La 30 de ani

Un articol de BEDROS HORASANGIAN

Între 8 şi 13 aprilie s-a desfăşurat la Bucureşti a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Film Cinepolitica. Au fost prezentate peste douăzeci de producţii, majoritatea pentru prima oară în România, nu puţine urmând să NU ruleze în continuare pe ecranele româneşti. Ceea ce a mărit curiozitatea cinefililor, nu puţini, bucureşteni. Locaţiile unde au rulat filmele au fost cinematografele Union şi Studio – vechi citadele ale cinefililor din generaţiile mai vechi care chiar nu erau interesate de rumegat pop-corn şi de consumat musai băuturi răcoritoare – şi Sala „Elvira Popescu“ de la Institutul Francez. Tematica filmelor din festival (şi concurs deopotrivă) cu accentul pus pe subiecte politice de actualitate şi interferenţele cu socialul şi ideologicul au atras un număr mare de cinefili dispuşi nu doar să urmărească pelicule incitante, dar şi să participe la dezbateri şi masterclass-uri. Directorul festivalului a fost distinsul documentarist şi profesor de film, regizorul Copel Moscu. Juriul internaţional a fost alcătuit din israelienii din Belgia, Effi şi Amir – ne aducem aminte la iuţeală de bancul cu disputa lingvistică dintre valoni şi flamanzi –, sociologul şi directorul de festival italian Antonio Cascione şi jurnalistul/analistul politic român Bogdan Ficeac. Deci am avut şase zile pline de film şi de discuţii aprinse. Gala de deschidere a fost onorată de filmul lui Volker Schlöndorff, Diplomaţie (lansat cu succes la Berlinala din acest an) şi a fost onorată de Copel Moscu şi realizatorul TV Cătălin Ştefănescu. Putea să lipsească, nu e nevoie tot timpul de glumiţe nesărate. La Gala de închidere s-a proiectat superproducţia chinezească Înapoi în 1942, în regia lui Feng Xiaogang (nivel Sergiu Nicolaescu, şi nu John Ford, să zicem) iar onorurile au fost puse în scenă de aceeaşi gazdă numită Copel Moscu.
La masterclass-ul lui Cristian Tudor Popescu despre interferenţele politicului cu esteticul şi cartea sa Filmul surd în România mută a fost lumea ca la Gogea Mitu. OK, toată lumea fericită. Brandurile media se digeră mai lesne decât gloriile strict artistice. Palmaresul festivalului arată în felul următor. Premiul Cinepolitica a fost atribuit filmului egiptean Al Midan/ Piaţa în regia lui Jehane Noujaim. Un documentar impresionant despre protestele egiptenilor din Piaţa Tahrir reprimate violent de forţele de ordine ale Preşedintelui Mubarak care, iată, după acele incidente tragice, a fost gonit de la putere. O docudramă extrem de bine organizată în imagini pe realităţile care au devenit deja istorie. Premiul pentru cel mai bun film politic a fost acordat cineastului brazilian Kleber Mendonca pentru pelicula Zgomot în cartier (O Som ao Redor). Un film cu virtuţi analitice şi psihologice despre viaţa unei familii din middle class-ul brazilian, într-o ţară în care optsprezece milioane de oameni trăiesc sub limita pragului de sărăcie. În aceste condiţii, disputele dintre stânga şi dreapta capătă conotaţii concrete faţă de disputele, din fericire, doar trăncănite de pe la noi. Passons!
O surpriză, pentru unul ca mine cel puţin, îndepărtat de ani buni de actualitatea cinematografică românească şi internaţională – am scris ani în şir, număr de număr, la revista Cinema şi aflu de la o masterandă în cinematografie, traducătoare improvizată la festival, că arhiva revistei Doamnelor Oproiu şi Darian, dar şi a prietenului Radu Cosaşu s-a volatilizat, nu mai există, nimeni nu ştie nimic, e posibil? de ce nu ar fi, aşa pur şi simplu –, a fost pelicula care a primit Premiul Special al Festivalului. Filmul se numeşte Paradjanov şi este o „biografie neconvenţională“ a unui faimos cineast cu un loc aparte în istoria cinematografiei universale, un artist mult apreciat şi de regretatul Alex Leo Şerban. Filmul dedicat vieţii şi operei lui Serghei Paradjanov este o coproducţie internaţională la care au participat cinematografii din Ukraina, Georgia, Franţa şi Armenia. Regizorii filmului sunt ucraineanca Olena Fetisova şi franco-armeanul Serge Avedikian. Ambii prezenţi la Bucureşti, ca şi producătorul . Motivaţia juriului pentru premiul acordat sună bine, dincolo de formularea vag clişeizată. Sună cam aşa: „Pentru profunzimea politică şi calităţi artistice deosebite ale filmului, pentru folosirea rafinată a unor variate mijloace de expresie cinematografică, pentru evocarea unui personaj exemplar şi emblematic ce a creat capodopere ale cinematografiei în ciuda tuturor vicisitudinilor epocii totalitare (Hm, nota mea, B.H., de ce nu comuniste?) demonstrând că rezistenţa prin cultură poate învinge opresiunea sistemică“. Chestia cu „opresiunea sistemică“ ne-a dat gata, ca şi rezistenţa prin cultură care nu e valabilă decât pentru cei care o tot comentează la un şpriţ după căderea comunismului, şi nu precum cei ca Serghei Paradjanov care au făcut puşcărie fără să facă rezistenţă. Nu mai deschid o paranteză polemică ce afectează şi face urticarie deja de ani buni prin spaţiul intelectual autohton, ci revin, evident cu gânduri bune şi senine la acest film despre Paradjanov. Am fost şi am rămas un mare admirator al filmelor lui Serghei Paradjanov. La fel de artist în peliculele sale unde fiecare cadru este o mică operă de artă, dar şi al fabuloaselor sale colaje ce acum sunt adăpostite într-un muzeu din Erevan. Acolo am ajuns în septembrie 1990, el murise cu două luni în urmă. Nu am apucat să-l întâlnesc. Voiam să-i dau un mic manifest tipărit pe un A4 în Franţa care solicita eliberarea lui din închisoare. Nume mari şi grele se mobilizaseră pentru eliberarea lui. De la Fellini la Godard şi Truffaut, de la Marcelo Mastroiani la Aznavour. Întâlnirea dintre Mastroianni şi Paradjanov este evocată şi în filmul în care regizorul Sahag (Serghei/Serge) Avedikian joacă magistral un rol pe care-l trăieşte intens mai mult decât îl interpretează foarte nuanţat. L-am preţuit pe Paradjanov nu pentru că a fost armean – deopotrivă a fost şi georgian (era născut într-o familie de armeni din Tbilisi) şi ucrainean (unde a lucrat pentru studiourile Dovjenko şi a dat capodopera filmului ucrainean care i-a adus un loc de glorie, acuza de naţionalism şi o condamnare cu ani grei de închisoare), ci pentru că a fost un mare artist. Îl preţuiesc şi deja suntem prieteni la cataramă cu Serge Avedikian dincolo de faptul că este/ sunt, suntem armean/armeni. Filmul dedicat lui Paradjanov m-a impresioant foarte mult. Nu este un documentar propriu-zis. Nu este nici un film de ficţiune, detaliile vieţii – triste, amare, dar pline de bucuria creaţiei artistice – lui Paradjanov sunt bine prinse în păienjenişul narativ al filmului. Faptul că destinul unui mare cineast este fracturat din motive ideologico-politice nu este de neglijat. Nu facem scenarii cu ce s-ar fi întâmplat dacă. Dacă Paradjanov nu făcea Umbrele strămoşilor uitaţi, dacă el se plia pe directivele ideologico-artistice conforme ale comunismului sovietic? Cui nu a trăit pe viu acel melanj de violenţă şi compromisuri, de visuri şi speranţe ce se lovesc de varia cenzurii îi va fi foarte greu să perceapă dimensiunea complexă a unei perioade dure din existenţa comunismului sovietic. Pe de o parte, erau oameni condamnaţi şi mureau pe capete te miri unde, pe de altă parte, artişti şi cineaşti, scriitori şi plasticieni creau capodopere în anii ’20-’30, în vremea stalinismului celui mai dur, în anii ’60-’70-’80, în anii unui brejnevism la fel de obtuz, prins în plasa directivelor unui Politbiro dominat de canoanele unei ideologii deja epuizate. Filmul lui Serge Avedikian pune cuvenitele accente ale acestei lumi brutale în care, dincolo de toate relele, s-a trăit. Nici bine, nici rău, urât. Cu o vorbă faimoasă a unui personaj cehovian, Trigorin, „Ce urât trăiţi, domnilor!“.
Da, s-a trăit urât. Dar au fost şi atâţia care au reuşit prin forţa lor lăuntrică şi artistică să treacă peste aceste încercări ale destinului. Paradjanov printre aceştia. Serge Avedikian, care l-a cunoscut personal pe acest personaj egocentric şi egolatru (dar mare artist, nu e aşa?), simpatic deseori şi poate antipatic uneori, a reuşit să realizeze un adevărat tur de forţă prin acest rol. L-am preţuit din prima ochire pe Serge Avedikian. La masterclass-ul lui despre cenzura politică şi cea economică nu a venit multă lume. Dar tot ce a spus – un adevărat spectacol – a fost judicios pe o limbă pe care o pricepe oricine. Despre film, filme, creaţie, bani, cenzură politică. Fără ostentaţie şi fără fiţe. Simplu, natural, firesc. Am mai găsit un prieten, pe fondul unor ani în care am tot pierdut prieteni. Nu este o confesiune pentru reviste glossy, ci o mărturisire de care, de ce nu, nobody cares. Pentru prietenul meu Serge Avedikian. Paradjanov ne-a unit şi ne-a legat. Dincolo de faptul că uneori cu unii oameni cuplezi/comunici, cu alţii nu. Funcţionează aici mulţi parametri şi tot atât de multe imponderabile.
Vine Paştele. Hristos a înviat! Se spune până la Înălţare. Pentru patruzeci de zile. Să sperăm că ruşii nu vor intra cu tancurile în Ucraina şi nu vor ocupa Kievul. Chiar dacă ar mai ieşi un film tare, mai bine lipsă!
Gospode pa milu!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper