Forme ale adecvării actului critic în textele lui Mircea Martin

Mircea Martin Mircea Martin

Introducere
Se remarcă, în cadrul operei lui Mircea Martin, un mecanism inerent al asumării actului critic, o geometrie a valorilor tradusă atât prin manifestări de natură programatică, precum şi prin aplicarea acestor principii la obiectul de studiu. Există, altfel spus, în scrierile autorului un centru iradiant, ale cărui valenţe compun un manifest, şi o pluralitate de ramificaţii anexe ce cristalizează teoria în act. Din aceste ipostaze ale actului critic deducem un sigiliu inconfundabil, pe cel al criticului, istoricului şi teoreticianului literar Mircea Martin.
Decupajul ulterior al operei unitare dă la iveală coerenţa unui sistem, acurateţea unei metode şi eleganţa unui stil. Se poate afirma astfel că autorul în cauză instituie o critică de adecvare programatică, de identificare şi de supunere la obiect a cărei metodă iradiază din profunzimea analizei, din rigoarea pătrunzătoare şi din manifestarea elegantă a exactităţii. Adecvarea comentariului său critic la relieful şi logica internă a cărţilor rezultă din capacitatea acestuia de a-i extrage obiectului de studiu esenţa, structura, formele, semnificaţiile, rolul şi ponderea. Astfel, Mircea Martin subordonează adevărului frumuseţea transpusă în cuvânt.
Descoperim, pe parcursul volumelor sale – Generaţie şi creaţie (1969), Critică şi profunzime (1974), Identificări (1977), Dicţiunea ideilor (1981), Singura critică (1986), Geometrie şi fineţe (2004) – un mod de abordare a literaturii, respectiv manifestările criticii de identificare „înţeleasă de tânărul cronicar ca întâlnire a conştiinţei unei opere şi ca demers ce vizează restituirea coerenţei acesteia“ (Oana Fotache), precum şi modurile criticii: „fidelitatea fundamentală“ şi căutarea „infinit repetată“ a unui centru secret, numit uneori „punctul cel mai înalt cu putinţă“ (Generaţie şi creaţie).
Cu toate acestea, înainte de a trece la analiza metodei de lucru, precum şi la identificarea acelor mărturii ale specificităţii şi apartenenţei inerente unui stil, ne propunem retrasarea filoanelor de natură programatică selecţionate şi regrupate din cadrul a trei volume semnate de Mircea Martin: Dicţiunea ideilor, Singura critică, respectiv Geometrie şi fineţe.
Manifest
În cele ce urmează, vom încerca să retrasăm (având în vedere un parcurs cronologic) expresia propriei viziuni critice a lui Mircea Martin în cele trei texte cu funcţie de manifest teoretic specificate mai sus.
În cadrul volumului Dicţiunea ideilor, însăşi opţiunea autorului pentru titlu („Un manifest în loc de postfaţă“) traduce asumarea unui discurs programatic schiţat la finalul cărţii nu atât sub semnul unei concluzii, cât mai degrabă al reluării premiselor dezvoltate în conţinutul acesteia. Se desprinde din acest manifest o meditaţie pe seama actului critic, ce gravitează în jurul polemicii dintre formă şi fond, dintre necesitatea unui stil şi coerenţa unui sistem. Deducem astfel crezul lui Mircea Martin, conform căruia actul critic trebuie să se constituie pe echilibrul dintre conţinut şi formă, să se dezvolte ca unitate osmotică şi ca articulare armonică a ansamblului: „Frumuseţea criticii teoretice e de aşteptat şi de căutat, aşadar, mai cu seamă în articularea armonică a ansamblului, în curgerea sau, mai bine-zis, în decurgerea irepresibilă a ideilor, în spectacolul coerenţei finale“.
Din această succesiune de atribute calificate drept proprii actului critic, reiese însăşi ipostaza criticului căruia îi revine misiunea adecvării, a sintezei şi a lucidităţii, cristalizate în formularea irepetabilă, exclusivă, purtătoare a blazonului critic ce nu poate fi reprodus: „Efect de sinteză organică, dar şi de lucidă stringenţă, stilul unui critic adevărat se recunoaşte în primul rând prin darul formulării exclusive, al expresiei irepetabile şi memorabile. Ceea ce spune el este atât de exact nuanţat, încât nu poate fi respus în alt fel, nu poate fi reformulat fără pierderi. Pierderi nu numai în ordinea frumosului, dar chiar şi în aceea a adevărului. (…) Proba lui (a criticului) stă în capacitatea de adecvare şi de expresie, de adecvare a expresiei, în măsura în care aici se finalizează demersul său, cu toate virtuţile care l-au făcut posibil“.
Cât despre volumul Singura critică, remarcăm exerciţiul de panoramare a spaţiului criticii româneşti, deschizând domeniul criticii literare înspre antropologie. Relevantă pentru această aserţiune este afirmaţia lui Mircea Martin conform căreia critica nu e nimic dacă nu e capacitate de înţelegere. „Iată de ce formele ei, implicând o morală şi angajându-se în cunoaştere, se constituie ca etape într-o hermeneutică fără sfârşit care, la rândul ei, poate fi considerată o secvenţă dintr-o explicaţie globală a omului“. Caius Dobrescu remarcă la rândul său dimensiunea morală a spiritului imprimată, într-o anumită măsură, categoriilor criticii lui Mircea Martin: „În acest volum, cu o evidentă aspiraţie programatică şi cu inflexiuni de manifest intelectual, Mircea Marin pleda pentru un concept lărgit al criticii, atât în sensul extinderii sale dinspre sfera specializării literare către o atitudine/ opţiune existenţială cu implicaţii deopotrivă etico-politice şi cognitive, cât şi în sensul integrării (…) tuturor disciplinelor care au ca obiect literatura“.
În cel de-al treilea volum propus pentru analiza valenţelor sale programatice (Geometrie şi fineţe), Mircea Martin porneşte de la conceptele formulate în secolul al XVII-lea de Pascal („care disocia, cum ştim, între esprit de géométrie şi esprit de finesse“), pentru a sedimenta o atitudine critică proprie. Atribuindu-i noţiunii de geometrie a ideilor identitatea unei doctrine programatice, a unui sistem, iar conceptului de fineţe caracteristicile unei metode aplicate la obiect, analitice, sensibile, de un contur ideologic şi de un rafinament stilistic vizibil, de îndrăzneală speculativă şi de subtilitate agresivă, Mircea Martin defineşte de fapt dihotomia ce ar trebui să stea la baza actului critic. Dar atât geometria, cât şi fineţea unui text sunt subordonate criteriului hotărâtor al adecvării, adică al „inteligenţei talentului critic“.
Iată deci axele demersului critic, fondate pe premisa compatibilităţii, a simbiozei dintre formă şi fond, dintre geometrie şi fineţe, dintre inteligenţă şi talent. Toate aceste manifestări programatice înglobează nucleul bine coalizat al unui sistem şi al unor valori pe care Mircea Martin şi le apropriază şi pe care le atribuie actului critic. Pornind de la aceste premise, demersul teoretic şi critic al autorului se destăinuie sub forma unei verificări a valorilor menţionate mai sus, opţiunile sale devin mai clare, iar metoda sa poate fi citită atât dinspre manifest înspre operă, cât şi viceversa. Având ca punct de pornire coerenţa unui sistem şi certitudinea unui mecanism de ierarhizare valorică în funcţie de aderarea la acest sistem, analiza lui Mircea Martin se identifică prin caracteristicile unei anamneze, ale unui diagnostic ce se manifestă sub semnul diplomaţiei critice. Astfel, autorul identifică „simptomele“ şi contradicţiile proprii obiectului de studiu, oferă posibilităţi de soluţionare a acestora, conciliază inaderenţele şi găseşte elemente compensatorii pentru a pondera o eventuală disproporţie: „Dar chiar înlăuntrul ei, fiecare operă critică luată aici în discuţie lasă să se întrevadă o seamă de dualităţi, de opoziţii sau chiar de contradicţii pe care spiritul autorului încearcă să le concilieze ori, dimpotrivă, să le acutizeze“.
Elaborarea acestor judecăţi, însă, presupune o disecţie a operei până la scheletul unui raţionament intrinsec, precum şi „încercarea de identificare cu un autor şi de reconstruire a traiectului sau a proiectului său creator“. Mircea Martin asimilează pentru început opera ce stă sub semnul unui triptic: coerenţa sistemului creator, formele manifestării acestuia în planul cuvântului scris şi esenţa germinală care hrăneşte totalitatea operei şi care constituie punctul de intersecţie a manifestărilor creatoare distincte din diverse perioade de creaţie. Simultan cu această analiză aplicată operei, autorul are în vedere şi ipostaza creatorului ca punct de pornire a operei, dar nu ca limitare a acesteia. Motivaţia, contextul spaţio-temporal, manifestările culturale ale spaţiului literar din care face parte respectivul creator, influenţele şi complexele, toate aceste elemente îşi capătă relevanţa lor distinctă în unitatea operei.
Însuşi autorul, în prefaţa intitulată Geometrie şi fineţe, un elogiu al criticii franceze în loc de argument, îşi argumentează atât opţiunea, cât şi identificarea unor modele prin următorul citat: „Nimic nu este întâmplător în scrisul lor, totul e articulat şi motivat, respirând rigoare intelectuală şi formală, fără ca viaţa să lipsească şi fără ca multiplicitatea fiinţei şi a operei să fie sacrificate unei omogenizări forţate a cunoaşterii. Incongruenţa, încâlceala, întortochierea, flascul, mâlosul – toate aceste forme de improvizaţie, neglijenţă, confuzie ori lipsă de talent – de atâtea ori supărătoare la lectura altor critici – unii dintre ei chiar importanţi – sunt înlocuite aici de o limpiditate iradiantă. Admir la criticii «mei» puterea de a face din exegezele lor acte clare şi suverane. Ei pot fi oricând citiţi pentru ei înşişi, ca nişte adevăraţi scriitori“.
Metodă
Am afirmat în rândurile de mai sus faptul ca Mircea Martin poate fi citit şi dinspre programul său către operă, şi invers, astfel încât, odată identificate concepţiile despre actul critic, ni se înfăţişează amprenta unui sistem pe care acesta îl aplică operelor analizate. Rezultă astfel o metodă anexă acelui sistem şi asociată unei modalităţi specifice de expunere.

a. Aplicabilitate şi valenţe axiomatice în demersul critic
Dincolo de direcţiile programatice anunţate în prefaţă sau postfaţă, respectiv în capitolele dedicate tocmai acestui proces de dezbatere a valorilor literare, analiza propriu-zisă a operelor altor autori relevă puncte în care se reia această meditaţie asupra condiţiilor şi atributelor criticii literare, parcursul analitic fiind presărat cu diverse aserţiuni ce au caracter de axiomă. Astfel, dezbaterea pe marginea diverselor texte abordate îi conferă autorului un pretext pentru a relua, a completa şi a exemplifica cheile de boltă ale demersului său teoretic.
Se reia astfel premisa adecvării, exegeza presupunând un şir de metamorfoze necesare pentru apropierea actului critic de obiectul său, iar ipostazei criticului îi este atribuită o natură cameleonică tocmai în ideea acestei adecvări. Acesta trebuie să părăsească zona de confort a unui sistem rigid de principii şi aserţiuni şi să îşi urmărească obiectul până în profunzimea fiinţării acestuia. „Atitudinea liber comprehensivă a criticului îi îngăduie să vadă chiar în contradicţiile interne ale operei şanse suplimentare de iradiere“, iar „plăcerea analizei critice e de a ajunge la o structură imaginabilă căreia sã nu-i lipsească imaginaţia altor structuri“ (Dicţiunea ideilor).
Mircea Martin consideră că unitatea unei opere, ca şi adecvarea unei exegeze ori ipotezele teoretice sunt rezultatul unei întâlniri, al unei confruntări, al unui acord (operă, autor, exeget); pe autor nu îl interesează „numai ideile în sine, dar şi felul în care ele sunt trăite de o personalitate anume – care se şi formulează prin intermediul lor (…) Ideile sunt întotdeauna ale cuiva“. Iată adusă din nou în discuţie specificitatea actului critic emblematică pentru coerenţa unui sistem, o dicţiune percepută drept „mod de construcţie şi de formulare ce face ideile recognoscibile şi inconfundabile“.
În continuarea ideii de dicţiune şi de legitate proprie unei opere analizate, Martin îşi propune să urmărească nu atât punctele de vedere, cât modul propriu autorului de a construi, nu neapărat ideile, ci conexiunile caracteristice, într-un cuvânt, gândirea sa în act, creionând într-un alt volum (Identificări) atributele necesare criticului de idei: „Demersul său intim fundamental este unul de «impersonalizare», de trecere a spontaneităţii prin sita raţională a unor criterii din afară şi de deasupra. Ponderat şi prudent, el verifică valabilitatea ipotezelor sale prin posibilitatea lor de a se lega, de a se articula în succesiunea altora, de a le prelungi pe acestea, de a li se face ecou“.

b. Anticipare şi manifestări latente în opera de debut
Se remarcă, la începutul ultimei faze selectate, primul atribut al coerenţei sistemului dezvoltat de Mircea Martin, anume perspectiva plenară asupra intimităţii sau a profunzimii operei căreia ochiul critic îi descoperă legitatea internă. În această abordare rezidă şi capacitatea autorului de a sesiza întreaga evoluţie ulterioară a autorilor şi a operelor acestora în desenul începuturilor. Viziunea artistică este privită de cronicar în integralitatea ei, căutând să îi atribuie, acolo unde lipsa ar putea cauza interpretări nefavorabile, „coerenţă acelor idei la care ea ajunge cu inconştienţă şi siguranţă de somnambul şi de poet“ (Generaţie şi creaţie). Ghidat de instinctul relevanţei şi al conexiunilor, Mircea Martin demonstrează faptul că ceea ce e valabil pentru ansamblul unei activităţi se poate urmări în cuprinsul fiecărei piese în parte, totul este o construcţie, o secvenţă de paşi ce anticipează apogeul, apogeu nedisociat de etapele sale anterioare.
Spre a exemplifica cele afirmate mai sus, putem evidenţia cazul lui Blaga care pare, în viziunea lui Mircea Martin, să semene în incipitul creaţiei nuclee proprii viziunii artistice care va fi sedimentată în scrierile ulterioare: „Volumele ulterioare vor adânci un lirism a cărui albie e tăiată de pe acum. Poetul îşi circumscrie temele, îşi dezvăluie obsesiile, îşi stabileşte parcă de la început locul în poezie“ (Identificări). Un alt exemplu îl constituie afirmaţia cronicarului cu privire la volumul de debut al lui Tudor Vianu, ce conţine formule „încă neadecvate ale efuziunii care se sedimentează ulterior“. În sfârşit, să o notăm pe cea cu privire la opera lui Geo Bogza, care „arată o mare unitate indiferent de sacadarea ei pe volume şi în ciuda diferenţierii tematice sau generice. (…) Deosebirile în timp sunt, totuşi, însemnate şi însuşi modul de a înţelege literatura şi viaţa se modifică radical“.

c. Anamneza valorilor literare şi soluţionarea contradicţiilor
Aflat în asentiment constant cu programul enunţat, Mircea Martin îşi decupează obiectul de studiu având în vedere criteriile de adecvare şi de coerenţă, îi identifică şi subliniază punctele de maximă concentrare ideatică prin care rezonează înlănţuirea logică, examinează locurile în care se produc rupturi sau inconsecvenţe pentru ca apoi să ofere soluţii posibile, intuieşte validitatea unei idei dincolo de expresia scrisă a acesteia şi, prin propria abordare, redă ideilor vehiculate de autorii studiaţi o nouă profunzime şi prospeţime. Se remarcă astfel în demersul analitic al lui Mircea Martin o tendinţă de corectare sau, mai bine spus, de (re)direcţionare a obiectului de studiu către potenţialitatea sa maximă, în planul aceleiaşi coerenţe necesare atribuite actului creator în discursul programatic. În cele ce urmează, vom observa cum autorul aplică sistemul critic pe cazuri concrete, pentru a deduce ulterior şi acel blazon rezultat din articularea armonică a ansamblului.
În volumul Critică şi profunzime, Martin semnalează elegant eroarea lui Sainte-Beuve, aceea de a fi subordonat opera biografiei, diminuând astfel importanţa valorică a celei dintâi. Dispunând de uneltele unei analize obiective tocmai prin detaşarea convenabilă de un mod de gândire limitat şi limitant, având acces la o perspectivă de ansamblu asupra unui interval temporal şi a unui context cultural, autorul remarcă diplomat: „E de mirare cum de nu a sesizat el saltul ontologic ce are loc la trecerea de la biografie la operă, când era atât de bine plasat spre a-l surprinde“.
Acelaşi demers al corecturii se instituie şi în cadrul discuţiei despre valoarea artistică în concepţia lui Gaëtan Picon care atribuie noţiunii sus-numite rolul de purtătoare a diferenţei specifice a operelor care se deosebesc prin valoare, dar se aseamănă prin fiinţă. Această aserţiune este completată de Mircea Martin, ce atribuie acestei ecuaţii un semn de echivalenţă: pentru ca un clasament să existe trebuie să admitem ipoteza unor valori egale ce anulează ierarhizarea, iar dacă admitem premisa valorilor egale în opere diferite înseamnă că diferenţa trebuie căutată în altă parte.
Simultan cu identificarea şi corectarea potenţialelor erori de judecată prezente în analiza diverselor texte se remarcă şi un traseu de reliefare a contradicţiilor, ilustrat elocvent de cazul lui Valéry aprofundat în volumul Dicţiunea ideilor. „Contradicţiile“ la Valéry pornesc de la refuzul acestuia de a-şi apropria sterilitatea unui sistem care ar anula asimilarea plenară a gândirii creatoare. În acest sens afirmă cronicarul faptul că Valéry tinde „să fie cumva, pretutindeni, fără să aibă tăria de a rămâne undeva“. Mircea Martin identifică pe de altă parte şi o contradicţie în cadrul contradicţiei valériene: este remarcat pe de o parte refuzul asumării unui sistem ca factor limitator al procesului de gândire, pe de altă parte, însă, acest refuz poate fi interpretat în contextul în care atribuim ideii de limitare potenţialitatea unui imbold spre autodepăşire, astfel încât conştientizarea contradicţiei şi asumarea acesteia să constituie de fapt o limită stimulatoare, rodnică: „Contradicţia cultivată în mod programatic şi eficace reprezintă încercarea sa de a apăra integritatea obiectului şi de a sugera, în acelaşi timp, posibilităţile infinite ale spiritului“.
Alte aspecte aplicate ale manifestului sunt redate în volumul Identificări. Criticul relevă paradoxul constitutiv al operei blagiene pentru a remarca ulterior (de data asta în cadrul unei analize a coerenţei şi implicit a inconsecvenţelor) faptul că „poetul care trăieşte întru poezie nu-şi trăieşte încă propria poezie. El «poetizează» adeseori şi acesta e reproşul cel mai grav ce poate fi adus, credem, poemelor lui dintâi“. Cu toate acestea, înaintarea în operă scoate la iveală formarea ulterioară a poetului, cristalizarea unui sistem prin efortul de încarnare a ideilor, iar „odată această probă trecută de denudare şi de încarnare metafizică, lirismul său reintră în matca originară“. Cât despre contradicţia blagiană, aceasta constă în faptul că „poetul intelectual se apără de reducţia intelectualistă printr-un program antiintelectualist“.
Disputa referitoare la opera călinesciană se poartă în jurul ideii de complex şi de alterare favorabilă a dimensiunii factuale compensată de forţa unui stil autentic: „Căutarea febrilă a dovezilor lipseşte, propoziţiile curg lapidare şi impetuoase ca nişte verdicte la un proces fără martori. Coerenţa în sine a discursului, rostirea impecabilă servesc drept criterii de adevăr“; „Nu o dată Călinescu se mulţumeşte cu evidenţa constatărilor sale, nu de puţine ori el oferă intuiţii şi observaţii empirice în loc de argumente ştiinţifice. Argumentul cel mai convingător în ordine raţională este, de fiecare dată, coerenţa internă a textului său, caracterul totuşi demonstrativ al acestuia“.
Martin sesizează neverosimilitatea exegezei călinesciene alimentată de doleanţe personale. Se remarcă astfel exagerarea autorului în încercarea de a demonstra faptul că există o vârstă aztecă a poporului român, exagerare în care criticul vede „(…) şi altceva decât o eroare de ordin ştiinţific – o atitudine existenţială, o alegere sau poate un complex. Eroarea istorică ar putea fi, aşadar, revelatoarea unui adevăr personal“.
Cât despre analiza instituită în jurul operei lui Tudor Vianu, am putea identifica însemnele enunţării unui model care acţionează drept palindrom critic pentru scrierile lui Mircea Martin: „Există, însă, la el, un retorism didactic, nu al frazei, cât al construcţiei, care constă în formularea răbdătoare a tuturor etapelor problemei, a implicaţiilor ei logice, în reveniri şi rezumări. O frază e prezentativă, arborescentă, bogată în paranteze şi nuanţe, ideea ei principală e sintetizată apoi într-un termen al unei fraze următoare. La fel, în ansamblul unei cărţi (al unui curs), un capitol e redus la câteva principii reluate la începutul capitolului următor, demonstraţia fiind abia apoi continuată“. Din acest fragment reiese nu numai coerenţa stilului lui Tudor Vianu, cât şi cea a lui Mircea Martin, analiza putând fi interpretată atât dinspre subiect înspre obiect, cât şi dinspre obiect spre subiect. Se remarcă încă o dată interesul criticului pentru momentul şi punctul în care se definitivează acurateţea unui sistem în cadrul creaţiei autorului studiat, „locul în care analiza lui la obiect se desăvârşeşte, iar persoana lui se manifestă mai nestingherit“.
Cu toate acestea, enunţarea unui model prin afirmaţii precum „Tudor Vianu a înţeles să se afirme nu prin delimitări şi negaţii spectaculoase, ci pe calea mult mai dificilă a sintezelor şi a echilibrărilor complexe. El s-a abţinut să simplifice, să reducă punctele de vedere contrare pentru a face loc privilegiat propriei păreri“ sau „atitudinea lui Tudor Vianu capătă însemnele excepţiei, postura lui constituind un model infinit distant de probitate şi demnitate intelectuală“ nu anulează aplicarea continuă a unor considerente ce ţin de logică, consecvenţă şi adeziune, Mircea Martin descoperind astfel contradicţia din opera lui Tudor Vianu: „Străduindu-se să stabilească întotdeauna un acord propriu cu lumea, Tudor Vianu nu trăieşte în opoziţie decât cu sine“.
Concluzie
Am încercat, în rândurile de mai sus, să exemplificăm pe cât posibil atât principalele direcţii de analiză, cât şi expresia sistemului propus de Mircea Martin. Am remarcat astfel modul caracteristic al „anamnezei“ valorilor spaţiului literar, cât şi prezenţa unei tehnici de analiză foarte bine sedimentată de ferma apropriere a unui sistem critic. Sistemul lui Mircea Martin gravitează în jurul câtorva dihotomii definitorii pentru modul său de a gândi actul critic: complementaritatea formă-fond, geometrie-fineţe, coerenţă intrinsecă-stil, toate aceste elemente reprezentând factori constitutivi ai unei adecvări unitare care transformă expresia critică într-un sigiliu de neînlocuit. Adecvarea criticii lui Mircea Martin derivă din eleganţa şi subtilitatea cu care acesta îşi dezvoltă actul critic, din atitudinea compensatorie a autorului care identifică în eroare posibilitatea unei coerenţe nebănuite şi, nu în ultimul rând, din perpetuarea unei coerenţe rezultate din împăcarea posibilelor incongruenţe.

IOANA-ALEXANDRA LIONTE
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, Facultatea de Litere, anul II

 

Text premiat de revista Cultura, în cadrul Colocviului Naţional Universitar de Literatură Română Contemporană, ediţia a XI-a, Braşov, 8 şi 9 mai, ediţie dedicată criticilor şi teoreticienilor literari Paul Cornea şi Mircea Martin

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper