Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian

Un articol de ION BRAD

Cartea este reeditată recent de Romulus Rusan şi Fundaţia Academia Civică, prin Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet, întâmpinând astfel centenarul naşterii unuia dintre părinţii democraţiei româneşti. Dar meritul esenţial al întoarcerii la mărturisirile dramatice, cu profunde reverberaţii istorice ale „seniorului“ Corneliu Coposu îi aparţine jurnalistului şi scriitorului înzestrat Vartan Arachelian.
Înainte de a-l însoţi, oricât de fugar, pe Vartan Arachelian în convorbirile sale, care, iată, au devenit pagini de adevărată istorie românească, merită să-i lăudăm inspiraţia de-a le aşeza în faţă textul (descoperit de Marin Pop în Arhivele CNSAS) intitulat Spiritul Blajului – o evocare făcută de Corneliu Coposu în 1983, la întâlnirea cu foştii colegi de la liceul „Sfântul Vasile cel Mare“, adică după 30 de ani de la absolvire. Liceu pe care l-am terminat şi eu după 15 ani de la generaţia lui Coposu, a noastră fiind ultima (fiindcă în 1948, odată cu desfiinţarea Bisericii Române Unită cu Roma, şi liceul „Sfântul Vasile cel Mare“ a devenit „Şcoala de protecţie a plantelor“).
Un text admirabil, scris şi rostit de un evocator şi portretist inspirat, bun şi firesc cunoscător al tradiţiilor istorice, care au consacrat Blajul ca fiind sufletul şi creierul iluminismului transilvan, redeşteptător şi salvator al demnităţii noastre naţionale.
Câţiva dintre profesorii şi colegii evocaţi de Corneliu Coposu şi-au prelungit activitatea benefică până ne-am încheiat şi noi studiile liceale. Printre ei: Gheorghe I. Biriş (poetul eminent cu pseudonimul Radu Brateş), care împărţise, în toate clasele, premiul întâi cu Corneliu Coposu, şi Teodor Seiceanu, ultimul nostru profesor de istorie adevărată.
Pline de tot interesul îmi apar discuţiile amănunţite despre „6 martie 1945 – instalarea comunismului în România“, din care reproduc doar acest episod:
„– Care a fost atitudinea partidului dumneavoastră la 6 martie 1945? Insist foarte mult pe această dată – ziua instalării comunismului în România.
– Au fost proteste foarte violente pe linie internă, iar pe linie externă repetate intervenţii la Misiunile de control ale Angliei şi Americii, nenumărate memorii adresate de Maniu vice-mareşalului aerului Stevenson din Marea Britanie şi generalului Schuyler din Statele Unite, în vremea aceea Misiunile aveau caracter militar, deşi aveau în componenţa lor şi exponenţi civili ai guvernelor, de la Washington şi Londra. Prin aceste Misiuni se cerea aplicarea acordului de la Potsdam, revenirea la normalitate şi apărarea poporului de abuzurile şi excesele armatei sovietice de ocupaţie. Clauza stabilită de Maniu în numele opoziţie la negocierea Armistiţiului de la Cairo, acceptată de cele trei puteri aliate, conform căreia armata sovietică de ocupaţie trebuia să părăsească teritoriul României 60 de zile după terminarea războiului, n-a mai fost luată în consideraţie la Moscova. Urmând politica sovietică, armata de ocupaţie a rămas în România încă 14 ani. A fost scoasă din ţară datorită unei şmecherii, a unei abilităţi a lui Gheorghiu-Dej, fiindcă în alte ţări intrate în sfera de influenţă sovietică mai există (în 1991, n. ed.) şi azi armată de ocupaţie.“
Încă mai au mult de lucru unii istorici ai noştri pentru a corecta unele deformări şi neadevăruri din scrierile lor de istorie contemporană.
Dar, în final, ardeleanul din mine nu se poate opri să nu se întoarcă, tot prin evocările deosebite ale patriotului sărbătorit acum la centenarul naşterii sale, la unele momente şi probleme istorice vechi, dar, din păcate, încă actuale, uneori fierbinţi:
„Maniu era un patriot înflăcărat, dovadă că, neputând obţine vize legale pentru a vizita România, a trecut Carpaţii clandestin în două rânduri, cu riscurile aferente. Prima dată în 1893, când a participat la Congresul studenţilor din Vechiul Regat de la Roman. Cu ocazia asta, Maniu a depus un jurământ scris, descoperit în arhiva bătrânului Perieţeanu, preşedintele Congresului studenţilor de la Roman. Maniu abia depăşise 29 de ani. A scris cu mâna lui următorul jurământ, intitulat chiar aşa: «Jur pe onoare şi conştiinţă că voi lupta până la moarte pentru realizarea visului nostru milenar, Unirea. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!» Acest jurământ a fost găsit într-o arhivă secretă pe care preşedintele de atunci al Congresului a păstrat-o, iar fiul lui, profesorul Perieţeanu, i-a dat-o în chip de omagiu în 1945.
Maniu, care a trecut cu mult entuziasm Carpaţii şi s-a integrat în România, cu foarte bună intenţie de a nivela toate asperităţile, deci toate deosebirile dintre cele două provincii, a fost dureros surprins de manierele practicate în Vechiul Regat. Aşteptările lui au fost contrazise de caracterul balcanic al locului, a avut o serie întreagă de reticenţe şi dezamăgiri. Aşa se explică faptul că, la un moment dat, împreună cu partidul pe care îl conducea, s-a retras din Parlamentul românesc, făcând un parlament aparte. Nu a putut înţelege subiectivismul guvernărilor din vremea aceea, iar opoziţia lui s-a datorat tocmai faptului că nu s-a putut niciodată familiariza cu metodele orientale pe care le-a întâlnit şi cu lipsa totală de fair play şi de seriozitate în care se complăcea politica românească din Bucureşti în perioada interbelică.
– Când a fost criza din administraţia transilvană, înainte sau după revoluţia bolşevică a lui Bela Kun?
– După. Pentru că revoluţia bolşevică a fost în primăvara lui 1919, şi a fost stinsă odată cu ocuparea Budapestei de către armata română. Cu ocazia retragerii trupelor maghiare, au fost luaţi şi o serie de ostatici, printre care şi mama lui Maniu. Şi tatăl meu a făcut parte dintre ostatici. Bela Kun era un evreu ungur din Poieni, de lângă Ciucea; familia lui era în Transilvania, de altfel. După fuga lui Bela Kun la Moscova, nu ştiu ce s-a ales cu el. Ostaticii luaţi de armata maghiară în retragere au fost eliberaţi numai la ocuparea Budapestei de către trupele române comandate de generalul Traian Moşoiu.
– Care a fost atitudinea partidului dumneavoastră în perioada interbelică faţă de minoritatea maghiară?
– În perioada interbelică nu a existat un partid etnic maghiar. A existat un partid condus de aristocraţi maghiari, în care erau încadraţi o serie de cetăţeni de origine maghiară, dar nu toţi unguri. Chiar în cadrul Partidului Naţional ţărănesc exista o secţie maghiară. Era condusă de un avocat din secuime, din Odorheiul Secuiesc, cu numele Dr. Rety Imre, ales deputat în toate legislaturile. În judeţele cu majoritate maghiară aveam organizaţie naţional-ţărănistă maghiară, aşa cum existau şi organizaţii liberale ale cetăţenilor de origine etnică maghiară. Nu se făcea caz de etnicitatea ungurilor, mai cu seamă că ei beneficiau de drepturi egale cu românii. Conflicte nu au existat înainte de ocuparea temporară a Ardealului de Nord de către unguri. După ocuparea Transilvaniei, au fost manifestări absolut criminale făcute de armata de ocupaţie. Maniu a fost întotdeauna împotriva manierelor brutale şi împotriva violenţei. Nu se împăca deloc cu violenţa, mai ales integrată în deprinderile politice. Blama şi condamna cu hotărâre orice fel de crimă sau tentativă de crimă. Spunea că şi printre legionari sunt foarte mulţi oameni cumsecade, buni patrioţi, oameni care urmăresc un viitor bun pentru România, dar era foarte departe de a admite violenţa sau de a scuza asasinatele care s-au înregistrat în România interbelică. A protestat cu vehemenţă şi împotriva manierelor brutale ale puterii politice, ale guvernului, de a reprima şi de a-i împuşca pe adversarii politici, în speţă pe legionari. De fiecare dată a făcut proteste foarte violente şi de fiecare dată când se întâmplau acţiuni violente împotriva autorităţii le detesta şi le condamna.“
Sper că numeroşii cititori ai revistei Cultura nu se vor supăra pe mine pentru acest abuz de citate. Dar istoria, de atâtea ori nedreaptă cu românii, mai are încă atâtea colţuri de taină care ne cheamă să le cunoaştem.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper