„Dincolo“ de suferinţă

Un articol de Marian Victor Buciu

Regãsirea omului din om
Toate celelalte teme din recentul eseu al Aurei Christi, Dostoievski – Nietzsche: elogiul suferinţei, Ed. Academiei Române, 2013, se rotesc după supratema suferinţei. Premisa, generoasă, este cunoaşterea totală a omului. De la omul bine făcut de Dumnezeu, lăudat de Hamlet, la omul decăzut din Dumnezeu, se configurează omul real, integral. Prima cerinţă, determinantă, este ca omul să fie luat aşa cum este el. Devenirea există în stare.
Tipurile, la Dostoievski, sunt paradoxale, în sensul paradoxului admis dupã D. Merejkovski drept înfricoşător, uimitor. Feminitatea, în câteva cazuri, este copleşitoare, statuară, dominatoare. Masca, uneori veritabil personaj, este prezentă într-un joc alienant: masca nebuniei la Goliadkin, masca idiotismului la Mâşkin.
Omul (decăzut) trebuie depăşit, spune Nietzsche, în pofida nevoinţei şi a neputinţei sale. Umanismul critic radical (îşi) impune ca atare supraomul, omul nou, genial. Voinţa depăşirii limitei celei mereu apropiate simplifică dificila exigenţă. Nietzsche descoperă în omul mare un risipitor (aş adăuga, pentru literatura română: evident, nu la modul risipitorilor din romanul moralist-ideologic al lui M. Preda, rezistentul faţă de Dostoievski), într-o societate instabilă, mereu dispusă să-l transforme într-o victimă.
Dostoievski (omul, am constatat, cel mai scump lui Tolstoi, cum îi comunică epistolar soţiei aceluia) este mai ales căutătorul omului din om. Raskolnikov cunoaşte starea omului golit de om. Scopul adânc rămâne regăsirea omului din om. O ţintă obsesivă, pasageră, este omul numit de eseistă timonic, adică un cârmuitor, superior. Pentru Dostoievski, cel care este, cum s-a recunoscut, şi un pilduitor şi iniţiat antropolog, înnoirea omului, explicată de Isus şi de marele său purtător de cuvânt, Pavel, devine o mutare înspre divin. Şi Raskolnikov, cel care crede într-un suflet neschimbat, etern, reuşind să se depăşească pe sine, prin eliminarea condiţiei raţionaliste a omului în chip de principiu, ajunge un om nou. Eseista îl numeşte un „personaj întortocheat“. Este, iată, un mare, salvat(or) „sucit“. Raskolnikov este un asasin dominat de mister, cu conştiinţă deviată şi grotescă, susţine Aura Christi, în contradicţie cu Şestov, care nu-i recunoaşte personajului condiţia de ucigaş, dar în alianţă mai curând cu Merejkovski, pentru care criminalul este fundamental masochist. Social, eseista îl surprinde pe acest nelumit exact, în echivocul său identitar, ca fiind un sărman cu aer aristocratic, aproape orfan, fără nici un gând despre tatăl lui. Dificil de situat este şi etic: oricum imoral, indecis în perspectiva amoralităţii, a depăşirii binelui şi a răului, a minciunii personalizate, după cum defineşte Razumihin ceea ce autoarea numeşte adesea în cartea sa extramoralitatea. Deşi numele de familie provine din raskolnik şi are sensul de ateu, el, ca şi Ivan Karamazov, este un dionisiac pravoslavnic, exaltat ca Zarathustra, adus accidental pe lume, faţă de care nihilistul insolit rămâne inaderent, căzut în turbionul ipseist al firii subumane, de om-ploşniţă, abisal, dar şi dus din lume, fiinţă a infernului: „Raskolnikov este infernul“.
Înfrăţit cu un ucigaş (Rogojin), Mîşkin este intens scotocit: personaj sintetic, multilateral, spectacular, atipic, enigmatic, nou Ecleziast (cu trimitere la Psalmul 143, focalizat pe om-deşertăciune), isusiac în esenţă, un Zarathustra uman, (nu chiar) un Don Quijote, apropiat de Gulliver, sucit, zăpăcit, fantasmatic, imposibil, candid sau sincer în modul cel mai elementar, ascultător şi vizionar, harismatic, iubitor, nobil, pur, risipitor, om-esenţă şi om-cârtiţă (sau şoarece, chiar şi de bibliotecă, după cum sugerează cuvântul mîş), adaptat-inadaptat, bolnav, tembel sau cretin superior.
Înconjurul suferinţei
Limita, mai întâi. (I)limita(rea) suferinţei/suferinţelor, a suferirii (meta)fizice, a ispăşirii creştine, până la glorie, zeificare, slavă, sfinţenie, este tot de la Dostoievski citire, chiar dacă drumul trece prin Cervantes şi (anti)eroul său Don Quijote. În marele, pătimaşul, scriitor epic rus, ca şi în personajele sale confruntate, solitar sau solidar, cu limitele, există marea încercare, ea însăşi, teoretic, fără linie de orizont vizibilă, întrucât „Dostoievski tatonează limita limitelor“. Conştiinţa explicită este personificată prin Razumihin. Razum, în rusă, semnifică raţiune. O conştiinţă lucidă posedă autocriticul Arcadi Dolgoruki. Aura Christi, împotriva lui Şestov (există în cartea aceasta şi delimitări, între numeroasele acorduri ori alianţe), admite că Raskolnikov posedă o conştiinţă înrăită, amorală. Criminal din conştiinţă, cum repetă eseista, Raskolnikov este exponenţial pentru o conştiinţă încărcată, rea, derivată dintr-o trăire, în sens psihologic, existenţial, de asemenea rea, potrivit lui Nietzsche, puternicul critic al conştiinţei şi al raţiunii, adesea înşelătoare, infernalã, generatoare a crimei acoperită de idee, începând cu aceea generică a vinovăţiei nevinovate. Voinţa umană oscilează, de la aceea de a şti adevărul deplin, a lui Mîşkin, la inexplicabila pierdere de voinţă a lui Kirillov. În Friedrich Nietzsche se întrevede un „Hamlet al voinţei de putere“.
Cunoaşterea, trupească şi sufletească în egală măsură, este necondiţională. Ideea, ca totalitate la Versilov, fanatic-pătimaşă la Kirillov, poate ajunge la Dostoievski idee-fiinţă (şi Peciorin, „eroul“ lui Lermontov, admite ideea ideilor ca „fiinţe organice“), dar nicidecum nu poate justifica crima fără pedeapsă. O limită/limitare impune ideea vieţii în comuniune şi rod, în gândirea lui Lebedev. Boala poate fi un mediator al înţelegerii lucrurilor, după care tânjesc personajele lui Dostoievski, într-un fel pătimaş, idealist, utopic, în frunte cu Marmeladov, cel care aşteaptă timpul unei înţelegeri a tot şi de către toţi.
Adevărul, problemă blestemată pentru Dostoievski, travaliu de sine şi cu sine, este geamănul dreptăţii (în rusă, termenul comun este pravda). Din perspectiva lui Nietzsche,  adevărul se constituie drept test de suport spiritual. Tragicul, în sensul lui Hegel, îl marchează pe Raskolnikov, un personaj tragic, crede Aura Christi, în dezacord cu Mihail Bahtin. Frumuseţea, salvatoare, enigmatică, pentru Dostoievski, apare largă, altfel spus cuprinzătoare, la Nietzsche.
Eticul ajunge, de regulă, evitat de Dostoievski. Amoralitatea închipuie o morala superioară. Asumarea vinovăţiei fără vină are o întărită vână rusească. Eseista o dezvăluie şi la poeta modernă Marina ţvetaeva. La cei ca Mîşkin, stăpână este „conştiinţa unei vinovăţii fără vină“. Un învinovăţit este şi inocentul Iisus. Despre Fiu, Nietzsche crede că iubeşte răul, dar, potrivit lui Dostoievski, ar fi vorba despre un rău fatal, enigmatic.
Survine (i)limitarea religiei. În spirit şi literă, deopotrivă confesionale, Aura Christi admite vorbirea continuă a lui Dumnezeu în om. Socoteşte că instituţia, nu religia (credinţa), creştină este refuzată de Dostoievski şi chiar de Nietzsche. Cel dintâi, care n-a fost excomunicat de biserică precum Tolstoi, nu rămâne dogmatic, ci „neocreştin“. Cel din urmă ar fi, cum descoperă Th. Mann şi M. Heidegger, un pseudo-ateu. În Iisus, eseista îl descoperă pe smeritul, supusul, credinciosul, ca nimeni altul, dedicat voinţei de adevăr. Iuda este, în sens neocreştin, poate, reabilitat: numit hulitul Iuda, el ar fi un om al datoriei, tragic, căindu-se, dar alunecând vinovat în sinucidere. Lumea apare dominată de extramoralitate şi ilogic. Visul, ca realitate, stăpâneşte la Raskolnikov, de altfel în romanul lui Dostoievski în general.
Viaţa, afirmată, iubită, cu enormă însetare (viaţa enormă îl urmăreşte pe Mîşkin), înnoită la modul biblic, evanghelic, tânjeşte, în perspectiva unei întoarceri la sursele gândirii presocratice, spre (i)limitarea estetică. Viaţa concepută şi construită ca operă de artă. Viaţa sau viul, „conceptualizează“ eseista. Viul este contradictoriu şi bogat, onto-gnoseologic, divin-revelator, psalmic, davidic, evanghelic, isusiac. Moartea, ca limită depăşită, este negată de Kirillov, un „apologet al inexistenţei morţii“. Moartea, ca renaştere a lui Dumnezeu, există deopotrivă la Dostoievski şi Nietzsche. Acesta crede că Iisus este creştinul singular, inocent, jertfit la modul păgân, barbar, în timp ce Goethe îl vede pe Fiu ca omul suprem. Pentru Peciorin, din romanul istoriei prezente, scris de Lermontov, moartea este răul deplin. Aderând şi la perspectiva comună, populară, laică, Aura Christi uneşte suferinţa şi moartea într-un unic termen, viaţamoartea, separat, componentele fiind deplânse şi nu elogiate, ca realitate şi expresie a tot ce poate fi mai îngrozitor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper