De Bello Slavico

Un articol de OLGA GRĂDINARU

Sloviansk, Mariupol, Krasnoarmiisk, Odessa – doar câteva puncte sângeroase pe harta Ucrainei, orientate spre Rusia şi refuzând să accepte legitimitatea autorităţilor de la Kiev după demiterea preşedintelui Viktor Ianukovici. Lugansk şi Doneţk organizează referendumul pentru proclamarea independenţei, în timp ce Harkov amână referendumul fie datorită sugestiei lui Putin de a deschide dialogul cu Kiev, fie datorită disensiunii în formularea întrebării stringente de pe buletinele de vot. Prezenţa exemplară la vot în condiţiile adverse, dar şi rezultatul previzibil stârnesc alte reacţii la Kiev şi reverberează, în cercuri concentrice, mult dincolo de capitala Ucrainei. Refuzul deschiderii unui dialog pentru federalizarea Ucrainei este un alt aspect al acestui război (din nefericire, mai mult decât mediatic) multifaţetat dintre Estul şi Vestul Ucrainei, dintre Est şi Vest în genere.
Subtext epopeic
Un război de culise pentru influenţe geopolitice a (de)generat consecinţe nebănuite – conflicte în Kiev, demiterea preşedintelui, instalarea unui guvern provizoriu contestat de Estul ţării, eliberarea unui deţinut economico-politic (păgubit şi păgubos) cu orientări vestice, ocuparea Crimeei de către trupele militare ruse, organizarea unui referendum contestat de Kiev şi Occident, anexarea Crimeei, puternice mişcări proruse în Estul Ucrainei, confruntări dintre formaţiuni paramilitare proruse şi extremiste de factură fascistă provestice, victime colaterale, zile de doliu şi aşteptarea înfrigurată a ceea ce va să vie. Există suficientă sursă de inspiraţie pentru scrierea unei epopei postmoderne asemănătoare celei medievale – Cântec despre oastea lui Igor – care să surprindă lupta fraţilor şi descendenţilor slavi pro sau contra expansiunii occidentale. Nomazii polovţieni ar fi înlocuiţi de civilizaţii europeni, iar conflictul ruso-ucrainean ar fi o ceartă între fraţi, stârnită de tentaţia visului european şi de refuzul ucrainean de a împărtăşi moştenirea culturală (şi economică) slavă în cadrul fratern părtinitor şi dezechilibrat. Campania lui Igor pentru recuperări teritoriale are rezonanţe putiniene cu miză de „restaurare a adevărului istoric“ în Crimeea şi invocări de precedent în teritoriile vestice, în timp ce teritoriile prooccidentale ucrainene se află în prizonieratul conştient şi deliberat al unui onirism exacerbat, rupt de realitatea reţelei terestre (şi atât de prozaice) de gaze şi a datoriilor aferente. Zona estică ucraineană, prinsă între manipularea rusă şi loialitatea faţă de nerecunoscuta autoritate kieveană, se zbate să exprime necesitatea federalizării, considerată un alt plan „diabolic“, „fascist“ al unei Rusii „abuzive“, „intolerante“, obsedate de „refacerea URSS-ului“. Vocea acestor fraţi slavi (proruşi şi antioccidentali) este redusă la tăcere într-o luptă metonimică de strangulare a fratelui mai mare rus, neglijând miza unităţii slave intertribale, chiar cu preţul renunţării la visul european, străin conştiinţei naţionale şi identităţii ucrainene.
Reprezentări politico-mediatice
Analizate succint, vocile mediatice din vacarmul general stârnesc şi mai multe întrebări şi nedumeriri contextuale, istorice şi, pe alocuri, isterice. Portretizarea occidentală a unui „Putin fascist“ de acum câteva luni, preluată cu dârzenie feministă de Iulia Timoşenko n-a avut parte de multe replici mediatice ruse. A fost suficient să se strecoare observaţia (deloc binevoitoare, evident) că, tipologic, personalitatea Iuliei Timoşenko este mult mai apropiată de Hitler decât personalitatea lui Putin, făcându-se aluzii la originea etnică şi activitatea politică extremistă a distinsei eroine proaspăt eliberate din închisoare. După valul de „fascistizare/demonizare“ a preşedintelui rus a urmat un altul – de „sovietizare/demonizare“, invocând – oricând (n-)a fost cazul, începând cu declaraţiile doamnei Hillary Clinton şi sfârşind cu cele ale Iuliei Timoşenko. Eticheta de „nostalgie sovietică“, de „refacere teritorială a fostului URSS“ şi furnizarea unor pronosticuri prăpăstioase de începere a celui de-al Treilea Război Mondial (odată cu atacul fulgerător al Rusiei asupra ţărilor Baltice, înaintării spre România, Bulgaria şi chiar India) sunt doar câteva aspecte ale acestui val belicos de sorginte sovietică. În acest moment al aşa-numitei informări mediatice maligne, planurile hilare şi proverbiale ale controversatului politician rus Jirinovski de acum un deceniu pălesc şi devin parte a moştenirii folclorice politice.
Obsesia mediatică din Vest a „refacerii URSS“ poate servi, cel mult, drept sugestie sau invitaţie pentru politica externă rusă şi nu este invocată de presa rusă, nu face parte din discursurile recente ale lui Putin, deşi mulţi se încăpăţânează să vadă aluzii de acest fel acolo unde ele nu există. Chiar dacă unii analişti atenţionează cu privire la lipsa unei ideologii ruse construite pe această refacere a graniţelor Uniunii Sovietice sau a gloriei trecute, vocile mediatice continuă discursul critic belicos şi inflamează conflictul ruso-ucrainean bine instalat şi cât se poate de consistent. Urmează a se stabili natura ideologiei naţionale ruse şi incorporarea elementelor aleatorii de sorginte sovietică sau ţaristă în coerenţa politicii externe a Rusiei. Cum acest proces încă cerne, coace şi dospeşte ingredientele, este prematur a lansa certitudini cu privire la fundamentele ideologice ruse, după cum este deplasat a furniza o analiză a ideologiei şi identităţii naţionale ucrainene pe un teren atât de alunecos şi instabil chiar şi din perspectiva istorică.
Bellum Slavicum: între declaraţii şi tăceri strategice
O scurtă incursiune în prezentarea mediatică a stringenţei evenimenţiale ucrainene – federalizarea Ucrainei sau autonomia zonei Donbass – oferă o idee despre modul în care se poate construi un conflict prin declaraţii şi tăceri (grăitoare). Impresia generală se reduce la două proverbe cu o vastă acoperire internaţională şi diverse variante: „Câinele care latră, nu muşcă“ şi „Mâţa blândă zgârâie rău“ (sau, în varianta engleză, „Let the sleeping dog lie“).
Aceeaşi Iulia Timoşenko, a cărei întreagă campanie electorală prezidenţială este focalizată pe critica Rusiei şi mai ales a politicii lui Vladimir Putin, refuză dialogul despre federalizarea Ucrainei. Motivul invocat, aşa cum apare într-un articol preluat de Die Welt în 8 aprilie a.c. – federalizarea ar însemna crearea mai multor „Crimei mici“, pregătite pentru a fi anexate de către Rusia de anexare rusă. Ba mai mult, din declaraţiile acesteia din 5 mai reiese că anexarea Crimeei de către „Putin este capcana în care acesta a intrat de bunăvoie şi din care nu va ieşi viu, politic vorbind“, căci această acţiune l-a denunţat drept „teroristul numărul 1“, drept ceea ce este în realitate, iar Ucraina, prin poziţia sa, îşi apără propria independenţă faţă de dictatura rusă, dar şi lumea postsovietică. Efuziunile lirico-patriotice, precum şi crizele emoţionale ale Iuliei Timoşenko sunt bine cunoscute publicului avizat şi „Întâiul-duşmănitor al ordinii mondiale“ nu pare a se sinchisi de aceste declaraţii.
Pe de altă parte, tăcerea presei ruse referitor la aceste subiecte considerate fierbinţi de către media occidentală este fie elegantă, fie controlată, deşi n-ar fi exclusă combinaţia de control elegant în acest caz, la fel ca şi în multe altele. După asigurările lui Putin din ianuarie a.c. cu privire la dezinteresul rus în cazul peninsulei Crimeea a urmat anexarea acesteia şi prezenţa preşedintelui Rusiei în data de 9 mai la parada militară din Crimeea. Analizele detaliate istorice şi economice ale zonei estice ucrainene, cuprinse de febra separatismului, fără furnizarea unor declaraţii referitor la destinul autonom sau independent al acesteia, pot fi interpretate în consecinţă.
Presa rusă avertizează cu privire la efectul de domino asupra celorlalte regiuni apropiate Luganskului şi Doneţkului, dar şi cu privire la pierderea regiunii economice vitale a „Ucrainei independente“ (sintagma repetată în presa rusă mai degrabă ironic decât respectuos). Odată cu avertismentele de rigoare, citim şi despre dezinteresul rus de a oblădui încă un teritoriu cu o populaţie mult mai mare decât cea a Crimeei, deci de a-şi asuma responsabilitatea neplăcută de a se mai căpătui cu o zonă de un real potenţial economic. Altfel spus, miza teritorială şi economică a unei astfel de expansiuni ruse este diminuată prin multitudinea de articole ce surprind atitudini rusofobe în Ucraina şi în lume, dar şi a prezentării detaliate a situaţiilor conflictuale cu victimele sale.
În timp ce Kievul denunţă „farsa criminală“ a referendumului din Lugansk şi Doneţk, Kremlinul zăboveşte asupra numelui celor morţi în acest conflict, mizând pe strategia (sovietică şi nu numai) a înveşnicirii luptătorilor prin rostirea numelui lor. Focurile din zona de conflict sunt dublate de gloanţele oarbe trase de presa şi autorităţile ruso-ucrainene prin declaraţii şi variante evenimenţiale diferite, iar în mintea unui cititor angajat al acestei arene geopolitice stăruie întrebarea: oare nu acest război mediatic malign a stârnit, a inflamat şi a popularizat ideea de „război slav“, în speţă ruso-ucrainean? …

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper