Delectare e numele tău, Will! Festivalul Internaţional „Shakespeare“

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Aşa cum am arătat în numărul trecut, ediţia a noua a Festivalului Internaţional „Shakespeare“ a strălucit prin diversitate: teatru rusesc, teatru din Africa de Sud, teatru chinezesc, fiecare cu tuşa specifică a spaţiului cultural din care a descins.

Cheek by Jawl Cheek by Jawl

 

Compania Propeller Compania Propeller

Şi tradiţionalul umor englezesc?
Unde se plasează el în acest puzzle? Două spectacole venite din patria lui Shakespeare, Comedia erorilor şi Ce păcat că-i târfă, au făcut demonstraţia pe viu că publicul poate fi delectat prin actualizări conforme cu gustul epocii, păstrând totodată frumuseţea textului clasic, dar şi comicul de bun-gust.
În spate, un zid imens, exterior, plin de grafitti. La atât se reduce decorul din Comedia erorilor, în regia lui Edward Hall, de la Compania Propeller. În faţă, o trupă de mariachi, cu capetele acoperite de sombrero. Băieţii c#ntă frenetic. Costumele le sunt viu colorate, cu pantaloni în toate nuanţele, după cum e moda astăzi. Pe măsură ce scenele se derulează, nu mică e mirarea spectatorului să constate că fiecare actor îşi joacă momentul, pentru ca apoi să-şi reia locul în band. Cântăreţii sunt, de fapt, aceiaşi cu actorii. şi nu e nici pe departe prima surpriză. Îmbrăcaţi în rochii care iau ochiul, rolurile feminine sunt interpretate numai de actori. Adică de bărbaţi. Curat ca pe vremea lui Shakespeare! Pentru un ochi riguros, spectacolul ar putea trece drept un exemplu de teatru comercial. Dar nici pe departe în sens peiorativ! Dimpotrivă, cu situaţii şi comic actualizate, cu injecţii de energie minut cu minut şi actori de un profesionalism jos pălăria. Comedia erorilor aduce un teatru proaspăt şi amuzant, cu principala menire de a distra publicul, fără a face, însă, rabat de la standardele shakespeareane.
Qui pro quo-ul pe care Marele Will l-a preluat de la Plaut (ca şi marea parte a tramei) se arată şocant şi în acelaşi timp savuros la personajele cu alură, gesturi şi clişee comportamentale de azi. Evident, totul se petrece în nuanţă parodică. Cei doi servitori confuzaţi, în interpretarea cărora textul shakespearean sună de minune, stareţa mănăstirii îmbrăcată în piele neagră, cu tocuri interminabile, entuziastă posesoare a unei tuşe sado-maso, apoi cumnata unuia dintre gemeni, care ştie oleacă de arte marţiale, evident jucate de bărbaţi în travesti, unul mai amuzant ca altul, dialogurile mariachilor cu publicul, toate fac publicul să râdă, şi nu o dată, cu gura p#nă la urechi.
Pasiune şi datorie în hohote
Ediţia care a marcat douăzeci de ani de Festival „Shakespeare“ s-a încheiat apoteotic cu renumita trupă britanică Cheek by Jowl care a prezentat spectacolul Ce păcat că-i târfă, de John Ford, contemporan cu Shakespeare, în regia nu mai puţin renumitului Declan Donnellan. Nici el nu uită că spectacolul se adresează în primul r#nd publicului. Celebrul regizor face o echilibristică pe cât de inteligentă, pe atât de fină între referinţele culturale, bunuri de patrimoniu dramatic, şi comicul savuros, acela care aduce spectatorii în sală.
Decorul lui Nick Ormerod arată ca un imens dormitor. În mijlocul scenei, un pat, cel al incestului (suntem în plină perioadă a conflictului dintre pasiune şi datorie), domină scena. În spate, cele două ieşiri dau în coridoare viu colorate, unde crimele vor avea loc departe de ochiul publicului, exact ca în tragedia antică.
Cum să împaci un text despre apologia clasică a virtuţii cu gustul spectatorului de azi? Declan Donnellan c#ştigă pariul prin mixul de dramă şi detaşare ironică, paradoxal, nu lipsită de seriozitate. Fundamentul răm#ne cel binecunoscut: situaţii inteligente dublate de performanţe actoriceşti. Un actor de anvergură shakespeareană, cu o remarcabilă ştiinţă a rostirii textului, Orlando James, în rolul fratelui devorat de iubirea pentru sora lui, aduce aminte publicului de savoarea declaraţiilor de dragoste clasice, cu frenezia exprimată în cuvinte poetice, cu ardoarea, dar şi tenebrele sale. Un altul, Will Alexander, în rolul servitorului credincios, alternează din poignet morga şi versatilitatea marilor partituri din teatrul nobil cu mutre ţepene, insinuant parodice, care deraiază coerenţa discursului dramatic. O altă actriţă, Ruth Everett, îşi camuflează rolul pasibil de mare tragediană în ironie modernă, schimbând registrele cu o uluitoare rapiditate. Victima dragostei irepresibile pentru propriul frate va fi o tinerică în fustiţă scurtă ce dansează rock în vârful patului (Eve Ponsonby). Un actor de culoare (Raphael Sowole) joacă frenezia credinţei şi a justeţei divine de la care nimeni nu se poate abate. Corpul şi mişcările sale par rupte din gospel-uri şi din filmele de gen. În rolul Putanei, Nicola Sanderson încrucişează lunga serie teatrală a femeiuştilor deschise la minte şi moravuri cu cea a doicii pline de grijă pentru copilul crescut.
Dar lui Declan Donnellan nu i-ar fi reuşit amestecul de dramatic şi detaşare, de substanţă şi umor, fără un adevărat corp ansamblu, de o mare expresivitate, care construieşte, imagine după imagine, adevărate compoziţii de corpuri şi atitudini. Într-o clipă interpreţii sunt demonii din iad, pentru ca în cea următoare să devină statuie sf#ntă. Echipa străluceşte în aceeaşi măsură cu actorii din rolurile principale. Avalanşa de înt#mplări neverosimile pentru spectatorul de azi se derulează într-un ritm ameţitor, intensificat pe deasupra şi de dansurile la care participă toată suflarea de pe scenă. Vivacitatea trupei pompează tone de energie, iar publicul nu îşi pierde atenţia nici măcar o clipă. La sfârşit, aplauzele curg râuri.
Două demonstraţii de comic suculent care revigorează texte scrise cu sute de ani în urmă. Costume moderne, culori ţipătoare, atitudini, relaţii şi subtexte de azi, o privire parodică, dar nu mai puţin integratoare a miilor de interpretări precedente. Un Shakespeare mai contemporan dec#t at#t nici că se putea. Delectare e numele tău, Will!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper