Cultura fără frontiere

Cunoscuta organizaţie non-profit „Solomon Mikhoels International Cultural Center“ a iniţiat, cu prilejul celei de a douãzeci şi cincea aniversări de la înfiinţare, proiectul Cultura fără frontiere, la care sunt chemaţi să participe, sub patronaj UNESCO, remarcabili oameni de cultură din întreaga lume. Această fundaţie a fost creată în 1989, în memoria fondatorului Teatrului Evreiesc de Stat din Moscova, actorul şi regizorul Solomon Mikhoels, care a îndeplinit, în perioada celui de al Doilea Război Mondial, şi funcţia de preşedinte al Comitetului Evreiesc Antifascist, motiv pentru care a fost asasinat, din ordinul expres al lui Stalin.
Proiectul a debutat în ianuarie 2013, în Marea Sală de Concerte a organizaţiei UNESCO, iar manifestările culturale care au avut loc până astăzi, pe un număr impresionant de scene – Franţa, Republica Cehă, Germania, S.U.A., Canada, Israel, Georgia, Ucraina, Rusia – au antrenat artişti din toate colţurile lumii, în dorinţa de a demonstra că „arta adevărată nu cunoaşte frontiere“.
România este şi ea parte a acestui generos proiect. Astfel, violonistul Ilian Gârneţ a putut fi aplaudat de publicul american în concertele organizate la Washington şi la New York. În decembrie anul trecut, la Ateneul Român din Bucureşti au avut loc alte două concerte, cu participarea renumitului nostru pianist Dan Grigore, acompaniat de Orchestra Filarmonică „George Enescu“, sub bagheta îndrăgitului maestru Misha Katz, dirijor-şef al proiectului.
La data de 29 aprilie 2014 o nouă manifestare a fost organizată, de data aceasta la Moscova. Dedicat Zilei Victoriei, concertul a beneficiat de condiţii de desfăşurare deosebite, fiind programat în Sala Consiliului Suprem al Rusiei, cu alte cuvinte în „inima ţării“, şi a fost prezentat în faţa unui public alcătuit din invitaţi speciali: senatori, personalităţi politice de vază, veterani ai celui de al Doilea Război Mondial etc. Deschiderea a revenit doamnei Valentina Matvienko, preşedinta Consiliului Federaţiei Ruse, a treia persoană în stat ca importanţă după preşedintele ţării, Vladimir Putin.
Programul concertului a fost alcătuit din piese cu mare succes de public, în interpretarea a trei muzicieni invitaţi: violonista georgiană Liana Isakadze, cu cetăţenie germană, dar care de cinci ani trăieşte la Paris, clarinetistul canadian, şi el de origine georgiană, Julian Milkis, şi subsemnatul, Ion Bogdan Ştefănescu, flautist român. Am fost acompaniaţi de orchestra de coarde „The Soloist of Russia“ – orchestra oficială a acestui proiect, alcătuită din instrumentişti de clasă de pe întreg teritoriul ţării, reuniţi sub bagheta dirijorului de naţionalitate franceză Misha Katz, care, de mai bine de cincisprezece ani, se bucură şi de ovaţiile publicului românesc.
Spectacolul a fost prezentat de un foarte îndrăgit actor rus de film, Vladimir Konkin, şi a fost regizat ca la carte de Irina Goryunova: toate intrările artiştilor şi ale invitaţilor care au ţinut scurte alocuţiuni au fost astfel cronometrate încât să se încadreze perfect pe durata proiecţiilor realizate special pentru eveniment.
Primele două momente muzicale au aparţinut violonistei Liana Isakadze, o personalitate ce domină lumea violonistică de mai bine de cincizeci de ani. Generaţia mea era fascinată de discurile acesteia, produse de celebra casă „Melodia“ din fosta Uniune Sovietică. Încă de la vârsta de şase ani a fost considerată un copil-minune. A studiat cu David Oistrach la Conservatorul din Moscova, unde a fost acceptată, la recomandarea maestrului, fără examen. A cunoscut o carieră internaţională plină de succese alături de mari orchestre ale lumii şi dirijori faimoşi. Este laureată a celor mai prestigioase competiţii violonistice din lume: „Marguerite Long“, „Jacques Thibaud“, „Jean Sibelius“ şi „Ceaikovski“.
Liana Isakadze a interpretat cu un aplomb impresionant şi o sclipitoare tehnică a arcuşului partea a I-a din Vara de Antonio Vivaldi. Nu mai puţin sclipitori au fost şi membrii orchestrei conduse de magicianul Misha Katz, care a dirijat cât se poate de sugestiv acest moment. Apoi, după câteva cuvântări şi un moment poetic susţinut de Vladimir Konkin, figură desprinsă parcă din filmele lui Mihalkov – înfăţişare delicată, sensibilă, dar o voce plină de rezonanţă, când gravă, când dublată de candoare –, a urmat al doilea moment al violonistei: partea a III-a din Concertul pentru vioară de Felix Mendelssohn, moment dirijat chiar de ea însăşi – Liana Isakadze este bine cunoscută şi pentru faptul că a înfiinţat o orchestră georgiană de coarde pe care o conduce şi cu care cutreieră mapamondul. Uralele au fost pe măsura interpretării.
De altfel, a fost şi momentul în care mi-am dat seama de un lucru care m-a bucurat: publicul, alcătuit, cum spuneam, în marea sa majoritate din oameni politici, reacţiona perfect la impulsurile artistice. Din locul unde mă aflam le puteam urmări reacţiile. Rar mi-a fost dat să văd atâta încântare, plăcere şi entuziasm pe feţele unor oameni care ascultă muzică. Am fost convins, o dată în plus, că ruşii au un dar special, „ceva“ care îi diferenţiază de restul naţiilor, şi anume pasiunea cu care întreprind sau apreciază gestul artistic.
Nu mică mi-a fost uimirea când producătorul evenimentului, domnul Mihail Gluz, s-a urcat pe scenă pentru a interpreta un cântec compus de el însuşi (a terminat Conservatorul din Moscova la Secţia „Dirijat de cor şi compoziţie“). Melodia, foarte sensibilă, pe versurile Irinei Goryunova, cu un negativ foarte bine orchestrat, peste care vocea lui Mihail s-a suprapus excelent, era un fel de cronică a unui moment istoric de referinţă în istoria Europei: Conferinţa de la Yalta.
Un alt invitat de marcă a fost clarinetistul Julian Milkis, care a interpretat Oblivion de Piazzolla şi Schubert Tango, un aranjament pe teme celebre din creaţia marelui compozitor. Acest clarinetist, care s-a stabilit în Canada, a avut şansa unică de a studia cu celebrul muzician Benny Goodman. A fost singurul lui elev. Chiar Julian mi-a mărturisit că pe baza acestei şanse incredibile şi-a putut construi întreaga carieră ulterioară, căci oricine îşi doreşte, desigur, să-l audă pe unicul clarinetist căruia Benny Goodman a fost dispus să-i transmită secretele fascinantei sale arte interpretative. Dincolo de poveştile şi de amănuntele din viaţa marelui interpret, păstrate de Julian Milkis în memoria sa afectivă, sunetul clarinetului său indică, fără posibilitate de tăgadă, influenţa inegalabilului Benny. Nu am mai auzit până acum la nici un clarinetist în afară de Milkis tehnica acelui vibrato pe care numai Benny Goodman îl stăpânea.
Despre mine… numai de bine(!). Adică, am fost invitat să interpretez piesa Dance of the Blessed Spirits, din opera Orfeu şi Euridice de Christoph Willibald Ritter von Gluck, moment ce a căpătat o emoţie în plus prin faptul că a fost dedicat victimelor atacurilor teroriste şi a fost însoţit de proiecţia unor imagini dramatice, pe un ecran imens, situat în laterala scenei. Apoi, după alte intervenţii muzicale şi actoriceşti, am revenit în scenă pentru a interpreta celebra Badinerie din Suita în si minor de Johann Sebastian Bach. Pot spune că acompaniamentul realizat de Misha Katz împreună cu soliştii Rusiei a fost impecabil.
De altfel, impecabile au fost toate cele trei momente în sine ale orchestrei: finalul din Simfonia nr. 29 de Wolfgang Amadeus Mozart, finalul din Serenada pentru orchestră de coarde de Piotr Ilici Ceaikovski şi celebrul vals din Suita de Jazz nr. 2 de Dmitri Şostakovici. Tehnica instrumentală eclatantă, dar şi talentul evident al fiecărui membru al orchestrei au permis ca reacţiile acestora şi efectul muzical să fie pe măsura impulsurilor, atât de plastice, ale debordantului Misha Katz, îndelung aplaudat de public.
O menţiune specială se cuvine celor două personalităţi care constituie sufletul proiectului Cultura fără frontiere: profesoara Irina Goryunova, director artistic, scenarist şi director de scenă, şi Mihail Gluz, producător general şi compozitor, care, prin strădania lor neobosită, reuşesc să demonstreze că, în zilele noastre mai mult ca niciodată, cultura transcende graniţele ţărilor, aducând laolaltă oameni de pretutindeni, în cel mai generos spirit de colaborare şi de pace – fapt remarcat şi de numeroşi şefi de stat, de organisme internaţionale, de miniştri şi de importanţi oameni politici din ţările unde programul Cultura fără frontiere s-a desfăşurat până în prezent. De altfel, datorită succesului său deosebit în lume, UNESCO a decis prelungirea proiectului până în anul 2016.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper