Calea cea bună

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Au fost zile în care naturile mai sensibile prosternate în faţa televizorului sau răsfoind ce-a mai rămas din presa scrisă ar fi putut crede, dacă nu chiar au şi crezut, că a început sau că va începe curând un război şi ţara va fi în flăcări. Tinerilor şi celor încă în putere să poarte o armă li s-a amintit că datoria de a-şi apăra patria continuă să existe şi nici o scuză nu poate fi invocată pentru a nu se pregăti sufleteşte să-şi dea, eventual eroic, viaţa pe câmpul de luptă; medalii şi promoţii în grad post-mortem asigurate. Primele convocări au început. Rămâne de văzut, dacă va fi cu adevărat cazul, cum se poate alcătui o armată din mercenari şi conscriţi care şi-au luat de mult lumea-n cap. Înalţii dregători ai ţării au ieşit la rampă şi, fiecare după mintea, educaţia, cultura şi caracterul său, au explicat de ce şi cum ţara e în mare pericol, Europa e în mare pericol, până şi Statele Unite se simt ameninţate în pretenţia lor de cea mai mare putere, deci, nu-i de glumă. În consecinţă, avioane americane şi canadiene au fost trimise să se plimbe zilnic pe cerul României şi să-i supravegheze pe ruşii care au încurcat serios socotelile geostrategice şi economice occidentale legate de Ucraina. Istoricii noştri, care tot răscolesc şi răstălmăcesc trecutul ţării, se vor simţi fără îndoială obligaţi să înscrie cu litere de aur prima ispravă românească în noul război deocamdată rece: interzicerea de a intra în spaţiul aerian al României a avionului în care se găsea vice-premierul Rusiei ! Statele Unite şi Canada ignoră, Europa occidentală se preface că a uitat, românii sunt poate singurii care ţin minte că, luată de valul împrejurărilor, cam ca de fiecare dată când a considerat că e momentul sau când a fost împinsă să se confrunte cu Rusia, România a pierdut enorm.
Între două rezumate ale ipocritei analize occidentale despre ceea ce s-a întâmplat, se întâmplă şi s-ar putea întâmpla în Ucraina, excitaţi, în tranşă patriotico-europeano-atlantică, animatori, comentatori şi specialişti în chestiuni militare iviţi de niciunde au mulţumit lui Dumnezeu de a fi pus o vorba bună ca România să facă parte din Uniunea Europeană şi din NATO şi au lansat un apel insistent la vigilenţă: spionii şi agenţii de influenţă ai Moscovei sunt printre noi! Ode de gratitudinde au fost aduse şi şefului Pentagonului, şi directorului CIA aterizaţi la Bucureşti ca să asigure nefericitul popor român pe care geografia l-a aşezat în apropierea Rusiei că nu e singur în bătălia care s-ar putea să aibă loc. Asigurări solemne de solidaritate a dat şi mai-marele şef al NATO, sosit şi el la Bucureşti mânat de acelaşi elan belicos; e de presupus că vizita vice-preşedintelui SUA John Biden, al cărui fiu a fost numit preşedinte al companiei ucrainiene de gaz, se va desfăşura sub semnul aceluiaşi elan şi, în numele naţiei care poate dormi liniştită, guvernanţii noştri vor şti să-i arate aceeaşi recunoştinţă.
Desfăşurată pe acest fundal de pregătiri de război şi de isterie antirusească, campania electorală pentru alegerile europene a semănat mai curând cu o agitaţie ternă, cu un circ inutil, de vreme ce câştigătorii erau cunoscuţi dinainte, cam aceiaşi de ani de zile, figuri şterse, personaje fără consistentă, figuranţi trimişi într-un Parlament menit să întreţină iluzia democraţiei într-o Europă dominată de finanţele internaţionale. Panourile agăţate la tot pasul pe stâlpi le-au adus aminte românilor că trebuie să fie mândri că sunt români, că e timpul să-şi aducă fiecare Europa în casă, că e cazul să nu mai fie săraci şi corupţi şi, în sfârşit, să-şi regăsească trecutul glorios, demnitatea şi credinţa. În ceea ce, vreme de două săptămâni, au fost numite dezbateri electorale, candidaţii şi candidatele chemate în studiourile televiziunilor, ca să-i vadă şi să-i audă poporul, ca şi în întrunirile partizane nu au spus nimic, absolut nimic despre Europa neoliberală, antisocială şi birocratică, dar totul despre ce va fi la toamnă, la alegerile prezidenţiale. S-ar putea ca tot ceea ce va rămâne ca amintire din această campanie să fie traversarea patetică a ţării într-un Aro galben parcă de pe timpuri a unui actor cu un imens talent, dar de o candoare politică desăvârşită.
Tot pe acelaşi fundal de pregătiri şi de isterie, într-o zi mai calmă, s-a petrecut şi ceremonia decorării câtorva „intelectuali umanişti“. Sintagma se cuvine reţinută, fiindcă a numit exclusiv grupul adoratorilor tandri ai celui care, în virtutea privilegiului constituţional de a-şi alege şi recompensa lingăii, le-a acordat şi le-a agăţat de rever medaliile. Se cuvine, de asemenea, să fie reţinută şi mărturisirea emoţionantă făcută în numele grupului de acelaşi „cavaler“ în care de douăzeci şi patru de ani colcăie umanitatea şi dezinteresul, că-i datorează adoratului adevărata cale de urmat ca intelectual în România, în România care face parte din Europa, în România care face parte din NATO, în România care iubeşte America etc.
În statuia de pe vremuri din faţa Casei Scânteii, Lenin arăta simbolic cu braţul drept ridicat încotro trebuiau să meargă nu numai intelectualii, care nu puteau fi decât umanişti, ci tot poporul. Soclul a rămas gol după ce avântul revoluţionar a debulonat-o, din când în când mai apar în locul ei tot soiul de năzbâtii despre care se crede că ar ţine de artă. Cum „intelectualii umanişti“ nu o duc deloc rău şi cum ştiu încotro se duc şi cui datorează această revelaţie existenţială, ar fi poate cazul să pună mână de la mână şi să comande statuia potrivită monumentalului soclu. Să afle şi plebea unde e purtată.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper