Despre constructori. Festivalul Internaţional „Shakespeare“

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Douăzeci de ani de Festival „Shakespeare“. Directorul său, Emil Boroghină, are cu ce se lăuda. A făcut, poate, cea mai impunătoare construcţie din teatrul românesc. A început ca director la Teatrul Naţional din Craiova când, mai cu seamă datorită parteneriatului cu regizorul său iubit, Silviu Purcărete, a purtat teatrul românesc pe unde nici gândul n-a gândit. Cele mai importante festivaluri din lume au fost onorate să aducă în faţa publicului lor spectacolele Naţionalului din Craiova. Emil Boroghină, care nu şi-a pierdut niciodată modestia, ar trebui omagiat şi răs-omagiat. Sunt rari asemenea constructori în spaţiul românesc, indiferent de domeniu.
Şi efortul lui nu s-a oprit aici. A avut o viziune, Festivalul Internaţional „Shakespeare“, a crezut în ea şi continuă cu aceeaşi forţă ca la început. Nu a obosit, nu s-a plictisit, nu s-a sleit, nu s-a lăsat dezgustat de limitele pe care le impune realitatea românească. Va rămâne un model pentru toţi cei ce vor să pună piatră peste piatră, în orice domeniu, în orizontul cultural românesc. Cu părul alb de când îl ştiu, vorbeşte cu aceeaşi pasiune despre cum va evolua festivalul. Reprezintă ecuaţia de succes a constructorilor din toate timpurile: viziune, efort, forţă, modestie şi entuziasm. Plus respect pentru valoare. A făcut parteneriate, a făcut proiecte şi, să nu ne ascundem după deget, a făcut rost de bani. Şi-a văzut de drum. Timp de douăzeci de ani a adus în faţa publicului românesc spectacole şi creatori despre care auziserăm doar din cărţi: Robert Wilson (care acum pregăteşte un spectacol la Craiova), Ostermeier, Declan Donnellan, Wooster Group, Nekrosius, Korsunovas. Şi lista ar putea continua mult şi bine. La ediţia aceasta jubiliară mi-a mărturisit că singurul pe care nu l-a putut aduce, din cauza unor condiţii obiective, a fost Robert LePage. O altă legendă despre care am citit doar prin bibliografii.
Nici acum nu s-a lăsat mai prejos, evident, susţinut de Naţionalul din Craiova şi de actualul său director, Mircea Cornişteanu. Africa de Sud, China, spectacole de peste mări şi ţări şi, nu în ultimul rând, o companie care şi-a consolidat renumele de vreo sută de ani încoace: Teatrul „Vaghtangov“, cu Măsură pentru măsură, în regia lui Yuri Butusov. Sunt voci în critica noastră care găsesc desuetă afinitatea publicului românesc cu teatrul rus şi excesul său de emoţionalitate. Uneori, argumentele le sunt pertinente. Dar criticii aceştia ar fi trebuit să vadă spectacolul rus de la Craiova. Câteva mese, vreo cinci, un maldăr de stilcle de plastic goale şi un pumn de confetti. Vreo două momente în care s-a aplaudat la scenă deschisă. Nu-i puţin lucru când în sală sunt 90% specialişti. Un spectacol de o simplitate exemplară. Cum exemplară i-a fost şi poezia. Evident, cu actori valoroşi şi cu o muzică ce transporta publicul, pe nesimţite, în straturi de emoţie.
Iar pentru cine simte nevoia să-şi ancoreze şi mintea într-un concept, nu doar să se lase în voia sensibilităţii, regizorul a creat un spectacol rotund, cu început şi sfârşit simetrice. Actorii intră pe scenă. Le ia doar câteva clipe să facă dezordine. Mută mesele, aruncă sticlele de plastic cu zgomot în sus, le împrăştie peste tot. E haos. Unul biblic, de sorginte medievală, căci tolerantul conducător al cetăţii pleacă şi, odată cu dispariţia sa, dreapta măsură între libertate şi stricteţe, între pedepsele rigide şi zbenguiala viului explodează. La sfârşit, când monarhul se întoarce şi se lasă pradă dorinţelor preaomeneşti, deranjând treburile Cerului, când, adică, siderat de virtuţile celei promise mănăstirii, vrea să i-o smulgă, ciclul se va relua la fel ca la început. Aceleaşi pet-uri aruncate, aceeaşi dezordine. Hybris-ul conducătorului va atrage din nou haosul şi distrugerea în cetate.
Dar între aceste două coperţi viaţa se desfăşoară cu toată puterea. Mai ales când este reprezentată de un personaj mult prea uman, cum e codoşul. Un actor comic (Eugeniy Kosyrev), supraponderal, cu fizic şi uneori chiar gesturi desprinse din Stan şi Bran, fără ca jocul să-i cadă,  însă, în deriziune ieftină. Faţa bucălată, pişicheră şi mobilă îl ajută la gaguri, dar mai ales la tuşele atât de omeneşti ale personajului. Aceleaşi care se regăsesc la toate caracterele ce se fac vinovate de slăbiciuni: fie Claudio (tandru şi jucăuş cu iubita sa, cum o arată dansul din închisoare), fie prietenii lui, fie cel închis de ani buni în temniţă. Nici vorbă de tragic dostoievskian în interpretarea lor, nici de păcat grotesc. Doar limitele firii asumate simplu şi uman. Acestea sunt îmbrăţişate şi de autorităţi, de monarhul deghizat în călugărul cu statura gigantică a actorului Sergei Epishev, cel ce joacă inclusiv personajul intransigentului locţiitor al ducelui.
Dar adevărata monedă a omenescului, a pendulării confuze, incontrolabile, între chemarea către divinul eterat şi simplitatea firii pământeşti, o reprezintă personajul feminin (Eugeniya Kregzhde). În scena emblematică, probabil cea mai izbutită a spectacolului, prietenii fratelui o smulg din prima zi de mănăstire. Menirea sa va fi să-l convingă pe magistrat să-l ierte pe bărbatul condamnat la moarte pentru păcătul de a aştepta de la logodnică un copil înainte de căsătorie. Cu darul vorbirii, fata pledează cauza fratelui în faţa potentatului. El o refuză. Ea se retrage, năucită cum e, între curăţia monahală şi zbaterile firii pentru care nu se simte pregătită. Dar când dă să plece, prietenii o suflă înapoi, din direcţii opuse, ca pe o frunză. Copila se întoarce, ca trasă cu aţa, să-şi continue pledoaria. Jocul se reia, cu fata suflată ca un fulg de voinţele celor din jur. De o simplitate exemplară, scena are un impact pe măsură. Cam aşa înţelege regizorul Yuri Butusov să construiască dimensiunea shakespeareană pigmentând-o, nu de puţine ori, şi cu comic de bun-gust.
Desigur, varietatea rămâne marea calitate a Festivalului „Shakespeare“. Cele două variante de Richard III, una din Africa de Sud, cealaltă din Beijing, prezentate în aceeaşi zi, una după alta, o atestă. Din Africa de Sud, un spectacol studio, în care toate personajele sunt jucate de trei actori ajutaţi de multimedia. Dialogurile dintre Richard şi morţii săi, materializaţi în spate, din eter, ca nişte holograme, măştile expresive cu care actorii îşi acoperă o parte din faţă pentru a juca rolurile feminine, plus coafurile savante ţin de un limbaj teatral flexibil, modern, vehiculat cu uşurinţă de regizorul Fred Abrahamse.
Din capătul celălalt al lumii, de la Teatrul Naţional din Beijing, Richard III, în regia lui Wang Xiaoying, are infiltraţii de teatru popular şi de operă din Pekin. Durerea lui Lady Anne se manifestă în tonuri tradiţional chinezeşti şi în mişcarea delicată a degetelor din teatrul asiatic. Aceeaşi actriţă (Zhang Xin) va cuceri publicul în apariţia gracilă a Prinţului de Wales, cu podoabe jucăuşe care îi acoperă capul. Exotismul costumelor tradiţional chinezeşti, ca şi al coafurilor purtate de personajele masculine nu poate decât să stârnească curiozitatea spectatorilor români.
Sunt doar mici mostre dintr-un festival de o exemplară diversitate. Data viitoare vom vedea cum mai înţeleg britanicii comicul shakespearean.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper