„Generaţie“ şi context

Un articol de Alex Goldiş

Gheorghe Perian, Ideea de generaţie în teoria literară românească; Julius Petersen, Generaţiile literare, traducere din limba germană şi prefaţă de Sanda Ignat, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013, 190 p.

 

De aproape un secol, de la manifestele Criterioniştilor, conceptul de „generaţie“ a rămas actual pe agenda literaturii române, fără să se acorde fenomenului în sine o privire panoramică, menită să-i clarifice sensul şi aria de acoperire. E deficitul pe care istoricul literar clujean Gheorghe Perian încearcă să-l suplinească pe mai multe planuri, printr-o carte nesemnalată aproape deloc anul trecut (probabil din cauza slabelor posibilităţi de difuzare ale editurii): într-un volum de dublu auctoriat, criticul iniţiază, cu ajutorul Sandei Ignat, traducerea studiului lui Julius Petersen, Generaţiile literare, avansând în acelaşi timp un studiu propriu despre Ideea de generaţie în teoria literară românească. Ceea ce a fost intenţionat, probabil, ca o prefaţă la contribuţia lui Petersen, s-a transformat într-o cercetare în sine, comparabilă ca număr de pagini cu studiul tradus.
O perspectivă romantic-istoristă
Mai puţin cunoscut la noi, Julius Petersen a fost profesor de literatură la Berlin şi, ca discipol al germaniştilor Erich Schmidt şi Gustav Roethe, a continuat metoda pozitivistă a dascălilor săi. Din fericire, însă, influenţa ştiinţificităţii de secol XIX în studiul său despre generaţiile literare e aproape insesizabilă. Lipseşte din el perspectiva cauzală, în favoarea unei abordări totalizatoare, deschise spre fenomenologie şi hermeneutică. Studiul publicat într-un volum colectiv în 1930 e, de fapt, o bună introducere în istoricul conceptului de generaţie, operând cu o serie de taxinomii menite să-i precizeze originile culturale şi posibilităţile de extensiune. Petersen e adeptul perspectivei romantic-istoriste asupra generaţiei (în dauna celor biologice sau formal-mecaniciste), deschizând conceptul spre raporturile cu ideea de curent sau de mişcare literară. Scrutarea atentă a relaţiilor dintre naturalism şi expresionism în Germania sau dintre naturalism şi simbolism în Franţa îl face pe comparatist să concluzioneze că „generaţia, ca şi concept temporal, nu se identifică cu cifrele unor ani, ca 1890 sau 1900, care ar trebui să însemne în toate ţările europene acelaşi lucru, ci e vorba de un timp interior, în care se succedã, ca la plante înflorirea, coacerea şi rodul, după diferenţe climatice, după meridianul pe care se află fiecare dintre aceste ţări, trăind fiecare în alt moment răsăritul şi apusul soarelui“.
Concepte-simulacru
Mai interesantă decât clarificările terminologice ale lui Julius Petersen, multe dintre ele asimilate „din mers“ în discuţiile generaţioniste din cele peste opt decenii scurse de la apariţia studiului, este însă mica panoramă românească a lui Gheorghe Perian. Ea e cu atât mai valoroasă cu cât nimeni nu s-a gândit până acum să aşeze cap la cap reflecţiile despre ideea de generaţie, idee care a jucat un rol esenţial în mişcarea vieţii literare româneşti. Ba încă îl mai joacă şi azi, dacă ne gândim că ultimii scriitori care s-au definit generaţionist au fost chiar douămiiştii. Interesant e de constatat că, în perioada comunistă, noţiunea de generaţie a reprezentat singura modalitate de autodefinire colectivă a scriitorului român, în condiţiile în care mobilizarea în jurul premiselor unui program mai clar delimitat a fost considerată periculoasă de către oficialităţi (vezi reprimarea începutului de coagulare „oniristă“). Astfel încât şaizecismul sau optzecismul au devenit concepte-simulacru, înlocuind curentele propriu-zise.
Gheorghe Perian nu se rezumă însă doar la discutarea „generaţionismului“ comunist, ci încearcă o mică arheologie a fenomenului, pornind de la studiile interbelice ale lui Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu sau P.P. Negulescu. Nu e loc aici pentru a surprinde toate delimitările subtile ale istoricului literar. E de spus doar că meritul studiului constă în decuparea conceptului generaţionist printr-o foarte atentă situare contextuală şi ţinând cont de poziţia şi mizele celui care îl defineşte. Mircea Vulcănescu insistă asupra criteriului social tocmai din nevoia de a singulariza ideologic experienţa Generaţiei 27 pe fondul epocii, în timp ce, la antipod, P.P. Negulescu insistă asupra rolului inovator al generaţiilor mai vechi tocmai din nevoia de instaurare a „gerontarhiei“ (în termenii lui Gheorghe Perian). În schimb, de la altitudinea erudiţiei sale, Tudor Vianu încearcă să limiteze încărcătura ideologic-biologică a conceptului, presimţind degenerescenţa lui în sfera pură şi dură a politicului. „Generaţia de creaţie“, al cărei singur criteriu e acela al adeziunii „în jurul unor idealuri de largă cuprindere“, e prin excelenţă un concept pacificist, împăciuitorist, menit să contrabalanseze fondul tot mai anxios al conflictelor de idei.
Excelent contextualizate sunt şi avatarurile postbelice ale noţiunii, prin relevarea accepţiilor diferite, ba chiar opuse!, ale acesteia. După Gheorghe Perian, studiile lui Mircea Martin din Luceafărul (1971, 1972) redeschid discuţia asupra „generaţiei“ cu o miză polemică de subtext. Martin recuperează concepţia conciliatoare a lui Tudor Vianu, impunându-i totuşi o condiţie: „concomitenţa debuturilor“. Ceea ce înseamnă că Mircea Martin încerca să confere contur fizionomiei şaizeciste pe de o parte prin contribuţia tinerilor şi, pe de altă parte, prin aceea a membrilor „generaţiei pierdute“, care debutează toţi la mijlocul deceniului şapte – excluzând, din vârf de pix, autorii realismului socialist. „Generaţia de creaţie“ acreditată de Martin în descendenţa lui Vianu e un concept integrator, de vreme ce e gata să înglobeze scriitori valabili nedebutaţi în volum în anii ’40, însă într-atât de bine precizat încât să excludă tacit contribuţiile autorilor compromişi.
Interesantă e şi darea de seamă asupra recuperării conceptului de „generaţie“ la optzecişti. Fără să fie teoretizat în sine, acesta s-a impus, crede istoricul literar, din nevoia de disociere faţă de o lume literară îmbătrânită prematur, printr-un soi de pact de neagresiune semnat de şaizecişti cu sistemul politic. Un pact care asigura predominanţa criteriului estetic, dar şi o viziune statică asupra vieţii literare. La sfârşitul anilor ’70 „se trăia în ritmuri lente, iar timpul se măsura în durate din ce în ce mai lungi (epoci, evuri, ere). Un ideal de imobilism şi o speranţă de viaţă liniştită au pus stăpânire pe conştiinţele scriitorilor români“. Gheorghe Perian are dreptate să constate, astfel, că în timp ce pentru şaizecişti ideea de „generaţie“ echivala cu cea de continuitate (faţă de tradiţia interbelică), la optzecişti ea înseamnă deja ruptură şi nevoie de dispersie a autorităţii. Toată poetica marginalităţii, a fragmentarismului şi a degonflării metafizice, specifice articolelor-program optzeciste, susţine din interior această viziune. În schimb, e de discutat dacă şaizecismul a instaurat de-a dreptul o „gerontarhie“ menită să blocheze accesul noilor veniţi. La urma urmei, în spatele tuturor cenaclurilor atât de importante pentru fizionomia Generaţiei ’80, ba chiar în spatele revistelor literare care îi publică, stau critici consacraţi în anii ’50 –’60. Deşi n-au aderat integral la schimbările de paradigmă culturală, Nicolae Manolescu, Ovid. S. Crohmălniceanu, Mircea Martin sau Eugen Simion au încurajat predarea de ştafetă generaţionistă, tributari, probabil deschiderii şi pacifismului „generaţiei de creaţie“.
Din păcate, istoricul s-a oprit însă, în această mică arheologie a „generaţionismului“, la optzecişti, deşi ar fi fost interesantă studierea condiţiilor în care conceptul a supravieţuit după ’90. O supravieţuire miraculoasă, în condiţiile în care atâtea alte idei şi noţiuni considerate eterne au rămas tributare contexului. Aici ar putea începe, desigur, o altă discuţie, cu privire la „critica (teoria) leneşă“ de la noi care, mai degrabă decât să abstragă analitic dominante ideologice şi stilistice, preferă să placheze în continuare asupra literaturii carcasa goală a generaţionismului, confundat tot mai mult cu noţiunea de „promoţie“, aşa cum încerca s-o acrediteze Laurenţiu Ulici în anii ’70. Rămâne de studiat mai îndeaproape de ce, spre deosebire de alte literaturi, metadiscursul autohton îşi mai fixează încă noţiunile pornind de la nişte termeni cu rădăcini în biologic şi în abordarea pozitivistă a faptului cultural.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper