Totalitate

Un articol de Ştefan Baghiu

Dan Sociu, Vino cu mine ştiu exact unde mergem, Tracus Arte, Bucureşti, 2013

 

„A great problem, deserving acute attention. I solved it by turning out the lights and going to bed“ (John Fante, Ask the Dust)

Într-o cronică laudativă la volumul Vino cu mine ştiu exact unde mergem, Cosmin Ciotloş face câteva afirmaţii suspecte. Prima: nu s-au scris cronici despre plachetă şi nici despre cartea anterioară a lui Dan Sociu (pentru care le şi contabilizează tutelar, numindu-se alături de Cristea-Enache, drept singurul care i-au făcut cronica – uitând, să spun, un Paul Cernat, Alex Goldiş, George Neagoe, Irina Petraş şi, cu indulgenţa criticului, subsemnatul). A doua: majoritatea criticilor, deşi au menţionat volumul în topurile anului, nu puteau pricepe ce anume le place la poezia „nouă“ a lui Sociu. Reţeta pe care o descoperă Ciotloş în poezia lui Sociu: „e vorba, malgré tout, de un anume coté simbolist“. Eu unul nu ştiu cine a descoperit în anul de graţie 2013, când poetul Dan Sociu s-ar presupune că revine la formule datate, tehnicile simboliste (Dan Sociu sau Cosmin Ciotloş?), însă un lucru e cert: acea dimensiune a existat mereu în poemele autorului.
Sociu şi epigonii
Un prim volum care vorbeşte despre tinereţe – jemanfişist şi afectat în acelaşi timp. Un al doilea (după Fratele păduche) ce vorbeşte despre maturizare, bucurie şi (prin?) ratare („băiete, bărbat devii, stâlp al societăţii“). Apoi, o turnură către proză şi revenirea cu Pavor nocturn şi Poezii naive şi sentimentale. S-a produs o breşă undeva? Nu sărim graniţele interpretării, însă, desuet, naiv, sainte-beuvian, mă atrage într-un fel ipoteza unei rupturi sensibile în poezia lui Sociu odată cu renunţarea la alcool (implicit, cu instalarea bolii). Însă, această speculaţie funcţionează în felul următor: programul literar al lui Sociu, vizibil în chiar toată opera poetică – referinţele şi capturile în atitudine (înfrăţit cu fracturismul, depăşindu-l însă prin dimensiunea sa proiectivă şi meditativă) – a atribuit poeziei sale calitatea onestităţii (ceva dincolo de biografism sau autenticism). Astfel, în spatele unui corpus greu de trecut cu vederea, s-a ascuns mereu talentul de a face versuri memorabile şi de a masca în acelaşi timp orice intenţie în direcţia asta. Diferenţa clară între Sociu şi biografiştii epigoni (ca să vorbim despre har şi mimetic) este că ei au preluat dimensiunea sa discursivă fără a dispune de introspecţiile şi suspendările realităţii care au făcut din poetica sa un act recognoscibil şi autentic.
Câteva lucruri se întâmplă însă în Vino cu mine ştiu exact unde mergem: dincolo de faptul că oamenii părăsesc scena (rar câteva poeme de caracterizare şi câteva personaje pasagere în tot diluviul mental, lucru intuit de Bogdan Alexandru Stănescu – „oamenii, spectrele lor care apar în poezia lui Sociu sunt mecanisme demontabile, posedabile, ridicole“), Sociu e mai concentrat ca niciodată (a se citi dens). De aceea probabil foloseşte acelaşi Bogdan-Stănescu termeni de circulaţie pentru poetica lui Sociu: „un amestec excelent construit de onirism, nostalgie (despre care ştim că e sclava materiei plângând), demonstraţie şi imagine pregnantă“. Pentru că asta şi e: renunţarea la biografism (mai bine „domolirea“) este de fapt o ermetizare (onirică, nostalgică, amnezică) a realităţii. Însă „fructele“ sunt aceleaşi: melancolie, dezgust, confuzie într-o lume care îşi reactualizează latent datele despre realitate. Şerban Axinte a observat această mutare subtilă încă de la Pavor nocturn: „Pavor nocturn este un volum mai puţin seducător la o primă lectură pentru că nu mai mizează pe acel biografism acroşant. Este în schimb mai subtil, cu o bătaie mai îndepărtată“. De fapt, acolo a început Sociu să bată spre viziunea tare, care îşi face simţită prezenţa în ultimele volume: „Ca să fie cât mai real, te trezeşti în plină cădere./ Acelaşi organism metafizic care, într-o dimineaţă ploioasă, a inventat limitele/ îţi dă un fel de bicicletă pentru pierderea controlului“. Ceea ce face ca astfel de poetizări să capete totuşi consistenţă aparte sunt exploatările ulterioare: un vers ca ultimul citat putea fi lăsat de majoritatea poeţilor ultimelor promoţii în chiar plină graţie abstractă. Însă poetul nu scapă prilejul de a dezvolta „tripul“ până la epuizarea lui – de unde farmecul fiecărui poem în parte (fiecare e o bucată de maieutică existenţială). Farmecul poemelor nu se mai trage aici din onestitate, ci din proiectările mentale şi para-ştiinţific: „Abia dimineaţa a devenit evident că pădurea şi umbra copacilor în lac/ au mereu aceleaşi forme, stupide şi fixe/ că nebunia e în pădure şi-n lac sau în decorator, nu în noi“. Probabil ce mişcă acum cel mai bine în poezia lui Sociu e felul în care echilibrează teorii macro cu interioritatea brutalizată (autoanalitică) – pe scurt, cum evoluţia modifică observaţia sensibilă. După ideea manolesciană referitoare la literatura lui Cărtărescu, Dan Sociu „scrie despre el“.
Peliculă peste realitate
Însă în tot acest discurs (inutil ar fi să vorbesc despre cele trei momente foarte bune pe care le-au observat chiar toţi criticii care au scris despre volum: memoria stocată în mişcările norilor, secvenţa de patinaj la televizor – unde revin „picioarele ei chinezeşti“ din Borcane bine legate…, privite absent, dar analitic de pe canapea – şi cele cu nebunia stocată în ceea ce ne înconjoară, nu în noi), detaşarea e marele pariu al lui Sociu în coerenţa internă a propriei literaturi. Deşi astfel de momente nu lipseau nici în volumul de debut („oi nemulse/ de a căror dulce materialitate/ se încarcă gemând/ ca de propria-i greutate/ regăsită parcă după secole de plutire“), ele devin acum formula unui poet care nu mai are niciun fel de reţinere de la poezia majoră. Fără aerul crispat pe care mulţi poeţi contemporani îl au în faţa canonului, generându-l chiar în permanenţă, Sociu şi-a câştigat de multă vreme garanţia propriului talent. Conştient de generozitatea reală a cotidianului în poezie, conştient de propria capacitate de a potenţa realitatea şi de a o prezenta în formele ei confuze şi seducătoare, el devine cu fiecare volum (ciudat!) tot mai coerent. Pentru că în spatele unor versuri ca „Dacă tot nu mai ai limite, ai fi putut să vii/ să mă îmbrăţişezi strâns, pe dinăuntru, ca alcoolul“, grave în recurenţa lor, stă constructul obsesiv: poetica lui Sociu este melancolie inserată (cum, într-un poem, luna pare injectată) în toate cotloanele memoriei. Cu aura nostalgică – peliculă peste realitate – şi aerul lucid, sentenţios: „Eu sunt prezentul, drăgălaşelor, pot să stau aici cu voi/ 3 secunde, cât ţine viaţa mea?“, poezia lui Sociu este, în totalitatea ei, dincolo de micile direcţii între care oscilează deja de trei volume, un discurs nesfârşit despre secvenţialitatea memoriei.
Acum, despre dimensiunile plachetei: Sociu e un autor care nu a ieşit vreodată în faţă cu fragmente de atelier (indiferent de intenţii). Astfel, dincolo de o realitate poate nesatisfăcătoare editorial pentru unii (volumul gratuit pe internet, formatul fizic nu depăşeşte treizeci de pagini – conştient într-un fel că poezia sa va fi accesată în orice condiţii), Dan Sociu este unul dintre puţinii poeţi contemporani care îi oferă criticii literare libertatea rară de a problematiza cu folos. De ce nu, chiar şi pe marginea unui singur poem.
Apoi, deasupra oricărei discuţii despre poezia lui Sociu (care are probabil cea mai cinstită receptare – public de carte şi critică literară – din poezia tânără actuală) se aşază acea linişte: evidenţa talentului, care nu mai e aici un termen desuet şi ambiguu. El ştie exact unde merge. În titlul ultimului volum se şi alintă: îşi permite. Dan Sociu, unul dintre cei mai importanţi poeţi români: cu toate riscurile pe care le include afirmaţia.

4 comentarii pentru “Totalitate”

  1. aprilie 3, 2014 la 4:43 pm

    Poezia biografistă şi confesivă scrisă în limba română în ultimii 10 ani ar cuprinde pe de o parte pe Dan Sociu, ca unic poet biografist autentic ( şi biografist ), iar pe de altă parte o şleahtă de poeţi biografişti epigonici, lipsiţi de „introspecţie şi suspendările realităţii”? Mă consider un poet confesiv, dar nu aş da dreptate niciunui critic, oricât de perspicae ar fi el, că aş fi lipsit de introspecţie. Atunci, ce faci cu afirmaţia ta?

  2. aprilie 3, 2014 la 4:48 pm

    sau T.S. Khashis, sau Diana Geacăr.

  3. aprilie 15, 2014 la 7:38 pm

    Da, faza cu epigonii e cam trântită din avion. Îmi pare rău, ar cam trebui să facem măcar o referire la Cristian Popescu, de pildă. În ceea ce privește „vinovații”, măcar să-i știm: congenerii lui Sociu? Vlad Moldovan? Mai tinerii Duțescu sau Coșa? Dominic Stănescu?!… Hai să punem cărțile pe masă mai întâi. Bădița a pus punctul pe i. Să dau un exemplu la îndemână: „arta scalpării” a lui Khasis, poemul XXIII/10 august (cadavrul mamei).

  4. aprilie 15, 2014 la 7:52 pm

    Dacă un lucru îmi place la cronica de mai sus, acela ar fi în special paragraful „despre dimensiunile plachetei”. Mi-am amintit de aciditatea lui Cristea-Enache din „Poezie și inflație”, care nu ne aduce nici măcar un exemplu când vorbește despre „autorul subţiratic-şăgalnicului volum de versuri”… Mda, noi să fim sănătoși, că inducțiile cu un singur caz ca punct de pornire ar fi și la case mai mari…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper