Realliteratur

Un articol de Alex Goldiş

Andrei Terian, Critica de export. Teorii, contexte, ideologii, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013

 

 

În toate dările de seamă din ultimii doi-trei ani, care de care mai apocaliptice, cu privire la reculul cronicii literare, Andrei Terian a furnizat exemplul şi argumentul definitiv. Deşi a renunţat la critica actualităţii de aproximativ jumătate de deceniu, criticul de la Sibiu şi-a câştigat, în schimb, statutul de cel mai deplâns cronicar autohton. Pe bună dreptate, aş zice: mina teoretică şi erudiţia, atât de absente la colegii de generaţie, se insinuau în cronicile lui cât se poate de firesc, filtrate de o retorică plină de umor şi de un extraordinar simţ al anecdoticului.
Un comentator supracalificat
Demisia lui Terian din câmpul comentariului actualităţii reprezintă o pierdere de proporţii, însă ea era anunţată, deja, de apariţia, în 2010, a neverosimilului tom despre G. Călinescu, A cincea esenţă. Pasiunea cronicii literare era întrecută acolo de o adevărată frenezie a cercetării, căci în chestiune era nu doar criticul interbelic, ci întreaga reţea – chiar în sensul de network – a literaturii române pornind de la el. Statutul criticii interbelice şi al celei postbelice, relaţia criticii cu ideologia, reflecţia teoretică cu privire la evoluţia genurilor literare, situaţia istoriei literaturii erau, toate, probleme care nu-l mai încăpeau pe monograful lui Călinescu, dând pe din afară într-un discurs pus pe soluţionat cam toate dilemele literaturii române de secol XX – de nu de mai înainte. În calitate de monograf al lui Călinescu, Andrei Terian se dovedea a fi, în jargonul capitalist de azi, un comentator „supracalificat”.
Fapt conştientizat de tânărul critic însuşi, care, în timp ce lumea literară îi pregătea parastasul, se căznea în subteranul bibliografiilor specializate pentru a identifica zone de comentariu mai adecvate unei inteligenţe în permanentă expansiune. Doar odată cu publicarea unui nou volum, la finele anului trecut, a devenit evident pentru lumea literară românescă faptul că Andrei Terian n-a dezertat propriu-zis de la critica actualităţii, ci a preferat să şi-o reorienteze în mod radical către „export”.
Ceea ce înseamnă, dintr-odată, modificarea canalelor de distribuţie, a câmpului de interes şi a metodelor de interpretare. Evaziunea în ISI (sau, mă rog, în revistele academice cu circuit internaţional) nu poate fi citită drept evaziune decât din unghiul unui cadru de referinţă strict autohton. Or, din acest punct de vedere, Critica de export, volumul apărut la finele anului trecut şi compus din studii publicate în reviste ştiinţifice din Marea Britanie, Franţa, Italia, Slovenia, Slovacia şi Estonia, reprezintă o pledoarie răspicată pentru separarea netă a domeniului academic-universitar de cel foiletonistic. Tipic pentru un spirit hiperraţionalist, Andrei Terian n-a putut totuşi renunţa la cronica literară fără să redacteze manifestul întârziat, cu iz testamentar, al acestei renunţări. Universitarul nu mai poate fi şi cronicar al actualităţii, consideră Terian, nu din cauza vreunei incompatibilităţi principiale, ci mai degrabă din cauza scurtcircuitării, de facto, a competenţelor. „O mentalitate cronicărească”, pusă pe respingerea contextelor în favoarea judecăţilor impresioniste şi dublată de o săracă specializare teoretică, ar pune cele două calităţi ale criticului actual într-un conflict de interese simbolic. Prilej, acesta, de a denunţa lipsa de sincronizare a criticilor români faţă de curentele contemporane: „Nu de puţine ori, la conferinţele «internaţionale» din România se pot auzi profesori altminteri respectabili perorând graţios despre «cercetările mai noi ale lui Hans Robert Jauss». «Mai noi?» Dar, pentru numele lui Dumnezeu, Jauss şi-a publicat manifestul istoriografic care i-a adus celebritatea internaţională la sfârşitul anilor ’60!”.
Valoarea de schimb
a literaturii române
Acest retard al orizontului conceptual e responsabil, după Andrei Terian, pentru nivelul scăzut al studiilor literare româneşti, fie că e vorba de panorame teoretice (aproape absente, de altfel) sau de istorii literare. Respingerea studiului contextual în favoarea judecăţii impresioniste a făcut ca literatura română să se izoleze involuntar de dezbaterile internaţionale de idei. Unei reflecţii pe verticală, cu privire la „profunzimea” şi „originalitatea” cutărui scriitor, Andrei Terian îi preferă o investigare pe orizontală a contextelor literare, sociale sau politice. Dincolo de câştigul de erudiţie, această reconstrucţie a contextelor ar putea furniza liantul menit să repună literatura română pe harta literaturii internaţionale. Subscriu total la faptul că „pe criticii şi pe cititorii din afară nu îi interesează neapărat dacă Rebreanu a fost sau nu un scriitor «mare», ci mai degrabă modul specific mitteleuropean în care problematica socială şi cea etnică se întrepătrund în structura romanului Ion; nu îi preocupă în mod deosebit dacă avangardiştii români aveau sau nu «talent», ci mai degrabă cum s-au situat aceştia în raport cu ideologiile dominante ale perioadei interbelice”. Or, e evident că, dacă literatura română suferă încă de pe urma unui capital scăzut pe harta valorilor simbolice, e mai ales din cauza absenţei acestor conectori, sacrificaţi – în cele mai importante istorii literare româneşti – în favoarea obsesiei „talentului” individual.
Ceea ce propune, în schimb, Andrei Terian prin afirmaţii categorice, dar şi implicit, prin exemplele analitice din Critica de export, e reformarea studiilor româneşti în conformitate cu ceea ce aş numi Realliteratur (dacă mi se permite analogia cu Realpolitik): o concepţie generală menită să ţină cont nu atât – sau nu doar! – de valoarea intrinsecă a diferitelor dimensiuni ale literaturii române, cât mai ales de valoarea lor de schimb. Soluţia de părăsire a condiţiei de „literatură semi-periferică” nu constă în plânsul izolaţionist în pumni, ci în încercarea de acumulare de „capital literar” – după sintagma fixată de Pascale Casanova în Republica Mondială a Literelor. Ceea ce înseamnă, numaidecât, scrutarea atentă a regulilor jocului la bursa internaţională de valori şi identificarea resurselor exploatabile ale literaturii române în circuit internaţional. Concepţia economică şi metaforele tranzacţionale n-ar trebui să sperie, căci, pus la lucru, acest framework teoretic e menit să revoluţioneze domeniul disciplinelor umaniste autohtone şi să pună într-o lumină nouă statutul literaturii române în întregul ei.
Ce poate, aşadar, să facă cercetătorul român la modul concret? În primul rând, să identifice teritoriul dezbaterilor internaţionale la care ar putea să participe, prin experienţă concretă, literatura română: „Rolul literaturii şi al criticii literare româneşti în construcţia identităţii naţionale a unei culturi est-europene, poziţiile politice şi ideologice ale elitelor noastre literare, raporturile criticii cu celelalte practici discursive, recontextualizarea românească a anumitor direcţii, tehnici şi concepte de circulaţie internaţională, receptarea autohtonă a operelor provenind din alte literaturi, efectele de sincronism, anacronism şi protocronism – acestea ar fi temele (nu toate, desigur) care i-ar interesa pe străini în literatura română şi nu simplul fapt că un anume autor român e «mic» sau «mare», gras sau slab, «seducător» sau «plictisitor»”. Desigur că identificarea valorilor la bursa externă şi a resurselor româneşti merge în paralel cu alinierea la monedele de schimb curente în teoria literară actuală, precum „studiile post-coloniale”, „World System Analysis”, modelul „cotiturii spaţiale în istoriografia literară” ş.a.m.d. Iar dacă Immanuel Wallerstein, David Damrosch, Franco Moretti sau Dyoniz Durisin sunt nume frecvente în discursul teoretic al lui Andrei Terian e pentru că alinierea la dezbaterile contemporane nu poate ocoli problematica şi limbajul comun al acestora. Cum ar putea fi străinii interesaţi de literatura română dacă ea n-are capacitatea de a răspunde unor dileme actuale? – se întreabă, pe bună dreptate, Andrei Terian.
Zis şi făcut. Căci o mare parte din studiile cuprinse în Critica de export încearcă să elucideze probleme de ordin general, practicând acel distant reading preconizat de Franco Moretti ca reacţie la close reading. Privirea de la altitudine teoretică îi permite lui Andrei Terian să formuleze ipoteze şi să furnizeze soluţii interesante din unghi conceptual la câteva dintre dilemele „ultimul răcnet” ale disciplinelor umaniste, de la problema aplicării post-colonialismului la literaturile post-comuniste sau statutul literaturilor aşa-zis dependente („din Lumea a Doua”), până la utilitatea emergenţei paradigmei orizontale (geografice) în istoria literară în defavoarea celei diacronice. Fără excepţie, studiile sunt excelente prin decupajul temelor (Terian nu se pierde niciodată în prolegomene, ci aterizează direct în mijlocul dezbaterii), prin panoramarea bibliografică excelentă (nimic nu pare să-i scape tânărului cercetător) şi, nu în ultimul rând, prin pragmatismul soluţiilor, care, în spiritul unui „neopozitivism” bine temperat, fac tot posibilul de a nu lăsa loc de interpretări. Identificarea unui precursor în Adrian Marino, posibilă la o viziune superficială, e infirmată tocmai din punctul de vedere al receptivităţii vii faţă de ideile literare strict contemporane. Căci programul de lansare în circuitul internaţional al autorului Dicţionarului de idei literare s-a lovit, din păcate, întotdeauna de un dogmatism care l-a făcut să privească cu ochi răi toate curentele critice inovatoare din a doua jumătate a secolului trecut. O conectare la reţeaua culturală occidentală prin punerea în paranteză a tuturor achiziţiilor ei recente a demonstrat involuntar activitatea lui Marino, eşuează în pură demagogie a sincronizării.
Probabil că demonstraţia cea mai importantă a Criticii de export rămâne, însă, integrarea diferitelor contexte ale literaturii române în circuitul actual al ideilor literare, semn că, într-adevăr, românistica nu reprezintă un domeniu de interes exclusiv autohton. Se poate schiţa o hartă tipologică a imaginarului critic pornind de la două cărţi de critică tradiţionale (Opera lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, respectiv Poezia lui Eminescu de Ion Negoiţescu), după cum e la îndemână construirea unei poetici generale a esopismului în critică ţinând cont de cărţile lui Mircea Iorgulescu, Nicolae Manolescu sau Mircea Martin.
Ceea ce înseamnă că Andrei Terian nu doar că anunţă schimbarea regulilor jocului în disciplinele umaniste din România, ci are şi capacitatea s-o facă la modul cel mai propriu. Iar în ceea ce priveşte circuitul internaţional, tânărul universitar are toate datele să-i facă, în următorii ani, geloşi pe admiratorii lui Adrian Marino.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper