Gavril Matei Albastru, în căutarea unui „spaţiu mai curat“

Un articol de Ion Pop

Foarte potrivit şi sugestiv este titlul cărţii cu care debuta în 1968 Matei Gavril (1943-2008), Un copil loveşte cerul. „Lovirea“ era de tradus atunci mai degrabă ca o atingere decât ca o agresiune de nonconformist, – poezia era dominată de un fel de euforie paradisiacă a vârstei candide, copilăreşti. Lumea unor Ion Alexandru sau Gheorghe Pituţ (prieteni clujeni ai poetului) se afla prin vecinătăţi, dar mai curând în sensul unei anumite prospeţimi a îmbrăţişării concretelor, sub înfăţişări de natură frustă, elementară, de decor rural, fără tensiunile şi convulsiile din viziunea confraţilor. Sunt, în majoritate, descripţii ordonate în jurul unor elemente-reper precum izvorul, pădurea, iarba, turmele, cireada de bivoli, cireşul, stejarul, ploaia, curcubeul: o poezie a senzaţiei proaspete, mai degrabă tandre, ce propune o lume a miracolului continuu: „Iarba mi se topeşte sub tălpi cu freamăt blând./ Râd păsările-n arbori viu colorat crescute./ Izvorul sfarmă stele tăcute sub pământ / şi-n guşa ciocârliilor le-asmute./ Tăiem din flori călcâie de miros/ şi ne-adăpăm la scocuri de miere de albine./ Coboară turme limpezi pe fulgere de os/ spărgând tăcerea-adâncă de alune./ Soarele la amiază ţine cântarul drept…“ (Prima oară). Versul ultim e evident blagian. Prospeţimea notaţiei, justeţea metaforei plasticizante, economia mijloacelor dau măsura talentului mai ales în poezia Scaldă: „E zarea-nmiresmată de soare şi albine./ Un zumzet se strecoară din infinit încoace./ Imens cuptor e cerul cu plite cristaline –/ noi ne scăldăm cu bivolii-n băltoace./ Mai am în amândouă urechile noroi,/ cum am ieşit din apa zbârcită şi murdară./ Ceilalţi se joacă pe câmpie goi,/ ca-ntr-o procesiune de ritual, barbară“… Dar acest volum vorbeşte şi despre desprinderea de starea primară, edenică, de „inconştienta vreme“, şi de ieşirea în largul lumii. Ceva din tematica tradiţionalistă a rupturii de spaţiul matricial face ecou în aceste versuri – păcatul distanţării de el prin cuvânt, din nou blagian, e mărturisit direct: „Zeul primordial, el, eul acestei lumi,/ s-a omorât în mine prin cuvânt“, sau, cu un procent de retorică naivă: „singur în lume, trist şi scriitor“. Izvorul seacă, o stea urlă sfâşietor în cerul singur, „căruţele cu îngeri“ dispar, „soarele stă singur în găoace,/ fumează, râde strâmb şi-njură“, copilăria începe să apară la timpul trecut: „Eram copilul stărilor barbare,/ Am fost şi cel mai tânăr Dumnezeu“, iar şarpele biblic tulbură vechile armonii: „Între ce-am fost şi ce voi fi/ se plimbă seara şarpele prin mine“, lovind cerul, copilul se atinge de puritatea dintâi a creaţiei. „Zgomotul oraşului absurd“ e şi el o urmă „tradiţionalistă“, ca şi „concretul mecanic“ – în versuri al căror accent prea subliniat „tezist“ a putut fi amendat de critică.
În Glorie, cartea următoare, din 1969, ruptura e deja foarte evidentă. Subiectul se declară definitiv însingurat, bolnav de o tristeţe fără nume, amintind de cea „metafizică“ a lui Blaga („esenţa mea e boala“, „tot ce gândesc mă doare“), dar e o suferinţă în prag de transfigurare, căci un paradoxal „vis de glorie (îi) stăpâneşte minunea de a exista“, – o viaţă în care se aspiră la ipostaza de jucător cu divinitatea însăşi – „această sărbătoare a materiei“. O luminozitate ambiguă a fiinţei învăluie un univers cu figuri stilizate traklian, estetizând cumva şi trecând în emblemă fiorul expresionist al viziunii: „Nemuritor în lung şi-n lat./ Luminez să se vadă/ cum păsări rănite-şi iau zborul/ însângerând apele reci“. O Invocare nopţii dezvoltă – cu program subliniat de titlurile secvenţelor textului (Condiţia maternă,  Condiţia paradisiacă., Condiţia eternă sau gloria, apoi Zădărnicia, Disperarea, Iluzia….) – figuraţia cvasiexpresionistă, halucinatorie („halucinez cu ochii dilataţi de vid şi spaimă“), un „dor de moarte (care) chipu-mi îmbălsămează“, asocierea durerii cu voluptatea, decorul de „stele negre“, „tragica armonie“ ţin de un regim oximoronic al imaginarului, constrâns nu puţin de cadrul conceptual pe care-l ilustrează. Poza de trubadur delirant convenţionalizează această viziune ce acceptă şi ceva din vocabularul „poetic“ căzut în desuetudine: „Albastru zac eu în lumină/ cu irizări stranii de nebunie,/ vag cavaler cu liră ce deliră/ şi buzele albite halucinând zefirul./ Nu există decât moarte,/ nu există decât vid“, sau: „şi-n centrul bolţii tale să mă rog,/ îngenuncheat în negrăire, pur, să plâng,/ inexistent prin noapte cu fiinţa mea pierdută“. În acest moment al scrisului său, Gavril Matei, devenit Matei Albastru, se întâlneşte în planul viziunii cu poeta Angela Marinescu, soţia sa, care debuta în acelaşi an cu placheta Sânge albastru… „Sângele albastru“ în care apar „în lina noapte fine sfere sfârâind sfârtecate  stingându-se divin“, e prezent şi într-un poem intitulat Spaţiu şi timp. Simbioza celor două discursuri lirice e evidenţiabilă mai ales la acest nivel al comunicării dintre senzual şi spiritual, o senzualitate uşor maladivă, ce asociază extazul nocturn-novalisian cu proiecţii venind dinspre Trakl, cu invocarea iubitei-surori, ori din teritoriul blagian al „ţării fără de nume“: „doar timpul tulbur mă desparte/ de acea ţară fără nume/ unde m-aşteaptă fraţii nenăscuţi“. Un filon de voluptate îndrăzneţ şi expresiv comunicată străbate acest discurs ce împinge, de exemplu, cunoscuta obsesie a traumatismului natal şi nostalgia (din nou blagiană) a întoarcerii în pântecele matern spre limitele expresiei „naturaliste“, ca în poezia intitulată chiar Nostalgie : „O, mamă, calmul pântecului tău pierdut./ Ce orb eram şi fericit./ Ce bun şi-ascultător acolo, în adânc./…/ Apoi a venit ziua când cu gura/ gustatu-ţi-am eu sexul/ şi laptele ţâşnit/ pe faţa mea aprinsă./ Acum mă înconjoară seara rece,/ iar cerul ca un anus fantastic mă desfide/ oceanelor din burta lui albastre“. (Se poate nota, în treacăt, aici şi o interferenţă de unde cu Cezar Ivănescu). Alte asocieri sugerând o senzualitate exacerbată, ca în Senzaţie („Tânăr copil,/ hermafrodit cu pielea turgescentă,/ cu sexul dop de aur umflat/ ca un caimac de sânge“), dar şi un titlu ca Masturbare ori ipostaza visată de „zeu priapic“, au putut provoca, la vremea apariţiei, reacţii vehemente din partea câtorva critici conformişti care condamnau apariţia ei din pricini de vulgaritate şi… „pornografie“…    Acest imaginar articulat la confluenţa dintre o senzorialitate tensionată şi stilizarea în figuri decantate ale gesticii erotice se stabilizază oarecum în cărţi  precum  Pur (1971)  şi Între floare şi fruct (1974), unde se impune un soi de „prerafaelitism” al figuraţiei, reciclând ceva din sensibilitatea lirică „fin de siècle”. Întors spre experienţe mai vechi ale poeziei, versurile din această etapă sună totuşi autentic şi se integrează, în orice caz, „logicii” vizunii conturate până acum. „Instinctul de moarte”  e afişat  mai peste tot cu un fel de voluptate senzual-crepusculară, chipurile palide, cu buze străvezii, ale îndrăgostiţilor, un tânăr mort în floare, traversează decoruri florale ca de grafică „Art nouveau”, în cutare poem se plânge „de atâta frumuseţe”, mişcarea în spaţiul stilizat capătă lentori de agonie caligrafică, nefiind decât o „repetiţie supremă a morţii”, „nemărginit e spaţiul ca o durere”… Se suferă mult de frumuseţe în aceste versuri, în aşa măsură încât, apelul la sonorităţi pure, fără referent real, apare ca semnal al acestei revărsări a trăirii suspendate, a abandonului în fluxul verbal muzical, „delirant”: „Eoric, parimerc, rurira,/ Habaian, onire venalir,/ Abarum sominagin procana / Tulime, marana ocamir”… (Din tradiţia românească nu lipseşte nici acest filon, dacă ne gândim la limba „leopardă” a lui Virgil Teodorescu, la cea „spargă” a Ninei Cassian, la unele experienţe ale lui Romuluus Vulpescu). Semnificanţi liberi, ar zice, încântaţi, semioticienii flămânzi de „text”… Nu e de mirare că se atribuie o sursă angelică acestui limbaj incantatoriu („Un înger coborât în strană/ Cuvinte magice mi-a zis :/ lavaladolada, lavaladolid/ Suflexodimero,/ Uburumabara,/ Alimer,  palimer”…) cu intruziuni în multe alte poeme în care se cedează „iniţiativa cuvintelor”.
E firesc, în consecinţă, ca autorul acestor versuri să declare în ultimul text din carte: „Mă simt poetul pur”… Formal, se recuperează forme „clasice” ale discursului, de ecou târziu-eminescian, în care se iveşte de printre nori iubita „cu braţe albe şi glaciale”, poetul redevine un Orfeu adorator de Euridice, poezia însăşi se înnobilează cu atribute preţioase : „Aud caii cuvintelor/ Cum  nechează/ La caleaşca de aur”… Sunt reinstalate în arbori şi în spaţiul lăuntric convenţionalele privighetori, „sânul frumuseţii mustind de lapte cald” palpită prin apropiere, „vecia” năpădeşte fiinţa poetului, ca şi „o voluptate plină, gustată doar de zei”…
Un ciudat dezechilibru formal şi de atitudine lirică afectează cărţile ce vor urma. În Patria libertăţii (1979), apoi în Steaua nebunului (1982) şi în Un spaţiu mai  curat (1993) coexistă surprinzător reflecţia plată şi ponciful lingvistic („De rostul nepătrunsei veşnicii/ Nu scapă nimeni”, „Meseria poetului este să stabilească/ Locul de intersecţie a veşniciei/ Cu propria viaţă”, „Nu cred să fie o faptă/ Mai mare decât viaţa”, „Ziua de astăzi trece/ Despletită ca o fecioară”…), cu „elemente de poezie concretă” – cum se intitulează ultimul ciclu al volumului din 1993. Sunt, în majoritate, „aliteraţii” vizând încă o dată muzica pură, câte-un text e compus din cuvinte care încep cu aceeaşi literă (ca în Alfabetul de pe vremuri avangardiste al lui Saşa Pană şi Moldov ori în exerciţiile  de atelier franţuzesc OuLiPo), cu melodioase, ce-i drept, efecte de „ars combinatoria”: „Aiurind alerga Alighieri/ Albăstrind arca anului alb./ Altă axă aruncă averii/ Avalanşa albastrului act”… Un Omagiu lui Brâncuşi aliniază de douăzeci de ori majsucula „O” încheiată cu „M”-ul din ultiumul, care-i dezvăluie sensul, o toamnă (poem vizual) reia experienţa caligramelor lui Apollinaire scriind sintagma „cârd de cocori” sub formă de triunghi… Se deschide astfel calea spre alte experienţe similare, de ordinul aceleiaşi „poezii concrete”, pe care poetul, bursier în acei ani prin Germania, o descoperă, târziu, într-o antologie, glosând apoi pe marginea ei. O va exploata cu o oarecare dexteritate, argumentându-i universalitatea prin accesul nemediat la sens, datorat dispunerii ingenioase a literelor ce devin „figuri” plastice sui generis: sub titlul Contemplaţie, literele din cuvintele Ursa Mare şi Carul Mic sunt aşezate în forma constelaţiilor respective, un şir de majuscule U, despărţit printr-o linie de seria răsturnată a aceleiaşi litere, e intitulat Reflectare, optsprezece rânduri de „T”, tăiate de la un capăt la altul de câte o linie mediană sugerează nişte Linii de înaltă tensiune… Alte texte mizează pe efectul jocului combinatoriu de litere, ca în Aglutinare (Un a, un l, un b, un a,/ un s,  un t, un r, un u./ Una, unul, An, ban, un ac./ Bas, bat, bar, bau-bau, ba doar u,/ Bărbat, bat barul cu Barbu./ O babă barbă are? Nu./ Bătrânul cu baba bravau”…). Altădată se urmăreşte, prin astfel de combinaţii, o Incantaţie pură, se compune, succint şi un Dublu palindrom: „HAI VINO ONIVAH/ A RATAT O TATARA”… Sunt imaginate şi mici bătălii între literele alfabetului care se omoară, pe rând, între ele… Deşi poetul vedea în poezia concretă o „yală universală” , ea nu deschide, prin forţa lucrurilor, decât mici uşi destul de înguste, – oferă, în schimb, o senzaţie de eliberare din frâiele altor frământări existenţiale ce angajează scrisul lui Gavril Matei Albastru. Ele fac ecou unei biografii accidentate, mai ales pe plan afectiv, de unde şi versurile, când sarcastice la adresa unei iubiri trădate, când ptrunse de nostralgia unei armonii familiale, dar nu numai atât. Fapt e că discursul poetic oscilează între stări de spirit şi limbaje contrastante, cu căderi în convenţional dar şi cu momente de prospeţime  a confesiunii, simple, între repere de viaţă cotidiană surprinse expresiv. Inconfortul acesta se simte mai peste tot, – este al unui spirit nemulţumit de sine şi de lume, conştient că nu şi-a găsit şi nu-şi poate găsi nici echilibrul existenţial râvnit, nici armoniile poetice visate. Căutarea unui „spaţiu mai curat” e o aspiraţie ce mobilizează multe versuri, însă e prezent ca o umbră şi sentimentul eşecului. O „autoparodie” mărturiseşte tocmai această stare deceptivă ce nu poate fi în întregime mascată de aerul degajat al tonului: „Prietenii îmi spuneau şi îmi mai spun:/ Matei Albastru, eşti nebun !/ Cum ţi-ai putut, tu, lua drept nume cerul/ culoarea care-i mistuie eterul?/…/ Puteai fi zeu, sau bou, ori cal buiastru, / pasărea Phönix, corb sihastru –/ lemn de jugastru sau alb astru,/ dar ce eşti nu poţi fi – albastru”. Cu acest sentiment de neîmplinire se încheie de fapt o operă cu inegalităţi evidente, din care rămân, totuşi, destule pagini demne de reţinut.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper