Maiorescu, Gherea, Ibrăileanu, revoluţia sexuală şi alte revoluţii…

Un articol de C. STĂNESCU

Într-un număr din Observator cultural apărut în preajma Paştelui, trei tineri critici eminenţi din noua generaţie (revista titrează chiar „Noua critică“!) se apără pe larg şi în chip ofensiv de câteva „acuzaţii“, „nedumeriri“ şi „stupori“ formulate de Nicolae Manolescu în două editoriale unde criticul descoperise, întâi, un Război soft între „tineri“ şi „bătrâni“ (România literară, nr.15/ 4 aprilie 2014) şi, apoi, printr-un titlu elocvent, poate chiar cauza fricii ce a şi declanşat „războiul“ întrucâtva homeric: Cui i-e frică de Titu Maiorescu? (România literară, nr.16 /11 aprilie 2014). După cum se ştie, acesta, mentorul Junimii, marele critic de acum un secol şi jumătate, inaugurase ceea ce s-a numit „critica judecătorească“ (iniţial: „avocăţească“, numită aşa de Gherea, dar amendată apoi de criticul de la Contemporanul sub numele de „judecătorească“…!), iar posteritatea a decis în urma „războaielor“ ştiute, că sistemul critic maiorescian, cu autonomia esteticului în miezul său, rămâne în vigoare până azi. Trei critici tineri, foşti studenţi sau doctoranzi ai profesorului Nicolae Manolescu, încep, cum se vede chiar din titlurile articolelor lor polemice, să amendeze din ce în ce mai deschis şi mai viguros această prea lungă domnie nu atât a esteticului, cât a „criticii judecătoreşti“ exercitate în numele lui. Nu-i vorbă, în focul polemicii abia iscate, unii sar binişor peste cal: „Tot Maiorescu şi Gherea?“ – se întreabă, oarecum plictisit şi chiar agasat, unul dintre ei. În apărarea sa, nu mai puţin ofensivă decât a celorlalţi, Andrei Terian – autorul unui impresionant volum dedicat lui G. Călinescu, dar şi al cărţii Critica de export, mărul discordiei – contestă opinia lui N. Manolescu potrivit căreia „sistemul“ critic maiorescian rămâne neamendabil şi azi: „Ajungem astfel în miezul problemei. Care ţine tocmai de faptul că sistemul literar românesc ar fi rămas acelaşi «de la Maiorescu încoace». Aşa să fie? Oare experienţa literară, ideologică şi istorică a secolului al XX-lea nu a schimbat deloc regulile jocului? Au trecut pe lângă noi două războaie mondiale, o jumătate de secol de totalitarism, revoluţia sexuală şi cea digitală, formalismul, New-criticism-ul, psihanaliza, structuralismul, deconstructivismul, studiile culturale şi cele postcoloniale –  numai bravul sistem critic românesc a rămas «în vigoare»? (…) Să ne mai întrebăm, astăzi, dacă studiile postcoloniale, geografia literară, World Systems Analysis şi teoria proceselor interliterare constituie instrumente «maioresciene» sau «gheriste» e ca şi cum ne-am întreba dacă Gravity’s Rainbow şi 2666 sunt romane «de creaţie» sau «de analiză». Adică o evidentă pierdere de timp“. Două lucruri pot rezulta din susţinerile lui Andrei Terian. Cel dintâi consistă în ideea că „sistemul“ teoretic al criticii de azi şi de mâine nu mai este compatibil cu instrumentele de expertiză şi criteriile de valorizare ale unor Maiorescu şi Gherea, Ibrăileanu şi Călinescu ş.a.m.d. Aglomeraţia din „sistem“ semnalată şi descrisă de Andrei Terian este impresionantă. Ai zice că atâtea „isme“ scoase la iveală ca într-o paradă a modei critice, zguduie din temelii un „sistem“ devenit neîncăpător, ca un butoi gata să crape. Ce-i de făcut? Andrei Terian vine cu o soluţie strategică radicală: nu inclusivă, dar exclusivă şi chiar exclusivistă. „Pentru că vine o vreme – stabileşte el sub presiunea atâtor teorii năpustite asupra literaturii! – când ne dăm seama că, în loc să ne chinuim să adaptăm vechile instrumente pentru a rezolva noile probleme cu care ne întâmpină literatura, e mai rentabil (şi chiar mai adecvat) să abandonăm instrumentele însele şi să căutăm altele noi. Cui i-e frică de Titu Maiorescu? Sau de Gherea? Dar, mon Dieu, cum ar mai putea să-i fie la începutul mileniului trei? Dacă «viul Maiorescu» şi «fantoma lui Gherea» domină încă, după aproape 150 de ani, critica literară românească, atunci mă tem că retardul ei e chiar mai grav decât l-am diagnosticat eu“. Şi-i mulţumeşte domnului Manolescu, „idolul tinereţii mele“, pentru „maniera indirectă în care mi-a confirmat premisele Criticii de export“! Indirect, adică strâns lipit de Titu Maiorescu: aidoma literaturii române care, de 150 de ani, nu s-a dezlipit şi n-a fugit din „mantaua“ mentorului Junimii, deşi până acum i s-a aruncat de câteva ori în obraz „Adio, domnule Maiorescu!“. Dar Maiorescu n-a plecat. Iată că acum, din nou, „exportul“ nostru se împiedică din nou de înaltul, nesuferitul personaj devenit, împreună cu umbra sa, „fantoma“ lui Gherea, o frână în calea literaturii române: care vrea să zboare, dar nu poate. În fine, e de înţeles oboseala dlui Andrei Terian după ce atâta s-a „chinuit“ cu
G. Călinescu, dând o carte impresionantă, peste care exegeţii nu vor putea trece ignorând-o. De aici însă până la a decide scurt şi cuprinzător eliberarea de „chinul“ adaptării vechiului instrument maiorescian, considerat caduc şi „nerentabil“, e un pas uriaş şi, mi-e teamă, impardonabil: echivalent cu trimiterea lui Eminescu în „debaraua“ cui ştim. A invoca totalitarismul, revoluţia sexuală şi era digitală pentru a-i revoca din funcţie pe Titu Maiorescu şi pe urmaşii lui e un prag, derizoriu, al unei polemici care merita altă soartă, ca să nu spun una mai… cordială. Substanţială, punctuală şi aspră, până la o notă de agresivitate, este intervenţia lui Paul Cernat pusă sub un titlu răsunător vestind un clasic în viaţă (Nicolae Manolescu şi posteritatea lui critică). Tânărul critic observă câteva puncte vulnerabile în editorialele lui Nicolae Manolescu despre primejdiile ce pândesc „noua critică“ sau cel puţin pe câţiva dintre noii critici. Ar fi în primul rând primejdia – care se şi actualizează! – îndepărtării de „estetizantul“ Maiorescu şi a periculoasei apropieri de „sociologizantul vulgar“ şi tendenţios Gherea: ambele ipostaze fiind la fel de vizibil exagerate, nu-i cazul să ne intre frica în oase („Cui i-e frică de Titu Maiorescu?“). Apărarea Criticii de export a lui Andrei Terian este un gest solidar şi salutar al colegului său de generaţie – ne place sau nu ne place. Paul Cernat aduce în discuţie şi punctele vulnerabile din Istoria critică…, referitoare la percepţia noii literaturi de către cel pe care-l socoteşte, pe drept cuvânt, „un reper de prim plan al criticii româneşti“. Fiind un asemenea reper, este şi printre cele mai vizibile şi, în consecinţă, cel mai urmărit şi urmat. Dar şi contrazis. Cu un curaj demn de stimă, Paul Cernat o face, imputându-i marelui critic lectura lacunară şi cam neglijentă a ultimelor generaţii sau „promoţii“ din noua literatură. Nu e singurul şi nici primul care nu închide ochii asupra lacunelor, revizuibile, dintr-o mare istorie. A făcut-o, pe vremuri (!), cu onestitate şi promptitudine remarcabilă excelentul cronicar de cursă lungă Daniel Cristea-Enache, într-un serial rămas în arhiva Ideilor în dialog, revista lui H.R. Patapievici. Intervenţia lui Bogdan-Alexandru Stănescu din Observator cultural are aerul şi tonul respectuos şi deferent al unei scrisori deschise adresate de fostul student fostului său profesor căruia, în concluzie, îi spune: „Doresc să vă mulţumesc pentru atenţia pe care mi-o acordaţi şi pentru nota 10 din anul al patrulea de facultate, când încă nu-mi lipsea cultura literară“. Ironia, deloc jignitoare, din contră, e la locul ei şi poartă cu ea umbra tristeţii că un mare profesor poate fi, uneori, şi nedrept cu foştii săi studenţi eminenţi. Referitor la „filiaţiile nenaturale“ în producerea textului literar invocate de Bogdan-Alexandru Stănescu, e de observat că o comparaţie cu T.S. Eliot, măgulitoare, n-are de ce să-i displacă profesorului, din contră. În fine, e de reţinut ca o curiozitate opinia lui BAS despre „singura formă valabilă a criticii de poezie“: „Dumneavoastră vă doriţi o claritate a anatomiei poetice care nu mai e posibilă. Cred că singura formă valabilă a criticii de poezie este, în fond, antologarea: diversitatea aspectelor poeziei produse numai în România lui 2014 este atât de mare, încât a supralicita rolul criticii este o manifestare fumată (sic!) de manifestare a orgoliului unei specii pe cale de dispariţie. Înţeleg foarte bine panica ultimilor reprezentanţi ai acestei specii, dar mai ştiu că singura cale de supravieţuire ar fi adaptarea. Pe care mulţi o refuzăm“. Deocamdată constatăm că „specia pe cale de dispariţie“ are un mare număr de practicanţi: probabil ca s-o ajute să nu dispară. În plus, „antologarea“ nu împarte „diversitatea aspectelor“, ci, pur şi simplu, alege din opera unuia sau a mai multora grâul eliminând neghina, adică selectând valoarea şi făcând uitată nonvaloarea. O simplă plimbare prin reviste ne dovedeşte că „specia pe cale de dispariţie“, critica de poezie, se încăpăţânează, bine-rău, să reziste. Şi chiar să prospere: în proporţie inversă cu numărul cărţilor şi cititorilor „teoretici“ de poezie. E un paradox ce dă de gândit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper