Proza cinematografică

Un articol de Bedros Horasangian

Laurenţiu Orăşanu, Totul pe alb, Editura Semne, Bucureşti, 2014

 

Sunt autori de proză care dau lovitura cu prima carte. Uneori, cu o singură carte. Alteori, evoluţia e sinuoasă, lentă, plină de meandre, bune şi rele, cărţi excepţionale fiind pigmentate de texte ratate. Că e vorba de povestiri excepţionale, că e vorba de romane mai puţin închegate. Moartea la Veneţia sau Tonio Kröger aparţin unei alte clase strict valorice dpdv (sic!) literar decât Iosif şi fraţii săi. Cele două volume de povestiri de juneţe ale lui Augustin Buzura nu configurau prea bine marile romane ale unui prozator de anvergura celui de astăzi. Mateiu Caragiale, Mihai Sin, Radu Albala, Paul Emil Miclescu, Puşi Dinulescu, Horia Pătraşcu, Vintilă Ivănceanu sau Dumitru Velea sunt foarte buni prozatori fără să scrie prea mult. Dar au cărţi care nu pot fi trecute cu vederea. Chiar dacă pot fi neglijate, ele, cărţile, rămân. Autorii mai şi mor. Exemplele, de toate felurile şi categoriile, se pot înmulţi, o cercetare riguroasă a prozei româneşti postbelice prin cărţi şi nu neapărat prin autori ar produce surprize.
Am făcut această paranteză pentru că am în vedere un prozator (scrie şi poezie, fără să aibă geniul sau nebunia reală de a fi poet-poet) care ar merita mai multă atenţie din partea criticilor. De ce nu şi a publicului cititor, căci şi el există. Printre acei cititori care primesc cu bucurie orice carte – mai nouă sau mai veche – ne putem situa şi noi.
Despre Laurenţiu Orăşanu şi volumul de proză scurtă Totul pe alb va fi vorba în cele ce urmează. Câteva impresii de lectură şi mai multe observaţii legate prozele acestui scriitor. Un scriitor care a evoluat de la o carte la alta. Nu era obligatoriu. Laurenţiu Orăşanu face parte însă dintre cei care îşi descoperă potenţialul epic şi virtuţile stilistice din aproape în aproape. La fel ca şi temele care pot să bântuie efortul şi munca fiecărui scriitor. Uneori, ele, temele, vin către noi, alteori, ne ducem noi către ele. Când toate se conjugă, ies cărţi bune. Ca şi aceasta de faţă.
La film, povestirea care deschide volumul de „preludii“ Totul pe alb – cum îşi subintitulează povestirile Laurenţiu Orăşanu – sugerează, era să scriu indică, dar nu-mi plăcea cum sună acest indică  – ciudat cum sunetul cuvintelor mă urmăreşte în timpul lecturilor de ultimă oră – una dintre direcţiile de lectură ale întregii cărţi. O dimensiune cinematografică, sentimentul că un aparat de filmat este plimbat de-a lungul drumului, cum Stendhal propunea un set de oglinzi. Avem 11 proze, de diferite dimensiuni şi cu accente diverse. Imaginarul se confruntă cu nonfiction-ul.
La film, Vocaţia unui agent de circulaţie, ca şi Ultima noapte a adolescenţei sunt introspecţii în materia candorilor puberal-adolescentine.
Pana de curent abordează un alt registru epic. Este o mică bijuterie de proză. O proză americană cât un film cehesc din anii ’60. O poveste dureros-amoroasă pe fundalul unor bine prinse probleme de serviciu. Atmosferă de uzină nucleară, o lume în care nu se prea aventurează prozatorii. Se preferă alcovul, iatacul, unde eroii lui Camil Petrescu desluşeau tainele universului şi al ideilor. Uzina vie era o proză, nu chiar rea, a lui Alexandru Sahia.
Totul pe alb este textul care dă titlul întregului volum. O schiţă despre scris, despre geneza unui text şi a unei aventuri. Un Bucureşti familiar, cu tramvaie, imagini, prezenţe, absenţe şi un cer, pe unde apare ca apoi să dispară te miri cine. Rămâne, poate, uneori, o carte. Precum cea de faţă.
Cabina telefonică, o povestire cu parfum SF, dacă nu ar fi la mijloc doar absurdul vieţii de zi cu zi. Visul unei zile, cu un EL şi o EA – cea mai complicată temă, spunea Geo Bogza (oare mai ştim cine a fost, cele 140 de minute la Mizil ale lui sunt o capodoperă!) –, unde fantasmele bat realitatea imediată.
La ghicitoare, un fel de La ţigănci adus la zi, o proză unde calităţile de bun observator ale autorului fermentează pe marginea unui subiect exotic. Horoscoapele ne domină mentalul în lipsa încrederii în sine. E limpede că un Putin preferă să anexeze Crimeea fără să mai consulte oracolul de la Delfi, ci contând pe generalii ruşi de la Ministerul Apărării.
Un soi de Crai de curte nouă se vrea Sfârşitul lumii. Aventuri bahice afectiv-erotice ce se tranferă din pub-urile din Bucureşti prin cluburile califoroniene dă măsura lumii globale în care trăim. La Dublin au rămas doar eroii lui Joyce. (Ştiţi că există în Bucureşti un asemenea pub?)
Madam Giselle – o cădere în trecut, o povestire cu patină de camee, dacă nu ar apărea anii de la Canal, mizeriile trecutului şi ravagiile bătrâneţii ce imbină Ritz-ul de odinioară cu mâncarea de arpacaş de la Poarta Albă. Acum acolo dăm de Gigi Becali.
A doua cheie de lectură este materialul confesiv generat de o experienţă personală trăită şi asumată literar la maturitate.
Saint Louis şi New York – La Vegas – Marele Canion – California sunt două pseudo-road-stories care acoperă narativ un fals jurnal american al unei voci auctoriale. Ea aparţine însuşi autorului. Putem bănui că ar putea fi o ficţiune, dar găsim, totuşi, mărturia decisivă, confirmarea lui „Autorul c’est moi“.
Cele două povestiri, legate între ele prin mii de fire, explicitează drumul unui vis american. Dacă surorile lui Cehov voiau La Moscova, La Moscova – nu era Putin la Kremlin pe vremea aceea –, naratorul-autorul nostru se duce – acel merem la America al miilor de ardeleni ce plecau dintr-o Kakanie fără speranţe pentru ei – mai întâi în Canada, ca abia apoi să urmeze aventura din Statele Unite. Numai că. Numai că pretextul traversării unei Americi a zilelor noastre, cel puţin în cazul de faţă, este mai mult o incursiune în lumea lăuntrică a naratorului. Care vrea să priceapă, fără să facă mari eforturi – o bună înzestrare de story–teller îl ajută –, dar mânat de curiozitate permanentă, cine e el şi cine sunt cei din jurul lui. Ce-i cu viaţa mea, ce e cu viaţa lor, ce e cu viaţa asta. Aşa cum e. Americani sau români, colegi de job sau iubite, străzi, localuri, stări, senzaţii, emoţii, gagicăreală – vagi idile amoroase sunt răsfirate printre pagini – femei şi bărbaţi deopotrivă. America nu este un continent de descoperit – cum îi reuşea lui Romulus Rusan prin intermediul ogarului lui cenuşiu (acel faimos Greyhound, în fond o firmă de transport interurban care-i mână pe cei fără prea multă dare de mână să meargă de colo colo prin uriaşa Americă), care făcea furori acum câteva decenii în faţa unui public cititor român ce nu-şi făcea iluzii că ar putea ajunge vreodată dincolo de Oceanul Atlantic, ci un spaţiu în care pur şi simplu se trăieşte. Just like this. Firescul este una dintre caracteristicile acelui melting pot numit Statele Unite. SUA plus New York City, căci NYC este altceva decât SUA. Nu insist pe ideea asta – trăită şi de mine, căci am locuit câţiva ani în NYC –, dar merită să fie nu doar analizată. Henry Miller are cuvinte grele despre America şi americanii lui din Brooklyn şi Manhattan. Cine vrea să iubească Grecia trebuie neapărat să citească Colosul din Maroussi al lui Miller. Cea mai tare carte despre greci, grecitate şi Grecia. O Grecie eternă pe care o iubeşte cu fervoare Miller şi pe care acum o bombăne Frau Merkel şi nu puţini birocraţi euroeuropeni – aşa cum am scris – care papă banii la Bruxelles fără să priceapă ce e şi cu popoarele astea din sudul şi estul spaţiului numit Europa. E limpede că soarele Mediteranei l-a influenţat pe năbădăiosul amorez şi prieten al lui Anaïs Nin. E limpede că America l-a fascinat pe Laurenţiu Orăşanu, care nu ezită să-şi asume propriul exil de desţărat şi aşezat pe un continent care-i devine casă, locuinţă, patrie. Omul nu bombăne, nu se revoltă, pur şi simplu îşi vede de viaţa lui. Heimat-ul, căminul de care se agăţau bunicii şi strămoşii europeni, ai noştri sau ai altora, a devenit, prin mijlocirea experienţei americane, ceva relativ. Poate fiecare are o altă percepţie. Dar de trăit se trăieşte, cum-necum, şi în această mitică (mistică?, cel puţin pentru cei din secolul XX, inclusiv pentru români) Americă. De ce să nu ne bucurăm de ce ne oferă destinul? Aşa cum ne e dat. Şi când se stă pe loc, pe coasta de Est, şi când se călătoreşte spre coasta de Vest, naratorul lui Laurenţiu Orăşanu este în veşnică alertă. Fără să fie impresii de călătorie sau amintiri/memorii ale unui timp trăit – Timpul trăirii, timpul mărturisirii nu coincid, ca la Eugen Simion, poate cea mai bună carte a criticului, ca şi în cazul Teritorii-lor lui Mircea Zaciu, ca şi în cazul Teme-lor lui Manolescu –, cartea ar merita inclusă într-o cercetare a prozelor criticilor noştri, plecând de la Adela lui Ibrăileanu şi neoprindu-ne la Povestea de iarnă a lui Mihai Zamfir etc.), căci avem aici ceea ce americanii numesc autobiografical fiction. Există multe cărţi despre America, multe mărturii despre viaţa americanilor, literare sau mai puţin. Fiecare are dreptul să descopere şi asimileze America lui. Asta şi face şi reuşeşte într-o bună şi mare măsură şi cel care îşi plimbă viaţa, trecutul şi prezentul de atunci, atent urmat de cel numit pe copertă Laurenţiu Orăşanu.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper