Este teza cărţii lui Mario Vargas Llosa (scriitorul care i-a consacrat cel mai important studiu critic: Gabriel García Márquez: istoria unui deicid), în care sunt analizate strategiile narative pe care le-a folosit pentru a comite „deicidul secret“ şi recompunerea liberă a lumii, faţă de care se revoltase cu sfântă indignare, prin intermediul limbajului. În acest sens, privită în plan istoric, cartea poate fi interpretată ca un „fruct al mâniei“, ca o imensă răzbunare creatoare pentru frustarea seculară a Americii Latine şi pentru însingurarea la care au condamnat-o împrejurările istorice. Pentru a realiza această performanţă, a fost nevoie să treacă de la exterior la interior, a fost nevoie să-şi „însuşească“ lumea. Un veac de singurătate marchează momentul fericit în care s-a simţit în stare s-o facă.
Sondarea unei lumi interioare în care exteriorul a fost retopit poetic, explorarea liberă a  realităţii fantastice, stilizarea realităţii istorice printr-o serie de procedee de mare fineţe şi adecvare a avut loc, aşadar, abia atunci când, după repetate şi dramatice încercări  de găsire a tonului just şi după ani îndelungaţi de insatisfacţii fecunde şi de muncă neobosită („Cred că numai scriind zilnic poţi învăţa meseria de scriitor“), simte că a reuşit să prindă tema, şi tonul, şi ritmul, că are suficient suflu şi posedă mijloacele necesare. De la împingerea situaţiilor spre  limita exasperării şi de la discreta alegorizare borgesiană a motivelor esenţiale din faza de căutare a drumului propriu, lăsând în planul al doilea elementele descriptive şi psihologice şi aducând tot mai hotărât în prim plan elementele „supranaturale“, ajunge la descoperirea unui stil pe care-l simte al său, la descoperirea adevăratei sale vocaţii: aceea de explorator al fabulosului. Cu o artă care a fascinat şi va fascina generaţii după generaţii de cititori.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper