Două metode de a distruge un festival (şi una de a-l salva): Festivalul Filmului European 2014

Un articol de Cătălin Olaru

festival-cannes
Câte metode există de a distruge o căsnicie? Scenarista şi regizoarea finlandeză Johanna Vuoksenmaa a reuşit să inventarieze 21, şi le înşiră în ordine aleatorie, când te aştepţi mai puţin (asta la început; după câteva minute, şi când cineva strănută, te aştepţi să apară pe ecran un text precum: „14. Umple-o de microbi, deşi ştii că nu-i place!“). Lista ei nu diferă foarte tare de listele care pot fi găsite te miri unde pe Internet, chiar şi pe site-urile de ştiri („5 cărţi proaste pe care nu le-ai citit niciodată“, „Află dacă îi place pâinea graham în funcţie de zodie“, „10 legume pentru o viaţă sexuală mai bună“ ş.a.m.d.). Altfel spus, nu vor fi colaborat prea mulţi savanţi la redactarea acestor sfaturi practice împotriva măritişului: 21 de metode de a distruge o căsnicie e, totuşi o comedie uşoară. Atât de uşoară, încât principala diferenţă între cel mai de succes film finlandez pe piaţa internă în anul 2013 şi un college movie pseudo-shakespearian precum 10 Things I Hate About You e faptul că, prin forţa lucrurilor, exterioarele filmului american sunt mai însorite.
Sanna Manner (Armi Toivanen) e profesoară de divorţologie la nu se ştie ce fel de facultate. Opiniile ei mai puţin ortodoxe devin acceptabile prin comparaţie: prietena ei îşi organizează viaţa în funcţie de mesajele pe care crede că le primeşte de la diverse posturi radio, soţia adjunctului ei se ascunde în salteaua unei canapele pentru a-şi spiona bărbatul, tatăl ei încă îşi curtează fosta soţie, la ani buni după divorţ, şi mai toate cuplurile căsătorite din film care se lasă filmate de Sanna numai fericite nu sunt (în plus, de fiecare dată, cel puţin unul din membrii cuplului se face ridicol). Pentru Vuoksenmaa, doar această măsură de siguranţă n-a fost de ajuns. Aşa cum cred că ar fi clar şi pentru un copil care nu se uită la altceva în afară de serialul de desene animate Banane-n pijamale, Sanna îşi pierde scepticismul pe drum şi învaţă să vadă partea plină a paharului, adică cele 21, sau câte or fi, de metode de salvare sau de mentenanţă a unei căsnicii. Fără ca opiniile ei din primele două acte să pară deplasate la final, e totuşi destul de clar că monogamia (şi nu oricum, ci în cadrul unei căsnicii) e alternativa preferabilă. Aşteptăm cu nerăbdare urmarea, adică cele 21 de metode de a distruge un copil.
Tot despre divorţ, dar cu mai puţină metodă, vorbeşte Câte-o armă-n fiecare mână al lui Cesc Gay. Chiar dacă nu toate cuplurile din film divorţează sau au divorţat deja, nefericirea în cuplu e principala temă a fiecărei scene a filmului, în realitate, o succesiune de cuplete dulci-amare. Aceste scheciuri se desfăşoară cuminţi, unul după celălalt (până spre final, când ultimele două conversaţii sunt urmărite alternativ, prefigurând un epilog în care ni se dezvăluie că există totuşi o legătură între toate sau aproape toate aceste personaje, pe care în sfârşit le vedem împreună). Petrecerea tristă din ultimele minute e scoasă din joben destul de neconvingător, dar măcar problemele astea mari care caracterizează cuplul modern au fost bifate. Infidelitatea, violenţa conjugală, disfuncţiile erectile, despre toate s-a vorbit, ca într-un seminar cu titlul Familia spaniolă, încotro?. Acestea sunt, de fapt, armele lui Gay, şi toate-s de calibru mic.
Familia şi divorţurile nu îl preocupă prea tare pe regizorul şi scenaristul Ferzan Özpetek, care abordează, în acest nou film al său, chestiunea memoriei. Comedia lui cu casă bântuită e de la bun început uşor scandaloasă: homosexualitea noului locatar pune în mişcare primul mecanism comic pe care filmul îl exploatează (şi îl exploatează copios), adică Pietro (Elio Germano) e cu atât mai nostim cu cât îl sperie mai tare zgomotele suspecte din casă şi îl sperie zgomotele din casă cu atât mai tare cu cât e gay. Asta nu înseamnă că Magnifica presenza ar putea deranja sensibilităţile vreunei categorii de spectatori (cum cred că este cazul lui Mine vaganti, filmul lui Özpetek din 2010), cu atât mai mult cu cât Pietro nici nu contează chiar atât de mult (sau mai mult decât ca simplu spectator al alaiului de actori de teatru semifellinian care intră şi iese la fel de furtunos din viaţa lui). Casa bântuită e în măsuri egale film şi teatru: mai multe scene sunt filmate din perspectiva lui Pietro, iar actorii din film chiar interpretează un rol în faţa lui (şi implicit a noastră), însă Özpetek ştie să se joace cu răbdarea şi cu aşteptările noastre (în orice caz, ştie să povestească mai bine decât să pună punct). Nimeni nu ascunde faptul că eşti dus de nas, dar ce mai contează: măcar eşti dus bine.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper