Teorii despre cum să pleci de acasă cu aparatul de fotografiat la tine şi cum să ajungi la Londra cu tramvaiul 41

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

VLAD EFTENIE în dialog cu DORIN-LIVIU BÎTFOI

În martie Sony World Photography Awards l-a desemnat pe Vlad Eftenie câştigător la categoria „Open Low Light“ cu fotografia First Snow. Fotografia, care imortalizează prima ninsoare a anului trecut, a ieşit câştigătoare înaintea celorlalte peste 70.000 de cadre înscrise în concurs de fotografi din 166 de ţări. Este realizarea care m-a inspirat să îi adresez câteva întrebări arhitectului şi fotografului Vlad Eftenie, a cărui operă fotografică o urmăresc cu interes de câţiva ani, printre altele la adresele veftenie. daportfolio.com şi veftenie.blogspot.ro.

DORIN-LIVIU BÎTFOI: Care este „rama“ acestei fotografii?
VLAD EFTENIE: Bucureşti, strada Turda, staţia tramvaiului 41. Noiembrie, prima ninsoare a anului 2013. Pe drumul spre casă, din autobuz, am observat înteţirea lapoviţei. La trecerea de pietoni, împotriva luminii farurilor maşinilor oprite, pietonii în şir indian se conturau că siluete apăsate de evenimentul care a luat oraşul prin surprindere. Imaginea era expresivă, dar totul era în cele din urmă comun, de abia începea iarna, ocazii vor mai fi fost. Am vrut să fac poza, dar nu am scos aparatul din geantă. Am luat tramvaiul o staţie. Lapoviţa s-a transformat între timp în ninsoare. Am coborât din tramvai şi am aflat persoana din prim-plan, cu umbrelă. Maşinile abia înaintau, la ora de vârf, fulgii alergau fără direcţie, vântul haotic era deranjant. M-am hotărât şi am făcut poza. Prima ninsoare anunţa venirea iernii, imaginea păstrează suma senzaţiilor trăite în acel moment.

D.L.B.: Cum aţi primit vestea nominalizării şi, apoi, pe cea a premierii?
V. E.: Am aflat cu emoţie vestea nominalizării. Cu atât mai mult, cu cât în acest an, la concursul Sony, a fost un record de participare – confirmând şi mai mult prestigiul evenimentului. Mă bucur când o fotografie suscită interes şi când o jurizare o confirmă ca produs vizual cu valoare. Nu mi-am închipuit că imaginea propusă de mine va câştiga categoria sa, „Low light“. Toate imaginile nominalizate au fost foarte bune, expresive, emoţionante. Am stat să privesc minute în şir galeria cu imagini nominalizate, cu admiraţie şi cu gândul „wow, pe unde mai ajung oamenii, ce ajung să pozeze şi mai ales cum!“. Interesant e faptul că imaginea mea e făcută la o sută de metri de casă, într-un loc apropiat, în staţia de tramvai, un loc atât de comun. Fără să fie nevoie să merg la mii de kilometri distanţă pentru a afla un subiect valoros. Ceea ce arată că valoarea există oriunde, trebuie doar aflată şi scoasă la iveală. Şi, în al doilea rând, că fotografia de stradă poate naşte imagini câştigătoare, poate fi recunoscută. Îi felicit pe toţi participanţii şi finaliştii, cu o notă aparte pentru conaţionalii mei, îi felicit pe câştigători şi le urez organizatorilor să continue să creeze un catalizator al mişcării fotografice internaţionale, cu entuziasm şi deschidere.

D.L.B.: Cât de important este acest premiu?
V. E.: Premiul în sine luat de imagine reprezintă decizia unui juriu, într-un context dat, pentru categoria „Low light“. Concursul este unul prestigios. Imaginea este valoroasă în acel context, prin concurenţă directă cu alte mii de imagini. Premiul aduce cu sine ce aduce orice premiu, o recunoaştere a unor valori afirmate. Validează un sistem de gândire. Alegerea imaginii are probabil o doză de hazard şi de şansă, nu am ales-o cu gândul să câştige, eu doar am propus-o pentru evaluare. Nu ai cum să ştii că vei câştigă ceva, într-un mediu unde subiectivitatea aduce argumentele. Aduce de asemenea vizibilitate, care aduce la rândul ei responsabilitate sporită. A apărea nu reprezintă un simplu răsfăţ, ai ocazia să transmiţi ideile care îţi călăuzesc crezul artistic, cu concizie, cu sinceritate, răspicat.
Aduce în plus şi o doză sporită de credibilitate. Foarte necesară în mediul autohton unde în general avem nevoie de confirmarea cuiva din afară pentru a crede în valoarea unui lucru.

D.L.B.: Ce „carieră“ va avea mai departe această fotografie?
V. E.: Începând cu 1 mai ea va fi expusă la Somerset House din Londra, alături de celelalte imagini premiate. Voi participa la gala de premiere şi la vernisaj şi voi reveni cu amănunte de la faţa locului. Va figura în catalogul competiţiei. Expoziţia va fi probabil itinerantă. Apoi, într-un caz fericit, cineva va dori la un moment dat să o privească zilnic sub formă de tablou. Voi ilustra cu ea diverse teorii despre modul în care pleci de acasă liniştit, cu aparatul la tine şi ajungi la Londra, cu tramvaiul 41.

D.L.B.: Care sunt temele sau subiectele preferate în fotografie? Anticipând puţin răspunsul: este cunoscută predilecţia dv. pentru viaţă urbană şi pentru surprinderea cotidianului.
V. E.: Mi-am descoperit acum 10 ani afinitatea pentru fotografia de stradă. Mai degrabă ea m-a aflat pe mine, jucându-mă cu un aparat, şi mi-a spus că avem puţină treabă. Nu ştiu de ce acest gen fotografic. Dacă mă gândesc bine, a venit din dorinţa mea de a descoperi lumea, oraşele, de a investiga cadrul cotidian, atât de plin cu magie efemeră. Am regăsit în acest gen fotografic resorturile care m-au angajat într-o descoperire de sine pe care o simţeam necesară şi pe care altfel nu ştiam cum să o realizez. Experienţă de pe stradă e diferită de cea din cărţi. Atingând adesea imaginarul, dar palpabilă. Descoperire de sine dublată de aflarea locurilor şi a oamenilor, a distanţelor şi a apropierilor, a invizibilităţii, a momentului de graţie când simţi că te afli la locul potrivit, în momentul potrivit, aflând ceea ce nu ştii cum arată şi unde să cauţi. Am învăţat să privesc împrejur şi că caut un sâmbure de bine acolo unde alţii uită să caute sau nu ştiu să vadă. Am aflat să privesc oamenii, stradă, oraşul. Clădirile capătă o aura prietenoasă atunci când le raportăm la viaţa oamenilor. Când căutăm o lumină bună, când simţim vibraţia aerului. Apreciez un portret blând şi sincer, care ridică întrebări sau aduce o linişte, un peisaj în care soarele desenează geometrii uluitoare.

D.L.B.: Care este relaţia dv. cu Bucureştiul?
V. E.: Sunt născut în Bucureşti. Am locuit mult timp în cartierul Drumul Taberei şi când ieşeam prin centru nu găseam ceva anume de făcut în afară de a merge la facultate, ca student. Nu cunoşteam oraşul mai deloc, nu am avut timp foarte mult în afara şcolii. După ce am absolvit arhitectura şi a apărut pasiunea pentru fotografie, am început să-l explorez. Ştiam că părerile dspre Bucureşti sunt împărţite. Pentru unii era neprietenos, destructurat, periculos, obositor. Pentru alţii era un bun prieten. Am decis să-mi formez o părere documentată. Îl studiez de 10 ani, sistematic. I–am aflat locurile bune, oamenii, momentele. Am intodus conceptul de plimbare prin „buclă urbană“. Interesant e că poţi observa că dacă te laşi dus de străzi, ajungi adesea să revii în acelaşi loc. Bucureştiul nu are multe locuri de popas, te obligă să mergi, să continui. Şi atunci apare tema parcurgerii dinamice, la pas, străbătându-i straturile succesive, de la marile bulevarde zgomotoase şi până la curţile de altădată, cu aroma timpului în care oraşul îşi scria istoria. Oraşul se înlocuieşte pe sine în fiecare zi, fără grija urmelor. E un oraş dinamic, contradictoriu, în care lipsa de stil creează un stil, în care contrariile convieţuiesc într-o armonie mutabilă.

D.L.B.: Cum vă situaţi între arhitectură şi fotografie? Ştiu că e o întrebare foarte generală, dar m-ar interesa un răspuns cât mai subiectiv.
V. E.: Arhitectura m-a apropiat de justa măsură a lucrurilor, fotografia – de simţirea lor. Împreună pot crea un întreg echilibrat. Studiul arhitecturii nu lasă prea mult timp liber, ca student eşti mereu prins cu predări, proiecte, examene. După ce am terminat facultatea mi-am dat seama că ştiu să proiectez case, dar că nu cunosc mai nimic despre oameni. Oraşul este pentru oameni, arhitectura are ca scop final omul şi nu doar clădirea de obiecte neînsufleţite. Omul aduce cu sine emoţia, aceasta fiind un ingredient imposibil de proiectat. Am rămas în oraş şi am început să studiez omul, urmele lui, stările. Prin fotografie am aflat poveşti minunate şi m-am aflat şi pe mine, concomitent. Mai mult decât doar realizarea de „conserve de timp“, mai mult decât un instrument martor dotat cu precizie şi acurateţe, fotografia poate deveni un gest de dezvoltare personală.
Apoi, prin studiul doctoral, am adus împreună arhitectură şi fotografia, într-o formă academică, cu vocaţie pluridisciplinară. Am introdus concepte noi precum „imersiunea fotografică urbană“ şi „portretul urban“, ca produs fotografic structurat. Am introdus studiul metodic al fotografiei de arhitectură şi urbană în programa de învăţământ a Universităţii de Arhitectură din Bucureşti, unde activez că lector. Pentru că am crezut în puterea fotografiei de a-i ajuta pe studenţi să se deschidă, să devină mai buni, să afle secrete ale lumii înconjurătoare, să vadă.
Iată câteva puncte în care arhitectura şi fotografia se îngemănează constructiv, armonios, în activitatea mea. Îmi pare nespus de bine că am putut aduce împreună cele două domenii care constituie obiectele pasiunii mele.

D.L.B.: Care sunt fotografii favoriţi? Şi care vă sunt influenţele?
V. E.: Nu am avut modele, nu le-am căutat şi nu am simţit nevoia de a afla repere în afara mea. Nu cred că am căutat să implic influenţele cuiva. Am fost şi sunt autodidact şi cred că fotografia se află din sine. Stilul e ceva pur personal, nu are nici un sens să-l cauţi în altă parte. Trebuie să-l descoperi şi să-l şlefuieşti lucrând neobosit. Fără să ai nevoie de cineva care să îţi spună cum să faci. Desigur, există oameni care caută repere în afară şi atunci am creat o metodă de învăţare adaptată crezului meu, recomandând ceea ce este necesar pentru a-i ajuta să se descopere. Avem mereu atâtea de aflat în noi înşine. Am căutat să studiez pentru a afla şi alte puncte de vedere, forme vizibile ale harului marilor fotografi. Îi apreciez în mod deosebit pe reprezentanţii fotografiei franceze, de la Eugène Atget la Henri Cartier-Bressonş. Privind imaginile lor, te minunezi de armonia pe care o aduc în cadru, de modul în care totul pare să se aşeze cu acurateţe la locul lui.

D.L.B.: Ce înseamnă o fotografie bună?
V. E.: O imagine bună transmite cu acurateţe intenţia autorului şi contextul prezentat, are impact prin modul în care subiectul este descifrat şi adus în starea de a crea sens, de a naşte simboluri, de a determina reacţii. O imagine bună stârneşte imaginaţia privitorului, îl determină să revină, să privească din nou. O imagine foarte bună poate influenţa societatea, concepţiile, modul de a privi şi de a înţelege lumea.

D.L.B.: Eventuale proiecte de viitor?
V. E.: Ştiu că voi continuă să fac fotografii, pe stradă, în oraş. Este ceea ce îmi doresc să fac. Ştiu că voi realiza workshop-uri de fotografie de stradă şi urbană. Ştiu că voi ţine prelegeri cu temă motivaţională sau pe diverse teme fotografice pe care le explorez. Ştiu că voi realiza expoziţii personale şi voi participa mereu cu deschidere în expoziţii de grup. Că voi participa la concursuri de fotografie, am foarte multe imagini care aşteaptă să le vină rândul în selecţii, realizate, sper, cu o bună intuiţie. Ştiu că voi realiza un prim „manual“ al fotografiei de stradă, cu o incursiune teoretică vastă. Materialul este gata, trebuie doar finisat şi produs. Nu am nici cea mai mică idee unde voi ajunge, dar ştiu că drumul trebuie astfel construit încât să îmi placă, să fiu mereu sincer şi adevărat cu mine, să fac bine ceea ce fac şi să inspir, la rândul meu, pe alţii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper