Naufragii de ieri

Un articol de Maria Cogălniceanu

Elena Nentwig-Dumitrescu, Naufragiaţii din Brăila, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2014

 

 

Literatura actuală de largă respiraţie se îmbogăţeşte cu o nouă apariţie. Doamna Elena Nentwig-Dumitrescu  – o mare soprană cunoscută în întreaga lume – vine cu romanul Naufragiaţii din Brăila (Limes, 2014), surprinzător prin subiect şi manieră stilistică. Titlul cărţii este atotcuprinzător. Autoarea vizează naufragiul unei lumi. Nu de naufragii maritim-fluviale concrete este vorba, ci de eşecul societăţii româneşti şi de falimentul unei ideologii contrare vieţii şi aspiraţiilor umane. Decăderea, însingurarea şi tristeţea fără leac sunt efectele nocive ale lipsei de libertate. Aceasta este supratema romanului de debut în limba maternă al autoarei. Ea ţâşneşte din primele rânduri când tânărul inginer electronist Marian Lonea se întoarce acasă după patru ani de închisoare. O victimă fără vină a sistemului politic şi a propriului cod de valori, neconforme cu mediul în care-şi ducea existenţa. „Dumnezeule, nu vreau să mă mai gândesc… A trecut totul, sunt din nou liber! Dacă libertatea din afara zidurilor închisorii este într-adevăr libertate!“.
Constituită monografic, scrierea are şi un alt personaj, Brăila. Cititorul constată că lumea provincială de aici se sufocă sub acţiunea puterii discreţionare a unor grobieni, parveniţi şi profitori, exponenţiali pentru cercul provinciei anoste, iar la nivel naţional pentru cuplul ceauşist şi înalta nomenclatură. Mirela şi colonelul de securitate Mitroiu sunt posesorii tuturor privilegiilor conferite de regim.
Structura cărţii determină şi explică interesul pe care-l pot manifesta cei care vor să cunoască un timp din istoria recentă. Naraţiunea curge firesc între episoade ritmate dialogic, fireşti şi spontane, întretăiate de mici cadre descriptive, povestiri în povestire şi teatru în teatru. Se resimt în pagină lirismul şi ataşamentul cald al romancierei pentru oraşul cu străzi în evantai, fie că este privit de aproape sau de departe, însă imposibil de uitat. De altfel, cartea este dedicată mai întâi profesoarei de limbă şi literatura română, Lica Paulescu, strălucit intelectual, şi apoi unor prieteni.
Brăila a devenit în anii din urmă (1988-1990) o mahala întunecată. Oamenii par umbre triste de insulari, stăpâniţi de frică, frig, boli şi foame. Imaginea urbei este reconstituită artistic din mici toposuri culturale emblematice (Teatrul Maria Filotti, muzeul, bisericile centrale, turnul cu ceas, Liceul N. Bălcescu, fostul conservator Lyra, vechea arhitectură în comparaţie cu blocurile de tip cazarmă socialistă etc.).
Tablourile coşmareşti, contrastele în viziune aproape gogoliană şi grotescul manifestărilor nomenclaturiste sunt lucrate cu mână sigură, de condeier realist. Prăbuşirea este generală şi generalizată. Eşecul aparţine tuturor: femeia din tren, defeminizată, rufoasă, dar încă gata să împartă puţinul (o roşie şi o coajă de pâine) cu un semen; profesorul de română din restaurantul gării, singur şi nefericit; cei trei tineri prieteni fără viitor; familia dezmembrată şi copiii care mor în spitale nemângâiaţi; mizeria biologică şi dezumanizarea graduală dar sigură. Capitolele romanului asociază tăcerea şi strigătul, exteriorul şi interiorul, fragmente din timpul istoric de ieri şi de azi.
Punerea în aplicare a complotului (farsa jucată familiei Mitroiu) şi jaful din vila de la Grădina Mare au ceva rocambolesc. Aventura se desfăşoară în toiul nopţii cu o tensiune acaparantă mai ales la cel de-al doilea transport. Realitatea şi neverosimilul, primejdia şi suspansul, mica revoluţie dinaintea anului 1989, care ar fi putut avea consecinţe dramatice, alcătuiesc secvenţe cinematografice. Disculparea răzbunătorilor (trei bărbaţi şi o femeie) are o singură scuză: „Noi n-am furat, ci i-am pedepsit pe hoţii care ne fură, zi de zi“.
Fluviul mort nu mai are nimic din frumuseţea muzicii lui Ivanovici şi Johann Strauss. Pe valurile lui nu mai trec vapoare, iahturi şi ambarcaţiuni rapide. Dunărea are o singură misiune: vendeta celor care-şi ratau viaţa. Înghite tot ce fusese luat „fără chitanţă“ şi fără martori, doar prin şantaj şi constrângere: mobilier, obiecte de lux, bijuterii şi pianul negru de concert.
Drama intelectualului onest, victima unei justiţii obediente politic, nu cade în melodramă. Râsul este sănătos şi vindecător, spulberând orice ameninţare. Personajele romanului sunt vii, au aspect psihosomatic individual, neconfundabil, iar uşurătatea lor ascunde un suflet bun, nealterat de imoralitate şi nonvaloare.
Portretistica decupată din ansamblul tern aduce în prim-plan câteva personaje care ne stăruie în minte. Dan şi Jean, cu numele lor în rimă, au ceva din tipul neseriosului din teatrul clasic. Rodica are farmec, inteligenţă şi suflet generos, feminitate şi dileme etice. La fel de vii sunt şi personajele din planul secund sau cele cu apariţii episodice. Din câteva linii fugare se conturează chipul doamnei Medrea, cel al mamei lui Marian Lonea şi al copilului bolnav de leucemie.
În alegerea instrumentului lexical şi a expresiilor specifice descoperim accente virile, forte. Scriitoarea îi pune să acţioneze pe cei trei muşchetari şi cu Rodica, patru în spaţiul haiducilor şi al Domniţei din Snagov. De aici vine şi vorbirea pe şleau. Romanciera nu îngroaşă inutil pasta cu care lucrează. Inventează scene alerte, de roman poliţist cu urmări securistice şi pedepse hazlii. Treptat lumea îşi iese din fire. Mătuşa Catinca „face striptis“ în faţa geamului de la stradă. Îi alungă pe fileurii postaţi acolo ca să-l supravegheze neîncetat pe Marin, lovindu-i cu măturoiul. Cuvintele ei sunt pline de mânie când i se adresează securistului: „Ia ascultă, mă, golanule… Muieraticule! Ce faci tu aici în faţa ferestrelor mele în fiecare zi? Nu poate omul să se dezbrace în casa lui, fără ca tu să stai cu gura căscată? (…) Nu vă ruşinaţi nici de o femeie bătrână ca mine, mă păziţi să mă vedeţi în pielea goală, nesimţiţilor! Porcilor!“.
Noaptea este şi protectoarea răzvrătiţilor, dar şi metafora simbol a trecutului istoric recent şi al dezmăţului nomenclaturii. Implicat în planul de răzbunare al prietenilor săi, Dan, actorul, frecventează mediile politice şi boema, joacă rolul clovnului şi pătrunde acolo unde alţii nu au acces. El trage cortina ca să putem vedea cum se distrează şi cum trăiesc „aleşii poporului“. Un tablou de acest fel este zugrăvit la pagina 161. Numai prin inteligenţă, ironie şi umor sunt dejucate, temporar, intruziunile răului în destinul unor personaje. Hohotul de râs biciuitor ca-n teatrul şi proza comico-satirice dezbracă trama de haina ei grea, întunecată. Aluziile la teatrul popular şi snoavele lui Păcală, trimiterile spre arta caragialescă din momente şi schiţe duc spre epilog. Încercând să urce pe statuia Împăratului Traian din centrul oraşului, Dan reactualizează scena de la Universitatea din Bucureşti, când studentul Coriolan Drăgănescu vrea să scape de poliţie, stârnind agitaţie şi haos. El reuşeşte să se salveze agăţându-se de coada calului pe care stătea cu demnitate Mihai Viteazul, adevăratul erou naţional, glorificat de români.
Artele – cu precădere arhitectura cu stil din Brăila veche şi Bucureştiul de odinioară, prin antiteză cu arhitectura monotonă şi inexpresivă din epoca lui „Nero din România“ – revin ca o altă subtemă pe lângă altele pe care le putem desluşi uşor. Muzica „napolitanilor de la Dunăre“ a amuţit. În acest context social-politic se aud marşuri la defilările din august şi cântecele de petrecere la întâlnirile bahice de Anul Nou, însoţind toată mascarada naufragiilor noastre.
Fără a greşi, credem că Elena Dumitrescu- Nentwig  a intenţionat să scrie monografia literară a urbei în vremea dictaturii comuniste. Brăila este un oraş scufundat. Totul este pervertit şi în cădere liberă vertiginoasă, încât nu este de mirare că o soprană celebră, cultivată şi poliglotă care ne mângâie sufletele cu muzica verdiană şi pucciniană îşi poate înmuia pana în trivialul unei limbi care şi-a pierdut farmecul cristalin şi poetic. Singurele motivaţii sunt adecvarea la subiect, revolta şi decepţia trăite la întâlnirea cu fauna ce popula oraşul de altădată.
Prin acumularea urâtului manifestat sub toate formele, scriitoarea dovedeşte stăpânirea artei de a crea obiectiv şi de a sugera. Deşi suntem martori ai unei eşuări social-morale şi etico-estetice, devenim conştienţi că salvarea este posibilă. În faţa destrămărilor schizoide şi a suicidului stau prietenia trainică şi speranţa. Mai există o încărcătură energetică a celor buni care vor să uite nefericirea şi să ia totul de la capăt.
„Toţi suntem nişte naufragiaţi. Eu, Marin, tu… Poate că Jean a ales cel mai direct drum. Noi mai avem în faţa noastră o viaţă de parcurs“. Cuvintele acestea aparţin Rodicăi, personaj literar complex, cu rol decisiv în viaţa celor doi fraţi de suferinţă şi prieteni credincioşi.
Romanul Elenei Nentwig-Dumitrescu ilustrează viziunea originală a unui artist care onorează excelenta colecţie „Romanul românesc al secolului XXI“ a Editurii Limes şi situează Brăila pe o certă înălţime în creaţie.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper