Highlanderul Andy Murray, un supravieţuitor

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Unul dintre ultimii eroi ai Albionului este, fără doar şi poate, scoţianul Andy Murray. Un tenismen care a reobişnuit legendarul public britanic cu gustul marilor victorii. Murray a fost primul supus al Reginei care a reînnodat tradiţia câştigării titlurilor de Grand Slam, de la Virginia Wade încoace… adică din 1977, an când talentata jucătoare se impunea la simplu chiar în templul sportului alb, la Wimbledon. Andy a triumfat în 2012 la US Open, după o finală foarte disputată, în care l-a dominat pe sârbul Novak Djokovici, făcând atfel fericită o întreagă naţiune. Mai mult, fantasma britanică de glorie at home, la All England Tennis Club and Croquet, a devenit realitate în iulie 2013, când Murray a câştigat cupa la Wimbledon, după o victorie în trei seturi extrem de strânse în compania aceluiaşi ghinionist Nole Djokovici! De şaptezeci şi şapte de ani, adică din 1936, nici un britanic nu mai triumfase în Albion, pe iarba de la Wimbledon. Perseverent, umil şi dedicat, Andy a învăţat foarte multe alături de coach-ul său, istoricul campion cehoslovac iar apoi american Ivan Lendl. În plus, Murray junior a ştiut ce învăţăminte să tragă după ce fusese învins în finala de la Wimbledon de marele Federer, în 2012! A revenit şi mai motivat, şi mai puternic, pentru a împlini naţiunii unul dintre cele mai dragi visuri ale sale…
Dar nu a lipsit mult ca toate aceste succese să nu existe. Biografia lui Andy Murray include un episod de un dramatism rar, genul de situaţie în urma căreia viaţa nu mai poate fi la fel ca înainte. Şi ceea ce face încă şi mai meritorie atitudinea existenţială ulterioară a scoţianului este faptul că atunci când a ieşit din acea împrejurare cumplită, el nu era decât un copil… Patrick Proisy, în superba lui carte Destinele de necrezut ale eroilor tenisului, povesteşte acel nefericit moment care a schimbat radical scenariul de viaţă al celui care va deveni, peste ani, un mare campion al tenisului britanic.
Despre ce este vorba, ca să nu o mai lungesc: într-o zi de miercuri a anului 1996, pe 13 martie, la ora 8 şi 45 de minute, cei 727 de copii ai şcolii primare din orăşelul scoţian Dunblane se găseau în curtea instituţiei. În rând cu aceştia, şi cei doi fraţi Murray, Jamie, în vârstă de zece ani, şi mezinul, Andy, de opt ani şi jumătate. După apel şi obişnuita ceremonie de începere a orelor de curs, la ora 9 şi 15 minute, învăţătoarea Gwen Mayor îşi conduce cei douăzeci şi nouă de prichindei ai primului an de studii, cu vârste cuprinse între cinci şi şase anişori spre sala de gimnastică. Peste un sfert de oră, din sala de sport se aud mai multe focuri de armă. Un bărbat înarmat cu patru revolvere seamănă moartea în rândul micilor făpturi nevinovate. Trei minute. Trei. De atât timp a avut nevoie dereglatul mental Thomas Watt Hamilton pentru a asasina cincisprezece copii şi pe învăţătoarea lor şi de a răni alţi paisprezece elevi. După carnagiu, ucigaşul s-a sinucis.
Mama puştilor Murray, Judy, avea pe-atunci un mic magazin în centrul orăşelului Dunblane, aflat în proximitatea vestitei cetăţi Edinburgh. Cum a aflat despre eveniment, a lăsat totul vraişte şi a sărit în maşină pentru a ajunge cât de rapid la şcoală. Din fericire pentru familia inimoasei Judy Murray, băieţii erau teferi şi nevătămaţi. Dar Andy, cel mic, avusese noroc cu carul. În fatidicul interval de trei minute el tocmai se îndrepta spre sala de gimnastică. Speriat de infernalul zgomot ce venea de-acolo, se ascunsese împreună cu fratele lui în biroul directorului. Băieţii ieşiseră de-acolo abia când auziseră sirena poliţiei şi a ambulanţei. În urma atacului, un alt copil a decedat la spital, ridicând la şaisprezece numărul victimelor. Scoţia tremura.
Asasinul, un bărbat de patruzeci şi trei de ani, necăsătorit, dăduse destule semne de-a lungul timpului că nu este cu boii la el. El locuia în orăşelul învecinat, Stirling. În 1974, Thomas Watt Hamilton fusese exclus din mişcarea locală a cercetaşilor pentru că dovedise o atitudine dubioasă faţă de copii. Acesta deschisese mai multe cluburi de tineret, toate închise ca urmare a plângerilor făcute de părinţi. Era un amator de tir, aşa că frecventa cluburile dedicate acestui sport din Dunblane şi Stirling.
În autobiografia sa, Hitting Back, publicată în 2008, Andy Murray a notat că hazardul determinase ca mama lui, Judy, să-l fi luat cândva în maşina familiei pe viitorul asasin, care stătuse exact lângă Andy. Mulţi ani puştiul refuzase să vorbească despre însângeratul episod, de parcă nici nu ar fi avut loc. Mai mult, el prefera să spună că este de loc din Stirling, nu din Dunblane, pentru a nu fi obligat să povestească despre carnagiu curioşilor.
Psihologul Marielle Jimenez, specialist în mentalul sportivilor, e de părere că micul Andy a devenit un mare campion pentru că acel episod cumplit i-a întărit personalitatea, l-a convins că este un supravieţuitor şi că în destinul lui i se vor întâmpla lucruri de seamă. De fapt, la mijloc nu este nici un miracol, căci conceptul psihanalitic de rezilienţă explică teribila forţă psihică a copiilor de a trece peste episoadele tensionate, revenind mai puternici în urma traumei, de parcă ar fi făcuţi din plastic elastic, nu din trăiri şi sentimente.
Andy Murray, un autentic erou al Marii Britanii… Andy, supravieţuitorul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper