Filmul interior al copilăriei. Arghezi aproape inedit

Un articol de Ion Simuţ

În paginile 124-129 în volumul Anii tăcerii (2010) de la Arad se află fotocopia şi transcrierea unui poem mai lung, finisat, cu titlul cert Din flori (înţelegând, după lectură, Copil din flori), dintre cele care folosesc situaţii narative cu aparente sau reale reflexe autobiografice, bănuite de cei care cunosc viaţa poetului. E o proiecţie a copilăriei, la antipodul oricărui idilism, pentru că palidul băiat mic nu are nici pe departe o viaţă de înger, însă are o apariţie de înger, în sensul de copil cu o paternitate incertă: „Trăieşti ca un înger lăsat într-o seară/ Din cer într-un leagăn de ceară“. Copilul din flori este un înger în aceeaşi măsură în care îngerul este un copil din flori, cu aceeaşi ingenuitate şi cu aceeaşi origine necunoscută sau nebuloasă. Le putem atribui amândurora (îngerului şi copilului din flori) aceeaşi blagiană tristeţe metafizică, de fiinţe abandonate de tatăl pământesc sau de Tatăl ceresc.
Identificarea retrospectivă a poetului cu copilul din flori este delicat sugerată prin ideea de suferinţă proiectată şi recuperată în scris, pe hârtie: „Durerea e mare, dar are să treacă…/ Era de hârtie.“ Complicitatea simbolică dintre cei doi (poetul şi băiatul evocat) mai este semnalată metaforic încă o dată: „Şi şoapta mea-i tot de hârtie./ Vorbim împreună şi nimeni nu ştie./ Nici tu“. Şoapta scrisă, şoapta „de hârtie“ creează fluxul emoţional, legătura dintre prezent şi trecut. Ideea de confesiune deghizată este astfel consolidată cu abilitate.
Este foarte important cum privim această identificare, pentru că ar putea tranşa între cele două versiuni în legătură cu originea poetului: copil legitim sau copil din flori? Problemă minoră pentru poezie, problemă importantă pentru biografia poetului.
Versiunea oficială, vehiculată multă vreme în dicţionare sau tabele cronologice, în conformitate cu certificatul de naştere, susţinută şi de Mitzura Arghezi, este aceea că viitorul poet s-a născut din părinţii Nae şi Maria Theodorescu. La doi ani de la naşterea fiului său Ion Theodorescu, tatăl îşi părăseşte familia şi se recăsătoreşte. Copilul rămâne exclusiv în grija mamei, cu toate obligaţiile, incertitudinile şi privaţiunile. El nu ar fi, în sens propriu, un copil din flori, dar situaţia biografică a primilor săi ani de viaţă îl apropie (social, în viaţa reală,  nu în evidenţele administrative) de o astfel de condiţie.
A doua versiune, susţinută de Mircea Zaciu, de Constantin Popescu-Cadem autorevizuit şi de Mirel Anghel, cel mai recent biograf al poetului, e că Ion Theodorescu s-a născut ca fiu nelegitim al comerciantului NicolaeTheodorescu, în urma aventurii nerecunoscute a acestuia cu Rozalia Arghesi, menajeră. Întreaga argumentaţie este complicată şi nu-i aici locul să fie reamintită, nici măcar în rezumat. În această versiune, Ion Theodorescu este cu adevărat un copil din flori. Situaţia de identificare deplină din acest poem ar fi încă un argument al acestei condiţii, pe care Arghezi o retrăieşte simbolic în retrospectiva copilăriei. Se identifică, în discursul liric dialogal, cu acest copil din flori, pe care şi-l aminteşte la maturitate: „singur în casă“, „în uliţa strâmbă cu casele scunde“, pe unde „trec oamenii strânşi subt umbrele“, al căror comentariu la adresa lui e mai bine că nu-l ştie: „Mai bine să nu ştii ce zic ei de tine,/ Că tată ţi-ar fi orişicine…“
Sentimentele dominante din poem sunt acelea de tristeţe şi singurătate ale copilului din flori, ajuns la vârsta abecedarului. Melancolia învăluie retrospectiva, ritmată în episoade de intensităţi variabile şi în portrete diferit eclerate. Rămas singur acasă, numai cu câinele care îi ţine de urât, el îşi aşteaptă mama, obligată să lipsească, plecată la muncă foarte de dimineaţă şi întârziind până seara târziu, pentru a-şi putea întreţine copilul. Se oglindeşte în fereastră, nu fără o undă de narcisism, un amestec de voinţă şi mândrie, cu licăriri ironice de falsă speranţă: „Dar ce frumos eşti în fereastră!/ Scânteia-ntre gene stufoase, albastră,/ Dă zare senină,/ În uliţa fără lumină,/ Ivire de zmalţ de icoană.“
Lasă să i se perinde prin faţă toată priveliştea tristă a mahalalei, a străzii insalubre, a oamenilor sărmani şi bolnavi. Filmul interior, derularea imaginilor în alb-negru, accentele emoţionale sunt de domeniul oniricului şi poemul se construieşte imagine cu imagine, trăieşte în fiecare episod, vibrează  în acest regim al imaginarului.
O analiză specială ar trebui să fie consacrată figuraţiei umane conturate în aceste amintiri din copilărie. „Băiatul mic“, palid, singur, preocupat de sine şi neliniştit pentru ceea ce trăieşte, „bărbatul de-o şchioapă, isteţ“, ameninţat de eşecul vieţii (anunţat contrapunctic în ultimul vers din prima strofă, prin luntrea lui care se îneacă), invocat retoric din primul vers, îşi rememorează durerile copilăriei în ipostaza dedublată a poetului care îl evocă. Portretul lui e poliedric, conturat cu elemente fulgurante din domeniul fizic, moral şi intelectual. Băiatul e „bărbatul nădejdilor mamei curate“, marcat de o maturizare prematură, gospodar ca un moşneag, pregătind cina în aşteptarea mamei, deşi e la vârsta tăbliţei şi a abecedarului. Se detaşează portretul complex al mamei, „Mâhnită, pribeagă prin lume, tăcută“, devotată, grijulie, dispusă la orice sacrificii pentru copil. În contrast cu ea, se află „cucoana“ (prostituata) din panorama socială a cartierului, schiţată în strofa a patra, ca un fundal al deznădejdilor şi al eşecurilor. Un mister rămâne acea fată din penultimul vers, aşteptată la masa de seară, care ar putea fi chiar mama lui, închipuită foarte tânără.
Evident că această lectură biografică nu e fără fisuri. Finalul poemului ridică un semn de întrebare în privinţa tatălui „mort într-o ţară străină“. Nu e situaţia reală a tatălui lui Arghezi. Dar putem înţelege şi ficţional-simbolic această informaţie şocantă din final, menită să sensibilizeze şi mai mult în legătură cu condiţia nefericită a copilului. Tatăl, indiferent faţă de viaţa copilului şi a mamei lui, înstrăinat de familie, e ca un om mort într-o ţară străină, pierdut undeva departe.
Fără îndoială că poemul poate fi citit şi în afara referinţelor autobiografice. El rămâne povestea lirică a unei copilării triste, în viziunea tipic argheziană, susţinută de o ştiinţă epică alimentată de o ingenioasă artă a versificaţiei şi cu un ritm cinematografic poematic al unei retrospective melancolice. Descrierea şi portretele sunt încărcate de epitete obişnuite sau insolite, iar tabloul epic este vivificat de o densitate verbală moderată, mai puţin dinamică decât alte dăţi, în aceleaşi situaţii de evocare poematică narativă. Adresarea la persoana a doua singular, într-o notă de familiaritate, fidelizând un martor al confesiunii, ordonează şi defineşte discursul liric, modalitate frecventă în retorica poeziei argheziene.
Poemul este cursiv şi citeţ în manuscris, fără ştersături şi fără variante, desfăşurat pe trei pagini numerotate sus de la 1 la 3, cu strofele bine delimitate. Titlul e clar înscris şi marcat prin subliniere. Finalul celei de-a treia pagini e marcat cu un X, ca semn că textul se încheie.
Transcrierea în volumul de la Arad suferă de multe neglijenţe în privinţa punctuaţiei, neglijenţe pe care nu le mai consemnez aici. Însă cea mai mare gafă în transcrierea după manuscris constă în retezarea arbitrară a finalului (ultimele zece versuri), din care face un al doilea poem, probabil dintr-o impardonabilă greşeală de paginaţie, oricum din neatenţie editorială vinovată.
În volumul de la Arad, poemul este retezat în finalul paginii a doua, cu versul ultim „Şi el înţelege“. Ultima strofă şi tot poemul se încheie total eronat cu acest vers. De la versul „Că judeci, moşnege, ca un gospodar“ începe în manuscris pagina a treia a aceluiaşi poem, pagină nouă care, cu totul aberant, devine un nou poem în ediţia de la Arad. Indiferent de cauză, transcrierea denaturează grav poemul.
Este citit greşit şi versul prim din strofa a doua „Durerea e mare dar are să treacă…“, verbul ultim (tacă în loc de treacă) inducând un sens deviant: „Durerea e mare dar are să tacă“ – tocmai pentru că durerea copilăriei nu tace, dar – e adevărat – se poate atenua. „Poverile trase cu jug şi cu ham“, suferinţele copilăriei vorbesc semnificativ în acest poem. Durerea poate trece, se poate vindeca, poate fi consolată numai prin sublimarea artistică, realizată în poemul Din flori într-un stil arghezian cu o amprentă imediat recognoscibilă.

 

Din flori
Eşti palid, băiatule mic.
Şi-e faţa mânjită, tuşeşti, niţeluş,
Şi singur în casă te uiţi pe fereastră,
La ploaie, la ceaţă, la viaţă.
Şi nu vezi nimica din ce se ascunde
În uliţa strâmbă cu casele scunde.
Trăieşti ca un înger lăsat într-o seară
Din cer într-un leagăn de ceară.
În uliţa strâmtă, săracă,
Trei raţe se scaldă-n băltoacă.
Dar luntrea ta, iată, se-neacă.

Durerea e mare, dar are să treacă…
Era de hârtie.
Cu mâneca şterge-ţi obrazul şi nasul.
Aşa vine ceasul –
Şi până la urmă sunt ceasuri mai multe…
Închide urechia, să nu ţi le-asculte.

Dar ce frumos eşti în fereastră!
Scânteia-ntre gene stufoase, albastră,
Dă zare senină,
În uliţa fără lumină,
Ivire de zmalţ de icoană.

Îţi trec pe la geam
Poverile trase cu jug şi cu ham,
Trec oamenii strânşi subt umbrele,
Luptând cu picioarele grele.
Mai bine să nu ştii ce zic ei de tine,
Că tată ţi-ar fi orişicine…

Şi şoapta mea-i tot de hârtie.
Vorbim împreună şi nimeni nu ştie.
Nici tu.
Cucoana aceea să nu ne auză.
Ea n-a fost lăuză
Şi n-are să fie.
Că-şi dă pe chirie
Mijlocul şi sânii
Să-l ia cocoşaţii bogaţi şi bătrânii.
Pe ploaie-n trăsură, cucoana frumoasă
Întreabă de-o cărturăreasă.

Eşti singur în casă, cu câinele creţ,
Bărbate de-o şchioapă, isteţ,
Bărbatul nădejdilor mamei curate.
Ea pleacă la muncă la cinci jumătate.
Şi-n cuibul tău cald, de lăstun,
Te-acoperă bine: somn bun!
Şi ochii, prin somn, ţi-i sărută,
Mâhnită, pribeagă prin lume, tăcută.
Din porţia ei de la prânz,
A pus deoparte ceva şi a plâns,
Friptură şi o prăjitură.
Ea n-a spus nimic
Că are acasă un om, un voinic,
Şi că o aşteaptă ibovnicul mic,
Să-i cânte, să-l legene lin…

E cam pe la toacă…
Te cheamă copiii la joacă.
Tu stai singuratec şi nu ţi-e urât.
Iei câinele-n braţe, de gât…
Şi el înţelege
Că judeci, moşnege,
Ca un gospodar.
Ai tablă şi abecedar.
Ai pus gaz în lampă şi ai măturat
Cu mătura mare cât tine.
Şi toate sunt puse la locul lor, bine.
Şi-i pusă şi masa, cu pâine.
Câţi sunteţi diseară la cină?
O fată, o candelă, tu şi un câine
Şi taică-tu mort într-o ţară străină.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper