A trăi pentru a-ţi povesti secolul

Un articol de Ionuţ Vulpescu

S-a stins din viaţă, la 17 aprilie, Gabriel Garcia Marquez. Nu şi din universalitate, unde va străluci poate încă mai intens.
Cronicar, „clasic al reportajului“, cum l-a numit Ryszard Kapuscinki, corespondent de presă, într-un cuvânt Jurnalist căruia, potrivit propriilor mărturisiri, scriitorul îi datorează totul, Marquez lasă moştenire umanităţii o operă de geniu – probă şi simbol, în acelaşi timp, ale capacităţii acesteia de trăire, de memorare, de plăsmuire.
Prin articolele pe care le publică în ediţia de astăzi, revista „Cultura“ şi colaboratorii săi îi aduc Maestrului cuvenitul omagiu. Cu siguranţă, nu va fi nici ultimul şi nici,vreodată, îndeajuns de complet. (A.M.)

Gabriel García Márquez, cunoscut în America Latină sub diminutivul Gabo, şi-a încheiat periplul pământesc. Un final anunţat, cumva, încă din urmă cu nişte ani, când ciclul memorialistic deschis de A trăi pentru a-ţi povesti viaţa (2002) a început să ne livreze „codul“ teritoriului ficţional Macondo, configurat de romane cunoscute în lumea întreagă, cum au fost Un veac de singurătate (1967), Toamna patriarhului (1975) sau Cronica unei morţi anunţate (1981). Atât de mare a fost popularitatea Macondo-ului, încât se poate afirma că nu sunt multe teritorii geografice reale la fel de cunoscute pe mapamond, iar titlurile romanelor care au alcătuit originala sagă a acestui spaţiu au intrat în limbajul omului obişnuit, în multele limbi în care scriitorul a fost tradus.
Gabo a fost atât de popular – şi, anticipez, a exercitat o influenţă atât de amplă asupra secolului în care a trăit – pentru că a făcut, alături de alţi scriitori latino-americani (dar mai mult decât oricare dintre ei), un gest esenţial: cel de a readuce proza la originile ei. La povestire, care poate fi, la o adică, şi Povestire, cuvânt întemeietor, prin care omul este din nou legat de Cosmosul din care l-a coborât păcatul originar. Márquez nu este un romancier, în sensul în care sunt Proust sau Gide: un arhitect de geometrii textuale şi un abil regizor de strategii narative. Însă romanele sale nu sunt nici povestiri, după cum crede Nicolae Breban, care, adept el însuşi al unei alte poetici romaneşti, nu îi gustă pe sud-americani. Ca şi America Latină însăşi, proza scriitorului columbian este o sinteză cu totul originală de epos şi etos local şi cultură europeană, de creştinism popular şi credinţe păgâne precolumbiene. Romanul lui Márquez nu este construit împotriva celui european, ci se întoarce către teritoriul din care specia este originară, îmbogăţit însă cu toată enorma porţie de experienţă pe care o presupune aventura umană a Americii Centrale şi de Sud.
Dar nu despre virtuţile literare şi culturale ale operei lui Gabriel García Márquez voiam eu să vorbesc aici. Ci despre semnificaţiile politice ale unei opere literare care, venind „de nicăieri“ (adică dintr-un spaţiu cultural până atunci puţin sau chiar deloc cunoscut), a influenţat decisiv nu numai literatura occidentală, ci destinul planetar al unui întreg continent spiritual, care este America Latină. Şi a atras atenţia lumii asupra unei pleiade de valori sud- şi central-americane care, altfel, fără deschiderea decisivă operată de Márquez, ar fi rămas pentru totdeauna necunoscută.
Vreau, prin urmare, să vorbesc despre responsabilitatea socială şi politică a scriitorului, într-o perioadă – cea post-umanistă, în care trăim – în care Marele Scriitor este considerat doar un mit modern, desuet şi totalitar, de care trebuie să ne descotorosim cât mai repede cu putinţă. Şi să îl înlocuim cu tot felul de surogate post-moderne, de la realizatorii tv la „creatorii de publicitate“.
Înainte de explozia romanului sud-american, al cărui purtător de drapel a fost Gabriel García Márquez, întregul spaţiu al Americii Latine era reprezentat, în conştiinţa occidentală, aproape exclusiv sub semnul pitorescului, exotismului, sărăciei extreme şi violenţei politice. Nici limba spaniolă nu mai avea prestigiul din „secolul de aur“, războiul civil dintre 1936-1939 şi dictatura franchistă care i-a urmat ducând la o nouă izolare a Spaniei de Europa. Ştirile despre lovituri de stat şi dictaturi, despre crime în masă şi catastrofe economice erau atât de frecvente, încât nici nu mai erau consemnate, practic, în media din Occident altfel decât ca fapte diverse. Umanitatea sud-americană nu exista, în conştiinţa lumii, decât ca obiect de compasiune abstractă sau ca spectacol (vezi performanţele fotbalistice ale Braziliei şi gloria lui Pele, care totuşi nu a jucat niciodată la vreun club european).
Pe acest fond a apărut literatura lui Márquez. Care, mai întâi, a zguduit temeliile formaliste ale prozei europene – aşa cum fuseseră acestea puse de romanul de tip Proust-Gide-Joyce –, iar apoi a ridicat vălul care acoperea porţiunea de umanitate care locuieşte la sud de Rio Grande. O umanitate în care, în ciuda dispreţului european faţă de sistemele de învăţământ care nu dispun de mecanisme de evaluare şi clasificare, există şcoli, licee, universităţi şi biblioteci suficient de bune spre a produce scriitori de talia unor Borges, Sábato, Llosa, Onetti, Castañeda, Fuentes (şi mulţi alţii). Sau şcoli de ahitectură şi inginerie capabile să formeze personalităţi ca Oscar Niemeyer sau Lucio Costa. Până şi la vârful domeniului atât de tehnicizat al automobilului, există reprezentanţi de seamă ai Americii de Sud, de la Alejandro de Tomasso la Horacio Pagani. Fără şocul unor romane ca Un veac de singurătate sau Dragoste în vremea holerei, această lume ar fi rămas, probabil, obscură pentru omul occidental.
Apoi, în cadrul acestui proces subtil de decolonializare culturală, Márquez a mai zguduit o prejudecată occidentală: aceea a tradiţiei culturale, înţeleasă ca traseu ierarhic obligatoriu şi unic, în absenţa căruia apariţia valorii nu este posibilă. Proza sud-americană a ieşit din neant şi a revoluţionat literatura lumii (deşi, cu Pablo Neruda şi Octavio Paz, se poate spune că un proces similar s-a petrecut şi în poezie!), arătând că pentru a fi scriitor nu ai nevoie de sute de ani de literatură în spate, nici de academii şi şcoli de estetică literară. Ci de talent, autenticitate, curaj estetic şi demnitate a propriei experienţe. Proza lui Gabriel García Márquez, născut în obscurul oraş de coastă columbian Aracataca, se alcătuieşte strict dintr-o experienţă existenţială şi culturală locală, şi totuşi a cucerit lumea. Macondo, teritoriul ficţional atât de special pe care Gabo l-a inventat spre a-şi localiza eroii, a fost de fapt – după cum mărturiseşte însuşi scriitorul, în A trăi pentru a-ţi povesti viaţa – numele unei ferme părăsite, văzute de prozator în cursul unei călătorii cu trenul prin Columbia. Un simplu pretext sau, poate, un nume oarecare, sub care se ascunde însă o întreagă umanitate şi un secol – al XX-lea – marcat de războaie, genocid, totalitarisme.
Gabo a fost un om de stânga, dar nu în sensul european al termenului. Cine i-a citit romanele a observat imediat că nu există în ele nici un pic de ideologie (şi cu atât mai puţin celelalte rele asociate comunismului, în literatură: schematism, conştiinţe de clasă, idilizarea socialismului, tăcerea în privinţa crimelor proprii ş.a.m.d.). Singura ideologie pe care şi-o asumă prozatorul este cea a povestirii, iar singurul angajament care poate decurge de aici este cel de servitor al povestirii. Adică, de scriitor.
A trăi pentru a-ţi povesti secolul. Sau a trăi pentru a reda, prin literatură, dreptul la existenţă unei întregi umanităţi, cea strivită de nedreptate, cea aruncată în obscuritate şi igoranţă de către neo-colonialism, cea căreia i se refuzase până atunci dreptul la cuvânt. Prin literatura lui Márquez, nu numai Márquez sau proza columbiană au primit Premiul Nobel, ci toată această umanitate. Fapt subliniat, de altfel, de scriitor în cuvântul său la decernarea premiului.
Oricum, Gabriel García Márquez a înţeles – iar proza sa este mărturia – mult mai profund decât economiştii, sociologii şi politologii, de stânga sau de dreapta, drama Americii Latine. Un continent spiritual în care favela proletarizează mai eficient decât fabrica, răpindu-i omului identitatea.
Paradoxul stângii lui Márquez este că se opune violent leninismului şi tuturor doctrinelor de descendenţă marxistă, al căror ideal este depersonalizarea omului. Prin cuvânt, omul are acces la Cuvânt. Deci la existenţă şi la demnitatea care decurge de aici.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper