Basta, Madonna!

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Apăsată de crucea turistului cultural, cu picioarele butuci de atâta stat în autocar (se vor îmbogăţi cu vreo două numere peste două săptămâni), mă aşez la coadă în faţa ghişeului de la Uffizi. Vorba vine în faţa, căci până la bilet mă târăsc mai bine de trei ore la coadă. Evrika, am intrat! Devorez sală după sală. În sfârşit, Botticelli. Nu dădeam prea mulţi bani pe el din reproduceri. Dar pe viu, perspectiva se schimbă. Lumina, graţia, frumuseţea inundă ochiul plin cu prejudecăţi. Care o fi echivalentul catharsisului pentru privitorul de artă? Oricare ar fi, nu durează mult, căci într-o clipă o trupă de puştani veniţi cu şcoala ia în stăpânire spaţiul. Ca fostă profesoară, „mă simt legată“ prin pasiune „de vietatea“ care le vorbeşte cu atâta înfierbântare. Iar puştii? Ba se înghionteau, ba se ciondăneau, ba se hârjoneau, ba puneau de-o leapşa. Ce să spun, ca unul care ieşea a doua oară din ţară, în excursia vieţii lui, îmi venea să scot arma cu tranchilizante şi să-i adorm. Măcar un sfert de oră de linişte!
După mulţi ani, la Muzeul Chagall, nimeresc lângă alţi elevi de şcoală primară. Stau pe jos, în cerc, în faţa unui tablou. Nici pe departe atât de transportată ca omoloaga ei din Italia, profesoara le arată un detaliu, apoi îi întreabă: „Dacă amestecăm galben cu albastru, ce obţinem?“. O mare de mâini ţâşneşte în sus. Fiecare se agită să răspundă. Mai încolo, nişte nemţi, elevi de liceu, emit şi ei ceva comentarii. Ce mai freamăt, ce mai zumzet! Asta o fi steaua mea muzeistică, îmi zic, şi împăcarea mioritică pare să funcţioneze. Dar nu pot să nu mă gândesc ce noroc pe capul puştilor din marile culturi să se educe aşa de mici. Adică ei n-or fi aflat, ca ai noştri, că te duci în Franţa pentru Tour Eiffel şi Disneyland, punct?
Am revenit la Florenţa special ca să revăd Uffizi. Cu amintirea picioarelor carne vie, mă grăbesc să fac rezervare pe internet. Şi, minune!, nu trece nici jumătate de oră până la intrare. O coadă întreagă de tufliţi ne aruncă priviri pline de jind nouă, aleşilor cu biletul în mână. Ani şi ani am militat cu vehemenţă, ca românul, desigur, din vorbe şi doar în faţa câtorva prieteni, că în carta drepturilor omului ar trebui stipulat şi cel de a vizita Orsay măcar o dată pe an. După ultima vizită, mă mai gândesc. Am aplicat din nou şiretlicul cu internetul. Ca mine, însă, alte sute de turişti. Cu biletul în mână, mă perpelesc în „hei, ce ploaie şi ce vânt!“ vreo două ore la coadă. Să ajungi la angajata care îţi scanează sever poşetuţa pare curat Nirvana! Mă duc glonţ la expoziţia pe care o vizasem, Van Gogh/ Artaud. Omul sinucis de societate. Doar că tot glonţ se mai duseseră vreo câteva sute. Altă jumătate de oră de stat la coadă. În sfârşit, sunt în sală. Umăr la umăr cu cele câteva sute care fac, ca şi mine, tot felul de contorsionări ca să se tupileze în faţa tablourilor. În jur, o mare de mămici cu cărucioare. Din care iese, evident, o mare de urlete. Chiar aşa, pe sugacii ăştia nu-i dă pe spate nevroza lui Van Gogh? Sau incandescenţa lui Artaud? Admir faptul că maternitatea nu sleieşte setea de artă. Doar că unii aşteaptă ani întregi ca să ajungă în faţa tabloului visat. Şi atunci, da, merită! Ce încununare, ce scâncete şi urlete!    n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper