Confesii, reconstituiri, reflecţii

Un articol de Dumitru Micu

Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013

 

La începutul şi la sfârşitul noii sale cărţi (cea mai voluminoasă carte de eseuri), Ana Blandiana spune că „a scris-o fără bucurie“, că Fals tratat de manipulare e „prima dintre cărţile pe care nu i-a făcut plăcere s-o scrie“. Dacă cititorii anonimi de bună credinţă ar destăinui cu ce sentimente au parcurs-o, n-ar fi exclus ca mulţi să răspundă că, dintre toate volumele de caracter eseistico-memorialistic ale autoarei, cea care le-a plăcut cel mai mult e tocmai aceasta, fiind cel mai cuprinzător şi mai explicit.
În poezie (ca şi în proză, de altfel, însă sub înfăţişare diferită), Blandiana, ca toţi autorii cu har, se revelă în chintesenţa ei atemporală, în realizarea de sine sub specia absolutului. Dezvăluirile autobiografice, în schimb, o arată, natural, în viaţa de toate zilele, în aspectele condiţiei umane comune. Dotată cu însuşiri individuale aparte, ea nu e scutită prin aceasta de constrângerile determinismului biologic, economic, istoric şi social inerent „aceloraşi mijloace“ cărora „se supun câte există“. Fiindu-i dat să se nască, să se formeze intelectual şi să scrie într-un timp istoric diametral opus naturii sale umane şi artistice, posibilităţilor de a-şi valorifica potenţele creative, autoarea Calităţii de martor s-a autofăurit literar executând, de zeci de ori, „un slalom printre diverse încercări de deturnare de la direcţia“ pe care pornise. O modalitate frecventă a perturbării mersului normal a constat în tentative necontenite de manipulare. Relatând cum, în permanenţă, s-a încercat şi uneori s-a reuşit manipularea ei de către factori ai puterii politice, dar şi (cu bună sau rea intenţie) de către altă lume, inclusiv de confraţi şi prieteni, ba chiar şi „numai de propriile sale iluzii“, scriitoarea integrează în discursul eseistic fragmente autobiografice dintre cele mai semnificative, oferind un material psihologic revelator. Nu toate impasurile de pe traseul existenţial, nu toate şocurile suferite s-au datorat stricto sensu „manipulărilor“, dar toate experienţele traumatizante pe care le-a trăit sunt legate împreună prin aceleaşi „asociaţii de idei şi împletiri de obsesii“ ce reprezintă costul subiectiv al satisfacerii trebuinţei de adevăr. Căci, specifică Blandiana, „nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie“.
Prima zguduire interioară, scriitoarea îşi aminteşte a o fi trăit la cea mai fragedă vârstă, când se numea Coman Otilia Valeria şi nu-i trecea prin minte că ar putea să o cheme cândva şi altfel. Atunci, tatăl ei a fost arestat, sub acuzaţia că deţine ilegal o armă. Acuzaţie total neîntemeiată. Făcându-i percheziţie la domiciliu, cei angajaţi în această acţiune au vârât pe ascuns, printr-un şiretlic ieftin, un revolver în sertarul cu jucării al Otiliei. Revenit acasă, după ispăşirea pedepsei pentru culpa fictivă, preotul Gheorghe Coman a fost din nou arestat, iar după noua eliberare s-a prăpădit năprasnic, într-un accident casnic.
Propria biografie a scriitoarei a fost pecetluită crud, în prima tinereţe, de neadmiterea, timp de patru ani de la absolvirea liceului, în facultate. Cu toate că promovase cursul liceal şi îşi trecuse bacalaureatul cu brio, cu toate că, spre a se integra în clasa muncitoare, s-a calificat ca zidăriţă, poeta nu putea ajunge studentă din pricina „originii sociale nesănătoase“. La penultimul concurs de admitere, a fost scoasă din sală, în timpul probei scrise. Pe acelaşi considerent al originii sociale, s-a încercat şi împiedicarea căsătoriei sale cu Romulus Rusan, care de asemenea avea probleme de dosar.
O penibilă amintire, dezvăluind un mod grosolan de manipulare, i-a lăsat apariţia volumului de debut, Persoana întâia plural. „În pofida succesului pe care l-am repurtat şi care a însemnat lansarea mea în lumea literar – specifică autoarea – acest volum este pentru mine simbolul neputinţei în faţa sistemului, în faţa capacităţii şi a neruşinării acestuia de a manipula“. A apărut „cu strofe tăiate, cu versuri adăugate, cu titluri schimbate, cu atâtea cuvinte înlocuite încât reuşeam să refac cu greu în minte forma iniţială“. Răsfoindu-l, poeta a izbucnit în plâns.
De la debutul editorial, Ana Blandiana s-a găsit în permanentă stare de beligeranţă cu cenzura. La un moment dat, s-a întrebat dacă merită să mai continue lupta. Acceptând să discute cu cei de care depindea apariţia cărţilor, obţinea eventual, la urma urmelor, avizele necesare, însă numai cu preţul unor concesii. Nu cumva, prin aceasta, ea, ca orice alt autor, legitima existenţa cenzurii? Căci „dacă în cele din urmă, reuşeai să publici, concluzia era că se poate publica (…). Victoria publicării aproape prin absurd a unei cărţi în care ai încercat să spui adevărul devenea argument – cu cât mai convingător cu atât mai nociv – al acestei minciuni“. Dar dacă nu satisfăceai condiţiile cenzurii? Nu publicai. Era preferabil? Da, pare să înclină să răspundă scriitoarea: „nepublicând, lăsai să se vadă adevărata faţă a dictaturii“. Numai că „asta însemna a opta pentru întunericul pur, pentru stingerea totală, pentru moartea culturii“. Grea opţiune! Imposibilă. Căci, „în loc să demaşte de la sine adevărul de fond (…) opţiunea zero (…) era în fapt o opţiune pentru victoria neantului“.
Continuând, aşadar, à contre cœur, să publice, îndurând imixtiunile cenzurii, Ana Blandiana nu a făcut-o fără a recurge la tot ce se putea pentru a sustrage vigilenţei cerberilor măcar câteva poeme, măcar câteva pagini sau paragrafe incriminate (incriminabile) dintr-un volum. N-a ezitat să practice şiretenia. Fiindu-i oprit, bunăoară, volumul Călcâiul vulnerabil, care conţinea câteva piese neconvenabile, autoarea, în complicitate cu redactorul de carte, Georgeta Dimisianu, a schimbat doar ordinea poemelor şi atât, astfel încât cele necorespunzătoare să nu mai iasă în evidenţă – şi stratagema a izbutit. Douăzeci şi doi de ani mai târziu, retrăgându-i-se de tot „dreptul de semnătură“, Blandiana se hotărăşte să reclame nedreptatea însuşi preşedintelui ţării. Dar ce obţinea reclamându-l pe Ceauşescu însuşi? Chestiunea, şi-a zis, era nu de a obţine îndurarea tiranului, eventualitate mai mult decât îndoielnică, ci de-a alerta opinia publică. În acest sens exista o singură posibilitate: difuzarea unei scrisori de către un post de radio străin. Dar cum să ajungă acolo? Spre a nu-şi asuma riscul de a expedia ceva peste hotare în nume propriu, a încredinţat scrisoarea către Ceauşescu unei grecoaice necunoscute care mergea în Occident: nu înainte de-a o multiplica în peste douăzeci de exemplare, pe care le-a trimis la tot atâtea instituţii culturale din ţară. Trasă, după aceea, la răspundere, Blandiana a ripostat că nu avea cum să ştie pe ce cale scrisoarea va fi ajuns la „Europa Liberă“, de vreme ce putea s-o trimită cine ştie cine din cele mai bine de douăzeci de instituţii cărora o adresase.
Ecourile în străinătate ale scrisului şi ale unor acte de curaj civic au fost plătite de Blandiana cu un imens consum de nervi, cu suportarea, ani în şir, a unor şicane şi hărţuieli de natură a rupe echilibrul psihic chiar şi al unei persoane de constituţie interioară robustă. Securitatea nu s-a abţinut de la nici un soi de manipulări, de la nici un act de intimidare. I s-a cerut, prin foşti colegi de şcoală şi presupuşi amici, să intervină la posturile străine de radio pentru a nu mai fi popularizată, i s-au scos din reviste scrieri programate să apară, sub cuvânt că tipografii refuzau să le culeagă, întrucât aveau conţinut „duşmănos“, i se ascultau convorbirile telefonice şi i se reţinea corespondenţa (trimisă şi primită); i se înregistrau chiar şi convorbirile din casă, obligând-o să discute anumite chestiuni, chiar şi cu soţul, numai pe străzi. Luni întregi, o maşină, fără îndoială, a Securităţii, a staţionat permanent în faţa locuinţei lor. Într-o zi, un tractor venit din urmă era cât pe ce să le arunce maşina, cu ei înăuntru, peste un dig, într-o apă. Şoferul tractorului, cu care se cunoşteau, s-a jurat, după aceea, deşi nimeni nu-i atribuia intenţii criminale, că n-a vrut să-i omoare. Invitaţiile în străinătate îi obligau, spre a le putea da curs, la demersuri neurastenizante. Având nevoie, în 1982, pentru a participa la festivitatea de decernare către Blandiana a Premiului Herder, de aprobarea Suzanei Gâdea, preşedinta Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, Rusanii au aşteptat în anticameră peste nouă ore, în timpul cărora ministreasa a stat degeaba, a mâncat şi a… dormit. Aşteptare zadarnică, întrucât, primindu-i în sfârşit, şefa Culturii le-a spus că nu avea calitatea de a rezolva cererea, putea doar s-o prezinte conducerii de partid.
Tentativele de-a împiedica orice comunicare a scriitoarei cu publicul cititor din ţară şi, cu atât mai mult, cu cercuri literare din străinătate au avut, mereu, efecte contrare celor scontate. Grupajul de poezii cu subînţelesuri apărute în Amfiteatru, pentru care Ana Blandiana a fost pedepsită să nu mai apară în presă şi să nu scoată volume, circulau transcrise de mână în mii de exemplare, care, în ultimii ani ai dictaturii, se vindeau pe străzi, erau purtate de unii în buzunarul de la piept. Prezentându-se la o anume secţie de miliţie, pentru controlul anual al maşinii de scris, poeta a avut surpriza de-a afla că versurile ei interzise făceau deliciul secret al miliţienilor din secţia respectivă, şeful lor întrebând-o „ce i-au făcut ăştia“, adică securiştii, din cauza lor. Aceleaşi versuri apăreau în periodice din lumea occidentală. Refuzându-i-se, uneori, viza de ieşire din ţară, spre a participa la reuniuni literare internaţionale, faptul provoca reacţii ale organizatorilor de care autorităţile româneşti nu puteau face totdeauna abstracţie. Modurile reactive erau dintre cele mai ingenioase. Neputând onora, în ciuda dorinţei sale de-a o face, în 1986, o invitaţie la aşa numitele „lecturi de la Covent Garden“ din Londra, în locul Blandianei a apărut pe scenă un magnetofon cu vocea ei, recitind poeme din Ora de nisip, date apoi într-o recentă traducere în engleză.
Rememorările de acest gen, triste şi caustice, denunţătoare, coexistă, în Fals tratat de manipulare, cu numeroase texte de altă speţă, inclusiv cu menţionări emanatoare de umor şi duioşie, de înţelegere pentru oamenii simpli, majoritatea din Comana, satul în care Rusanii locuiau vara. Delicioase şi impresionante sunt mai cu seamă relatările privind vizite în şcoli primare şi orfelinate. Prezentată fiind unor şcolari de prima sau a doua clasă, unul dintre ei a contrazis-o pe învăţătoare: „Nu-i adevărat că e poeta Ana Blandiana“. De ce? „Pentru că poeţii sunt morţi“. Într-un orfelinat, copii de vârste între trei şi şase ani se năpustesc asupra scriitoarei imobilizând-o şi strigând mama. Îi cer cu toţii să-i „ia acasă“, fiecare promiţându-i că are să fie cuminte.
O seamă de eseuri evocă situaţii din anii imediat următori insurecţiei din decembrie 1989, când Blandiana s-a aruncat cu frenezie în politică, vorbind de la balcoane, participând la mitinguri, organizând multe dintre ele, în Bucureşti şi în alte oraşe, înflăcărând mulţimea din Piaţa Universităţii, întemeind Alianţa Civică. Această dăruire patetică i-a procurat satisfacţia de a vibra la unison cu tinerii doritori de primenire morală, dar i-au provocat şi dezamăgiri, acute chiar. Întrebarea, la telefon, a fostului comilitant Emil Constantinescu, ajuns şef al statului: „Tu ce vrei?“, cu sensul de „ce funcţie ceri?“, a fost pentru ea „cea mai mare jignire“ din toată viaţa. Ea nu se angajase civic din dorinţa de parvenire, şi sub impulsul năzuinţei la un ideal. Nimeni însă, la acea dată, nu lua în serios o asemenea stare de spirit.
Al. Paleologu a dezaprobat public „angelismul Alianţei Civice“. Corneliu Coposu, consultat asupra oportunităţii de a forma un partid al Alianţei Civice, a opinat defavorabil, atrăgându-i Blandianei atenţia că, în timp ce ea avea idei, viitorii membri ai partidului nu vor avea decât interese. Convingându-se de temeinicia acestei spuse, autoarea Falsului tratat de manipulare găseşte că, mânaţi doar de interese, politicienii cărora li se alăturase, în loc să acţioneze solidar, s-au duşmănit între ei, eludându-şi propria cauză. Drept urmare, ei „nu au fost înfrânţi de adversari, s-au înfrânt singuri“. Era fatal să se întâmple aşa, de vreme ce conduita fiecăruia a fost determinată de „lipsa încrederii în onestitate şi dezinteresare“, de „o continuă grijă de a înşela înainte de a fi înşelat“.
Asemenea observaţii – şi în general diverse reflecţii – sunt presărate în tot cuprinsul ultimei cărţi a Anei Blandiana, care, astfel, îşi sporeşte dimensiunile ideatice, incluzând şi posibile prefigurări ale unei „cărţi de învăţătură“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper