Modă şi progres românesc. O panoramă istorică

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

moda-si-lux-la-portile-orientuluiPoate că o istorie veritabilă a comunităţii româneşti ar trebui să înceapă de la tabieturile vestimentare şi de la ticurile mondene în materie de ornament personal. Poate că nimic nu dezvăluie mai exact felul de a fi, fantasmele, tirania modelelor, succesiunea modelor, complexele de inferioritate şi superioritate, năzuinţele politice, frustrările de ordin cultural şi arhetipurile civilizatoare decât maniera de a schimba veştmintele.
Cum te înfăţişezi lumii, ce chip oferi oglinzii sociale? – iată adevărata miză prilejuită de cultivarea şi celebrarea modei. Şi pentru că 80% din informaţiile cu care operează subiectul uman provin din contactul vizual cu exteriorul, este transparent atunci ce importanţă capătă stilistica şi estetica vestimentară în economia acestui tip de cunoaştere. Dacă esenţa omului ajunge să fie topită în forma perceptibilă vizual şi conţinutul său spiritual se metamorfozează în formula pură a înfăţişării-către-celălalt, atunci e lesne de înţeles de ce moda a încetat să mai fie un moft, devenind o compulsivă nevoie vitală. Ori te conformezi ei, ori dispari ca insignifiant. Maniera în care astăzi este pus accentul pe registrul vestimentar, de la chic-ul şocant al starurilor TV, paradele suprarealiste ale creatorilor de stil şi până la costumul-uniformă al corporatiştilor de ambe sexe, totul, dar absolut totul reflectă dependenţa de modă. Doar ignoranţii şi inocenţii mai pot aşeza între paranteze această nemiloasă tiranie. Plătind, fireşte, preţul unei dureroase marginalităţi.
Dar de ce o atât de lungă expunere introductivă? Ei bine, pentru că excelenta carte-album De la işlic la joben. Modă şi lux la Porţile Orientului, construită pe temeiul textelor semnate de istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu şi pe baza aportului vizual oferit de materialul iconografic selecţionat de Cătălin D. Constantin, ilustrează fără drept de apel constatările de mai sus. Volumul la care fac referire a apărut în anul 2013 la Editura Peter Pan Art din Bucureşti, într-o formulă grafică realmente excepţională.
Fruct al pasiunii şi rezultat al unei munci entuziaste, titlul invocat dezvăluie coerenţa unui proiect de anvergură şi substanţa unei colaborări intelectuale remarcabile. Comentar şi imagine, documentare pe sursă şi arheologie imagistică, argumentare strânsă şi bun-simţ ilustrativ, formulare sagace şi reproducere vizuală inspirat ritmată în amplasamentul paginal – nici nu ştiu ce aş putea lăuda mai curând!
Ceea ce m-a impresionat cu asupra de măsură a fost însă reconfortantul sentiment că, de fapt, monumentalul volum are un singur autor şi este forjat potrivit unui stil unic, până-ntr-atât de unitară este viziunea conceperii sale. Edificat pe temelia unei comunicări interauctoriale desăvârşite, căci este de necontestat calitatea fructuosului dialog între istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu şi literatul Cătălin D. Constantin, albumul De la işlic la joben dă seama cu privire la complexul progres înregistrat la nivelul high life-ului românesc în planul mentalităţii şi  al imaginarului vestimentar în zorii modernităţii noastre istorice. Cei doi autori ne dăruiesc, într-un elan de o generozitate sublimă, o „felie“ din istoria naţională privită din perspectiva sensibilităţii vestimentare. Albumul lor ne oferă o imagine netrucată a felului în care elita înaintaşilor noştri înţelegea să se îmbrace şi să-şi simbolizeze astfel altitudinea condiţiei. Povestea vizuală a evoluţiei gustului şi stilisticii vestimentare s-a cerut însă contextualizată şi sincronizată cu paşii logici şi cronologici ai istoriei.
De aceea, schimbarea gustului pentru modă şi ornamentica personală a coincis cu o anumită presiune politică şi cu emergenţa unei noi perspective economice. Parcurgerea unor etape care au ilustrat acest îndelungat şi anevoios proces a însemnat deopotrivă şi marcarea unor noi vârste istorice, ca şi satisfacerea unor orizonturi de aşteptare manifestate de elita românească referitor la intrarea în modernitatea europeană de tip apusean. Or, este de la sine înţeles că schimbarea instituţiilor şi adoptarea noilor modele intelectuale occidentale s-a concretizat şi în modificarea sensibilităţii vestimentare.
Dacă înainte vreme „lumina“ venea din Orient, tonul modelor fiind dat de sensibilităţile metropolei otomane, reformele realizate administrativ şi politic sub influenţa apuseană au concis cu preluarea unor ticuri şi ritualuri vestimentare contemporane cu evenimentele semnificative în acest registru de la Paris, Berlin, Londra, Roma şi Viena. Ba de multe ori predilecţia unei părţi a elitelor noastre pentru straiele occidentale a luat-o înaintea împământenirii noilor instituţii apusene.
Fanariotul, turc sau grec, îşi expunea cu voluptate caftanul, anteriul, giubeaua, işlicul şi blănurile, iar boierul autohton, prins sau nu în activităţile dregătoreşti, imita cu osârdie acest port. La început o făcea ca să nu fie remarcat drept corp străin de sensibilitatea reprezentanţilor puterii otomane, ulterior prinzând gust pentru această costumaţie ce trezea interesul şi curiozitatea călătorilor apuseni în Ţările Române. Veştmântul nu era însă totul în această „coregrafie“ a apariţiei personale. Parfumul, greu ca o noapte petrecută la Smirna, însoţea cromatica vie, cu predilecţie verde, galbenă şi roşie, a straielor. De trei ori trecută prin alambic, esenţa de trandafiri obţinută din florile cultivate pe moşia de la Paşcani a boierului Balş dădea cea mai înmiresmată „apă“ mondenă a Moldovei. Vizual şi olfactiv se îngemănau astfel într-o sinestezie şi rafinată, şi exotică.
În aceste circumstanţe, imaginea socială devine rapid o obligaţie a demnitarilor şi aristocraţilor megieşi, iar acest aspect presupune cheltuială şi atenţie mereu trează la tendinţele modei inspirate de Orient. Mai mult, negustorii îşi încep asaltul pe verticala socială, încercând să-şi cumpere dregătoriile şi să-şi „albăstrească“ sângele. Ei investesc serios în veştminte pentru a-şi achiziţiona un simbol al ascensiunii elitare. Ce se vede pare a comunica lăuntrul, depunând astfel mărturie întru autenticitatea rangului.
În primele decenii ale veacului al XIX-lea, situaţia politică este tulbure, revoluţiile şi mişcările insurecţionale se succedă, iar moda nu poate să nu respecte această realitate fluidă. Costache Negruzzi observă sardonic cum boierul autohton trece pe rând de la şalvari şi işlic la frac şi mustăţi rase, pentru a reveni atunci când vremurile o cer, ulterior schimbând din nou macazul – potrivit cu imperativul supravieţuirii într-un timp nesigur. Melanjul vestimentar este practicat pe scară largă în interiorul famiilor importante, căci tatăl încă poartă caftan, iar fiul se îmbracă după ultima modă pariziană. Femeile şi tinerii sunt foarte receptivi la schimbarea de paradigmă, vârstnicii sunt, fireşte, mai conservatori.
Serviciul militar reprezintă un mediu fertil experimentelor vestimentare, iar în acest plan influenţa apuseană aproape că nu are adversar, căci tehnologia avansată cere şi o croială pe măsură a straielor de război. Uniforma reflectă statutul social şi primeşte o clară conotaţie politică, de rezistenţă, autonomie şi independenţă. Între altele, să nu uităm că pe vremea Regulamentelor Organice ofiţerii ţarişti au fost cei care au dat tonul „occidentalizării“ moravurilor şi costumelor în societatea românească de vârf. De la renunţarea la barbă şi mustaţă şi până la adoptarea pletelor şi a ciocului n-a mai fost decât un pas.
Iar frumuseţea feminină locală? Ei bine, pe la finele secolului al XVIII-lea, gustul masculin „rumânesc“ este unul tipic oriental. Femeia frumoasă este fatalmente plină, planturoasă şi masivă. Cronicarii apuseni ironizează burta doamnelor valahe, element corporal dizgraţios, care acoperă, vrând-nevrând, avanscena oricărei întâlniri mondene. Doar că lucrurile sunt în continuă mişcare. Dacă, până să se mărite, aristocratele românce sunt subţiri, ulterior talia lor dispărând dramatic, spre jumătatea veacului al XIX-lea Perspectiva primeşte alte coordonate. Dansul şi balurile cer condiţie fizică şi o bună întreţinere a corporalităţii. Decolteele devin regulă, iar bijuteriile fine şi coafura savantă agremenentează rochiile strânse în sistem „viespe“ prin demonicul corset. Prin urmare, înalta societate românească făcuse hotărât pasul spre Apus, adoptând cu entuziasm particularităţile vestimentare şi mondene ale occidentalilor. Sub multiple aspecte, lumea fină a românilor devenise parte indiscutabilă a universului occidental, iar această realitate a contribuit şi ea la progresul general al societăţii.
Despre aceste realităţi, mentalităţi şi evoluţii povesteşte volumul la care am făcut referire. Dincolo însă de punctualitatea detaliului istoric rămân farmecul indicibil şi reveria profundă pe care ne-o induc parcurgerea paginilor cărţii-album scrise şi ilustrate cu har de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu şi Cătălin D. Constantin. Şi asta pentru că, în primul rând, De la işlic la joben. Modă şi lux la Porţile Orientului se adresează ochiului, ca filtru primar pentru o adâncă bucurie a spiritului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper