Ce Europă dorim?

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Nu peste mult timp, după alegerile pentru Parlamentul European, ne aşteptăm ca Europa comunitară să-şi primenească instituţiile. Vom avea o nouă Comisie Europeană şi un nou preşedinte, un Parlament înnoit şi, dacă ne ajută Dumnezeu, eurodeputaţi pe măsura viitorului pe care ni-l dorim. Politica actualei Comisii, împotmolită în fleacuri şi planuri de austeritate, trebuie schimbată. Parlamentul European, ajuns forum de lobby al marilor corporaţii transnaţionale, merită să fie readus la nevoile celor care au ales să trăiască într-o Europă a lor.
Perspective de vot
Experţii afirmă că alegerile din 25 mai pentru Parlamentul European vor reface echilibrul între partidele de centru-dreapta, adică „popularii“ de extracţie (neo-)liberală, şi cele de centru-stânga cu doctrină social-democrată. Potrivit unor estimări, „popularii“, majoritari acum, vor pierde 50 de locuri (de la 275 la 220), iar socialiştii vor câştiga 20 (de la 194 la 224). Stânga radicală este în revenire şi ar putea câştiga cca. 15 locuri. O progresie spectaculoasă o va înregistra extrema dreaptă care aşteaptă să câştige 50 de locuri în plus şi să ajungă astfel la 90.  Se întăresc rândurile antieuropenilor, iar forţa lor va creşte şi mai mult dacă vor îndeplini condiţia de a-şi crea un grup parlamentar, al lor, în Parlamentul European. Aceasta este consecinţa  succeselor obţinute de Frontul Naţional în Franţa, de Democraţii Suedezi, de Partidul Libertăţii în Austria, de Vlams Belang în Belgia şi de Lega Nord în Italia. Nu este locul să prezentăm programele lor politice, marcate de virulenţe xenofobe şi naţionaliste. Merită însă să precizăm că unitatea de acţiune a acestor partide nu va fi uşoară. Ele au abordări diferite în privinţa statului (italienii şi belgienii sunt adepţi ai secesiunii) şi o moştenire critică nuanţată în problemele esenţiale ale integrării, de la restrângere la părăsirea Uniunii. Cu alte cuvinte, nu vor cânta pe o singură voce.
Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene
Cele două mari grupări politice şi-au desemnat candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene. Socialiştii pe germanul Martin Schultz, încă preşedinte al Parlamentului European, iar popularii pe fostul prim-ministru luxemburghez Jean-Claude Juncker. Până acum, preşedintele Comisiei era desemnat de Consiliul şefilor de stat şi de guvern. Tratatul de la Lisabona din 2009 a introdus o prevedere care obligă Consiliul să ia în consideraţie rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European. Aceasta înseamnă ceva mai multă democraţie, ceea ce poate spori interesul pentru participarea la vot. Aşadar, când mergem la urne, la 25 mai, trebuie să ştim nu numai  cine dorim să ne reprezinte în Parlamentul European, ci şi pe cine preferăm în locul popularului José Manuel Barroso, cel care a îmbrăţişat conceptul „mai multă Europă“ şi l-a abandonat la prima confruntare cu realitatea. Adică, pe Barroso, care a crezut că austeritatea este singura cale de ieşire din criză? Sau pe socialistul Martin Schultz, primul care s-a lăsat păcălit în 2012 şi a criticat referendumul de suspendare a preşedintelui României confundându-l cu un atac la statul de drept ?
Cum vrem să arate Europa?
Extinderea spre Est a adus în interiorul Uniunii o „zonă secundară“, cea a fostelor state comuniste: Polonia, România, Cehia, Slovacia, Bulgaria, Statele baltice. Timpul a arătat că acestea suportă un tratament de „egale de mâna a doua“, deşi istoria le-a hărăzit rolul de metereze la cea mai încercată frontieră a spaţiului comunitar. Fie şi pentru aceasta, şi ele ar fi meritat mai mult sprijin, mai puţine condiţionări şi dojene de la centru. Democraţia nu ar trebui să aibă preferaţi. În 1963, Robert Schuman, unul dintre părinţii fondatori ai Europei unite, susţinea că legea democratică a majorităţii este suportată mai puţin umilitor decât deciziile impuse de cel mai puternic. Cu o condiţie: să fie liber acceptată. Criza din zona euro nu a confirmat această axiomă.
Ne bucurăm cu adevărat că suntem cetăţeni ai Uniunii Europene? În mare, da. Există şi alte răspunsuri. Francezii au recurs la un sondaj pentru a afla părerea naţiunii faţă de Uniune. S-a constatat că sentimentul de  ambiguitate, ca să nu-i spun scepticism, este în creştere. Pentru 49% dintre francezi, Uniunea Europeană este „ceva negativ“; 45% văd partea bună a integrării. Politic, pentru 52% Uniunea Europeană a devenit „o constrângere penalizantă“; economic, procentul dezamăgiţilor este şi mai mare: 58%. Nu m-am oprit la statisticile din Marea Britanie, portdrapelul euroscepticilor, nici la opiniile grecilor deveniţi de-a dreptul ostili Bruxelles-ului. M-am folosit de acest sondaj pentru că Franţa, împreună cu Germania, au o responsabilitate istorică pentru ideea europeană. Ei bine, chiar şi francezii sunt încercaţi de regrete şi de nostalgii,  64%, dintre ei şi-ar dori o Uniune Europeană restrânsă la cele şase state fondatoare sau măcar la actuala zonă euro.
Nevoia de pace
După război, ideea de Europă unită s-a născut din necesitatea de a avea pace pe continent. Războiul nu a fost evitat, pacea nu este instalată definitiv. Criza din Ucraina, confirmând tragedia Iugoslaviei, a evidenţiat nu limitele, ci incapacitatea Uniunii Europene de a fi devenit ceea ce trebuia: un spaţiu al păcii. „Europa apărării“ rămâne departe de bulversările ivite pe continent. Câteva reuşite, cum ar fi Comandamentul European pentru Transportul Aerian constituit de Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Spania, sau EATC – Capacitate operaţională completă – nu fac faţă încercărilor la care este supusă Uniunea Europeană pe plan militar. O serie de factori, constată experţii, evidenţiază o neîncredere în capacitatea proprie de apărare a Europei. Primul ţine de bugetul redus alocat apărării în toate statele membre. Cauza reală a acestui dezinteres rezidă în rolul atribuit NATO în asigurarea securităţii pe continent. Dar, după „aventura din Afganistan“ cum este îngăduitor numit războiul dus în această ţară împotriva terorismului, s-a demonstrat că forţa NATO nu se ridică la nevoile operaţionale. Alianţa a avut nevoie până şi de ajutorul Rusiei. În Europa, optimiştii încearcă să găsească resurse de încredere în existenţa „scutului nuclear franco-britanic“. Ceea ce este cel puţin deplasat, pentru că recursul la arma nucleară nu ar fi decât sfârşitul sfârşitului. O altă greutate care apasă pe capacitatea de apărare a Europei vine din politica multora dintre statele membre de a nu se angaja militar în străinătate. Germania este un exemplu. Excepţia Franţei, implicată în două războaie în Africa, a evidenţiat şi mai mult această rezervă. Să fi jucat descurajant „aventura din Afganistan“? Sau politica Parisului este considerată eronată? Sunt întrebări care se pun tot mai frecvent.
Să revenim la cazul concret al evenimentelor din Ucraina. Criza din această ţară nu a putut fi evitată, pentru că Occidentul nu a luat în calcul virulenţa reacţiei Rusiei. Moscova oferise nenumărate dovezi că nu este dispusă să-şi negocieze interesele în „vecinătatea apropiată“. Occidentul a ignorat şi o realitate, anume că Rusia, ca orice mare putere, nu poate fi decât un colaborator vremelnic. Raportul parteneriat/confruntare  fusese deja tranşat de Moscova de la războiul din Georgia, din 2008. Investiţiile în constituirea unei opoziţii favorabile Occidentului nu au ţinut cont de naţionalismul exacerbat ucrainean şi nici de forţa tradiţiei panslavismului.  Chiar dacă adăugăm la acestea raţiunile de ordin social (sărăcia), economic (dependenţa de sursele de energie din Rusia), militar (concepte şi armament sovietic) şi religios, tabloul rămâne incomplet. Războiul vorbelor nu reuşeşte să înlăture bănuiala că, din motive diferite, statele de mărime mijlocie, în Europa, nu mai sunt agreate. Pro memoria: cazul Iugoslaviei.  Pentru toată lumea a devenit limpede că sciziunea Ucrainei nu va putea fi evitată decât dacă se ajunge la o înţelegere de federalizare a acestui stat. Uniunea Europeană va trebui să iasă din ambiguităţi şi să adopte o poziţie onestă care să contribuie la stoparea violenţelor şi la evitarea războiului civil. Declaraţii de genul „Comisia Europeană este hotărâtă să sprijine Ucraina şi să facă tot posibilul pentru ca această ţară să primească ajutoarele necesare pe termen scurt şi mediu“ nu servesc unui astfel de scop.
Cred că ne dorim un alt fel de Europă.

Un comentariu pentru “Ce Europă dorim?”

  1. mai 16, 2014 la 11:13 pm

    Total de acord.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper