Repere

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Îl cunoşteam de ceva vreme. Un actor tânăr şi frumos. De sub ochelari îi sclipea privirea verde şi inteligentă. Voiam să-i iau un interviu. Câştigase o sumă impresionantă din fondurile europene alocate culturii: aproape un milion de euro. Enervat de neputinţa noastră, strigată pe toate canalele de televiziune, de a absorbi banii UE, făcuse cu teatrul lui independent un proiect de nota zece. Există situaţii pe care nu le uiţi. Asta a fost una dintre ele. Nu uit entuziasmul electrizant cu care îmi explica: „Am dovedit că dacă ai un proiect bun şi eşti corect, se poate şi la noi, în România. Poţi să faci lucruri cu adevărat utile, să-i înveţi pe tineri cum să trăiască făcând spectacole de valoare, nu doar comedii prin cârciumi“. Întreaga încăpere se încărcase de bucuria sa. Energia lui mă hipnotiza. Uitasem de scepticismul şi greaţa tradiţional româneşti cauzate de birocraţia şi japiţele arogante din sistem. Am plecat de acolo alt om.
L-am revăzut după o vreme. Cu totul altfel. Nu înfrânt, dar aproape uscat. În privire i se adunaseră câteva zeci de ani. Echipa mică de la teatrul lor din Târgu Mureş muncise doi ani pe brânci. Dar din cauza oficialilor noştri, dacă nu corupţi, măcar abulici şi nepăsători, riscau să nu primească nici un ban pentru proiectul mamut. Munciseră degeaba. Româneşte, nu? Sistemul i-a învins. Mi s-a strâns stomacul de tristeţe. Dar prietenul meu nu s-a lăsat. A mai câştigat un proiect cu fonduri europene. Tot ca să-i ajute pe tinerii din breaslă să creeze fără să cerşească la mila autorităţilor. Exact cum făcuse şi el. Actor la Teatrul Naţional Târgu Mureş, a preferat să plece din sistemul rânced şi, alături de bunul său prieten, Nicu Mihoc, să înfiinţeze Teatrul 74. Un teatru cu deja peste zece ani de activitate. Independent! Cu spectacole bune. În toate rolurile în care l-am văzut, băiatul ăsta tânăr, frumos, cinstit şi cu umor a jucat de fiecare dată bine. Poate şi datorită prietenului său, regizorul Cristi Juncu.
Nici la al doilea program nu au venit banii. Deocamdată. Se jură că ar fi ultimul cu fonduri europene pe care-l mai face. Acum e mai înţelept. Adică ponderat. Îşi găseşte refugiul în familie. Dar n-a încetat să-şi bată capul cu ce s-ar putea face pentru tinerii din teatru. Sigur o să mai găsească el ceva.
Am suferit întotdeauna de lipsă de modele. O viaţă şi n-am adunat nici cât degetele de la o mână. În şcoala comunistă aveam profesori prea îmbâcsiţi şi spăimoşi de îndelungatul pumn în gură pus de regim. Cu atât mai puţin ceilalţi reuşeau să devină repere. Unde să-i întâlneşti? Sau poate pur şi simplu a fost lipsă de noroc. N-am nimerit eu circumstanţele în care să-i recunosc. La un moment dat am înţeles, mai târziu decât trebuia, că nu de eroi aveam nevoie. Eroii sunt martiri şi lasă în urmă doar o amintire glorioasă. Noi avem nevoie de oameni vii care să facă paşi mici, dar stăruitori. Să nu renunţe în a-şi ajuta, pe cât pot, comunitatea. În cazul nostru, teatrală. Tocmai de aceea pentru mine Theo Marton este unul dintre posibilele repere ale acestei lumi. Şi sper că va rămâne aşa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper