Cercetătorul întreg

Un articol de Nicolae Mecu

Ştim bine: ceea ce rămâne în urma noastră nu este conturul – din ce în ce mai pierdut în ceaţă, impalpabil, imponderabil – al „omului“ din noi, ci sunt paginile, multe-puţine, pe care le-am înnegrit. Şi totuşi, înainte de a vorbi despre exemplaritatea de cercetător a lui Constantin Hârlav (14 mai 1960 – 21 martie 2014) nu pot să trec peste  omul din el. Cu câtă îndreptăţire, mă întreb, aş putea-o desface de cealaltă, adică de partea criticului, istoricului literar şi editorului de elită, când erau atât de sudate, de afine şi de convergente, potenţându-se reciproc, alcătuind de fapt una şi aceeaşi entitate. Afirm asta ştiind cât de multe firi scindate numără breasla noastră, de azi şi dintotdeauna,  la cât de mulţi dintre noi caracterul bate într-o direcţie, iar condeiul într-alta, ţipător opusă. Temători – sub presiunea scrupulelor deontologice, a prejudecăţilor estetizante sau pur şi simplu a snobismului şi a modei – să nu confundăm criteriile, trecem prea uşor peste omul viu din spatele paginilor scrise, uitând să-i contemplăm frumuseţea morală, în fericitele cazuri când aceasta iese din perfecta congruenţă a „operei“ cu „viaţa“.
Constantin Hârlav, prietenul şi colegul meu (la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ al Academiei Române), deţinea, sub modestia şi discreţia cu care imaginea sa publică se confunda, o cultură solidă de umanist. Mă feresc totuşi să aleg, pentru a începe să-l definesc, cuvântul „cult“, deşi el îl acoperea şi pe acesta. Cu toate că în dicţionare stă ca sinonim al lui „cultivat“, îl voi prefera pe acesta din urmă, în pofida similitudinilor de sens mergând până la identificare. Pentru că, în vreme ce „cult“ exprimă ceva constituit, finalul unui proces pe care adjectivul pare a-l uita, şi totodată e prea încărcat de conotaţia  „ştiutor de multe, erudit“, perechea lui, ca orice participiu, împinge gândul către proces şi mută accentul de sens pe efectul formator al acestuia, făcând mai vizibilă  decât în „cult“ coordonata a ceea ce numim „educat“, cu puternica lui componentă etică. Or, Constantin Hârlav mi-a făcut dintotdeauna impresia unui om adânc lucrat / prelucrat, „muncit“ de cultură în toate fibrele personalităţii lui: de învăţătura dobândită prin cărţi şi prin modelele ei, dar şi de cea a unei tradiţii „anonime“, ca unul ce provenea dintr-una din zonele ei cele mai vechi şi mai solid constituite. Fiul de ţărani din Bilborul Harghitei (de unde se trăgea şi Octav Tăslăoanu, despre care nu întâmplător istoricul literar va fi scris articolul din Dicţionarul general al literaturii române) ajunsese la o sinteză desăvârşită între fondul său rural şi bibliotecă, umplându-i rezervoarele cu prodigiile marii culturi, dar păstrând întreagă „dulcea putere“ a acelui dat originar: un rafinat care a conservat în desenul tulpinii sale ceea ce au  deţinut mai bun toate cercurile vârstelor lui formative. O sinteză care în activitatea criticului, istoricului literar şi editorului s-a tradus în deplina osmoză ştiinţă-conştiinţă. Afirm acest lucru în veche cunoştinţă de cauză, şi nu sub presiunea sentimentalizantă a acestui trist moment. Ca martor apropiat, vreme de aproape 20 de ani, al prestaţiei sale din Institut, am putut înţelege că Dinu Hârlav deţinea – sub haina minunatei lui smerenii intelectuale şi umane – statutul şi statura unui specialist cum puţini am cunoscut. Pentru că, dincolo de înalta terminologie cu care ne recomandăm ca membri ai comunităţii academice, puţini acoperim ca el semnificaţia riguroasă a cuvântului „cercetător“, pe care nu o dată îl umplem cu ingrediente din sfera mai „soft“ a eseisticii de tip publicistic sau a unei literaturizări ce proiectează în sfera incertitudinii şi aproximativului o identitate ce s-ar cuveni mai ferm conturată şi definită.
Faptul originar al etanşei sinteze ştiinţă-conştiinţă şi-a pus pecetea pe tot ce a lucrat şi publicat Constantin Hârlav, acordând oricărui rând scris de el girul pertinenţei şi al credibilităţii. Îi citeşti contribuţiile din amintitul Dicţionar şi eşti sigur că pe unde a trecut el este greu să fi rămas ceva semnificativ pe din afara bibliografiei şi a corpului analitic al articolului. Vrei să te edifici asupra unui aspect litigios sau nebulos în materie de Caragiale şi te adresezi notelor sale din extraordinara ediţie din seria tip Pléiade coordonată de Eugen Simion sau paginilor sale de „preciziuni“ din cartea despre acelaşi mare creator. Te va putea interesa prima tinereţe a turbulentului Geo Bogza şi multe dintre necunoscutele ei le vei găsi în viitorul volum conţinând „dosarul“ perioadei, însoţit de un substanţial studiu, ambele rămase pe masa de lucru a cercetătorului. Şi aşa mai departe, totul prezentat cu vocaţia şi obstinaţia respectului de adevăr, în strictă logică: a raţiunii şi a comprehensiunii. Într-un stil lucrat şi totodată limpede, sobru şi totodată de o căldură discretă – emanaţie a bucuriei lecturii exegetice, a voluptăţii descoperirii, a devotamentului şi iubirii luminate pentru literatura română.
M-am întrebat de unde a venit marea lui pasiune, pe care am putea-o numi de o viaţă,  pentru opera lui I.L. Caragiale. Dau la o parte răspunsurile ce stau în zona supoziţiei pentru a-l transcrie aici pe cel în care cred. Constantin Hârlav cercetătorul a găsit în marele scriitor –  şi, NB!, naratolog sui generis – un model de urmat. (Ce-i drept, i se aplică şi acestui ucenic regula ştiută din timpi evanghelici: Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit.) Nu un model pentru vreun eventual prozator sau dramaturg ascuns bovaric sub înclinaţiile istoricului literar, ci chiar unul al acestuia şi care, ca orice învăţăcel, a deprins de la dascăl mai întâi cititul. O declară el însuşi într-o mărturisire-profesiune de credinţă din finalul cărţii Caragiale şi iar Caragiale. Încercări de precizie… istorico-literară, apărută la Dacia XXI în 2011: „Încercările… vor a spune, în subtext, că autorul lor a învăţat (şi învaţă) să citească, citind opera lui Caragiale…“. Opera lui Caragiale i-a fost, aşadar, o carte de citire, în înţelesul de discurs asupra metodei de a citi. Aceasta a fost prima lui ucenicie. A deprins, apoi, de la acelaşi dascăl, învăţătura scrisului, pe care l-a practicat „după puterile mele“, cum cu o modestie nejucată spune el la aceeaşi pagină, parcă preluând o sintagmă a maestrului. Cine îi urmăreşte contribuţiile îşi dă seama că ardeleanul din Bilbor şi-a regăsit şi i-a fost confirmat în meşterul stenograf al lumii levantine întregul fel bun de a fi al ardeleanului, etosul acela al muncii care, după definiţia lui Blaga, face din el omul ce-şi duce lucrul până la capăt. I s-a potrivit în chip natural învăţătura caragialiană a rigorii, stringenţei şi acribiei, într-un cuvânt lecţia exigenţei pentru tot ce-ţi iese de sub condei. Calfa marelui meşter ştia bine că nu poţi primi bilet de intrare în ilustrul Club I.L. Caragiale (cum nici în cel al Mateiului, glorificat de poemul – „protocol“ al lui Ion Barbu, însă de pe alt meridian tematic) fără un asemenea rigorism, care înseamnă acurateţe a ideii, justă călcătură a frazei ce-o îmbracă, proprietate şi economie de cuvinte, corect plasament al… virgulei şi – încununare a meşteşugului – „stilul potrivit“.
Dovada ultimă a acestui fel de a fi şi de a se situa faţă de obiectul lucrării sale  este cartea din 2011 despre Caragiale, în care şi-a adunat ceea ce a crezut că e mai bun dintr-o îndelungată stăruire asupra vieţii şi operei maestrului, pentru care a făcut curat patimă, încă din anii săi de la Echinox. Textele lui sunt lucruri peste care nu se va putea trece la nicio reconstituire a dosarului receptării scriitorului, fie că e vorba de studiile ample, ca Juvenilia sau tânărul Caragiale printre scriitori, Fragmente pentru o „mitologie“ caragialeană, Aproximări despre „Momente“, Caragiale intervievat şi intervievator sau de mai micile intervenţii, cum sunt cele despre epistolier ori recenziile la cărţi ale altora despre scriitorul preferat. Motivul pentru care asemenea comentarii rămân de neocolit ţine de disciplina lor de speţă caragialiană, glosată mai sus, care le asigură rezistenţa la timp. Cum observam şi altă dată, citindu-l pe caragialeologul Hârlav îţi dai numaidecât seama că ai de-a face cu un profesionist al scrisului exegetic. Semnul după care îl recunoşti este mirosul de fin detectiv, care simte cu ochii închişi zonele nestrăbătute sau nu îndeajuns explorate. Căci pe câtă vreme pe veleitar sau pe amator îl recunoşti la iuţeală după graba şi entuziasmul neofit cu care-ţi întinde pe tarabă, cu aerul marilor descoperiri, vechituri nici măcar recondiţionate, generalităţi bombastice şi goale pe dinăuntru, amănunte fără importanţă, pe adevăratul cunoscător îl „trădează“ simţul filonului. El ştie, apoi, că în cazul unui scriitor despre care s-a scris o bibliotecă nu poţi produce la tot pasul o nouă „viziune“, dar şi că reîntoarcerea la text şi la arhivă poate duce la descoperiri semnificative, umple lacune, aşază altfel lucrurile, iar o simplă schimbare a ordinii de lectură a textelor poate dezvălui legături insesizabile altminteri. Vocaţia şi disciplina de cercetător format la şcoala caragialiană conferă aserţiunilor lui Constantin Hârlav maximul de credit. Asta şi datorită faptului că în el s-a petrecut  întâlnirea fericită dintre exeget şi editor al unuia şi aceluiaşi autor. Cartea din 2011 despre Caragiale e dublată de ediţia critică a operei, realizată împreună cu Nicolae Bârna şi Stancu Ilin, ca şi de o amplă serie de bijuterii editologice, dintre care cele mai multe sunt opera lui exclusivă.
Dincolo de aportul lor strict la exegeza şi documentaristica I.L. Caragiale şi de vocaţia lui C. Hârlav pentru editologie, toate aceste lucrări vorbesc despre o extraordinară capacitate a înfăptuitorului de a se abnega, de a-şi suspenda propriile disponibilităţi creatoare spre a-şi pune energia în slujba unui clasic şi a unei Opere (cu majusculă nealeatorie). O asemenea dedicare nu e la îndemâna oricui, ci numai a acelora dotaţi cu un mare şi curat fond etic şi spiritual. Dincolo de valoarea lui în sine ca performanţă profesională, gestul acesta cultural îmi apare exemplar şi pilduitor din încă două motive. Primul: este întâlnit extrem de rar într-o cultură de hipertrofiere a eseului şi a stilului publicistic, cum e cultura românească de azi; într-o cultură în care, pe de altă parte, cauza unui eu ostentat contrastează violent cu absenţa sau paupertatea realizărilor atribuibile unui noi, în mod deliberat şi asumat anonim. Al doilea: Constantin Hârlav a realizat superba lui „caragialiană“ în condiţii de adevărată mucenicie, fiindcă fiecare pagină şi rând al ei au fost smulse şi alocate vieţii şi creativităţii printr-o crâncenă luptă cu o boală misterioasă şi perfidă, care l-a împuţinat cu sadică metodă peste 12 ani, în cele din urmă răpunându-l.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper