Protocronismul a murit, trăiască protocronismul!

Un articol de Cristina Diamant

 Lionel Roşca, La umbra timpului în floare. Protocronismul – Prolegomene la monografia unei idei, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2013

Lionel Decebal Roşca urmăreşte cu luciditate problema condiţiei lumii culturale româneşti „la umbra timpului în floare“, discutând protocronismul nu ca pe un incident izolat şi nefericit în istoria noastră recentă, ci ca „protocronii“; nu ca boală, ci ca un simptom deosebit de util în înţelegerea „neaşezării“ româneşti şi a crizei identitare.
Dacă cercetări anterioare au folosit îndeobşte fie metoda descriptivă, fie cea pragmatică, volumul de faţă este mai curând interesat de perspectiva epistemologică asupra teoriei şi faptelor, sursa reală a tensiunilor. Discuţia preliminară despre situarea lumii româneşti nu la umbra unui mare copac, ci a trei (Imperiul ţarist, Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar, de pildă), unde nu dezvoltarea, ci supravieţuirea constituia o prioritate, ajută şi ea la clarificarea unui context oricum destul de controversat. Insistând asupra dinamismului civilizaţiilor şi a caracterului lor de banchize, iar nu de plăci tectonice, operând cu conceptele de „timpul evenimentului“, „timpul instituţiilor“ şi „timpul civilizaţiilor“, dar şi ţinând cont de teorii occidentale despre cele trei cercuri geopolitice europene, se clarifică „nedospirea“ şi perfecţionarea „artei“ supunerii aparente prin poziţia instabilă, triplu periferică a unor spaţii de semn contrar. După Cioran, „Nous sommes mal-placés!“, spaţiul oferind, totodată, „avantajul“ justificării eşecurilor.
O analiză echilibrată
Istoria relativ recentă a României poate fi rezumată ca o alternanţă de eforturi de sincronizare şi consolidare, cu momente de entuziasm, dar şi de neîncredere, lipsind, însă, prea adesea, o privire autocritică matură. Fuziunea, dar şi confuzia formă-fond au fost stimulate de absenţa unei tradiţii rigid organizate şi a unor forme coerente de reacţionism, coroborată cu faptul că ideile sincronice au reuşit să pătrundă prin filiera ideilor naţionale.
După acest preambul, urmează o privire diacronică din secolul al XIX-lea încoace, aducând precizări de nuanţă binevenite pentru circumscrierea temei. Conform lui Lionel Roşca, departe de a fi un extrem conservator, Maiorescu îndemna la crearea unei epoci clasice româneşti în parametrii de performanţă ai lumilor europene, criticând prezentul pentru a căuta soluţiile nu într-un trecut idealizat, ci într-un viitor mai lucid; din teoria lui Lovinescu se cuvine să reţinem nu doar inversarea direcţiei imitaţiei de la formă spre fond, ci şi partea a doua a procesului, când factorul timp ce a asigurat succesul imitaţiei lasă locul factorului rasă ce operează diferenţierea.
Figura lui Edgar Papu, de „umanist erudit de şcoală veche, străin nu atât de teorie, cât de modalităţile moderne, riguroase, analitice (impuse mai ales de practica anglo-saxonă), de a aborda teoretizarea“ (p. 199), se bucură de o atenţie deosebită şi este analizată echilibrat. Mai mult, se susţine în volum, ar fi cel puţin straniu ca protocronismul său să fie justificat de un oportunism politic, când la momentul aşa-numitelor Teze din Iulie partidul nu avea nevoie de încă un discurs legitimator; în spatele ideilor lui Papu s-ar afla, aşadar, interesul său de filolog, mai apoi fructificat în cursurile din perioada 1973-1976 la Universitatea Populară Bucureşti. În O istorie „glorioasă“. Dosarul protocronismului românesc Alexandra Tomiţă vorbeşte despre o minimalizare a influenţei lui Lovinescu în favoarea protocronismului, însă Edgar Papu declara, într-un interviu din 1993, că „eu n-am combătut sincronismul lui Lovinescu, ci am crezut că există întâietăţi şi în afară de cele pe care le adoptăm din Occident, adică lucruri pe care le-am spus noi mai înainte de toţi. Dar eu vorbesc despre un protocronism românesc, fiindcă numai pe acesta îl cunosc“. Dacă pentru Lovinescu factorul timp avea întâietate, pentru Papu factorul circulaţie primează şi, în loc să trateze fenomenul la nivelul civilizaţiilor şi societăţilor, el mută discuţia pe nivelul cultural şi al iniţiativelor individuale. De altfel, chiar şi atunci când face conexiuni între Eminescu, Ion Luca Caragiale şi modernism, între Neagoe Basarab şi acel „hombre secreto“ baroc, între Cantemir şi romantism, el vorbeşte despre momente prevestitoare, iar nu de avangarde. Totodată, pentru el „<p>rotocronismul nu poate fi în niciun caz o închidere în local, idee tot atât de inadmisibilă ca şi cea a cercului pătrat. Nu poţi emite o vedere protocronică fără să cunoşti temeinic cultura universală la care raportezi acea vedere“ (Edgar Papu), pe când, observă Sorin Antohi, „autohtoniştii puri şi duri refuză şi Nordul şi Sudul, şi Vestul şi Estul: topologia lor ideală nu cunoaşte decât verticala de lungime nulă care uneşte, într-un elocvent simbolism al centrului, adâncul gliei şi înaltul Cerului“.
O altă personalitate ce tinde să se detaşeze din grupul protocroniştilor este sociologul Ilie Bădescu care, în încercarea de a lărgi vechea definiţie a sincronismului pentru a include şi protocronismul, nu mai vede, lovinescian, Europa ca pe un monolit, ci fie ca pe un centru cu numeroase periferii din punct de vedere economic, fie, la nivel cultural, ca o aglomerare de centre. Pentru el, sincronizarea rămâne în continuare un factor de schimbare, dar departe de a mai fi cauza unică. În ciuda eforturilor sale reformatoare, conceptele de „katacronie“ („rămânere în urmă“) şi „metacronie“ („dincolo de timp“) sunt prea puţin operante. Volumul nu omite să se raporteze în numeroase rânduri la încercările de sinteză ale lui Dinu Rachieru (1985), Katherine Verdery (1990), Mircea Martin, Florin Mihăilescu (2002), Alexandra Tomiţă (2007), polemizând, mai ales, cu Verdery şi cu Tomiţă. Numeroasele diferenţe faţă de cea din urmă sunt explicate prin faptul că Tomiţă a fost obligată să excludă momentul ulterior al protocroniilor din cauza  definiţiei cu care operează, anume una limitată în timp şi omogenă epistemologic, mai apropiată de un ideal (destul de comod) decât de real. Miza ei declarată fusese, de altfel, să observe felul cum „penetrând cultura, politicul a reuşit să deturneze şi să altereze sensul şi valorile acesteia“, iar nota de actualitate o motiva retrospectiv, apelând la „interesul constant faţă de studierea comunismului“. Viziunea lui Lionel Roşca este mai amplă şi mai fertilă. De altfel, el subliniază că, în ciuda a ceea ce intuiţia ne-ar îndemna să credem, ce s-a petrecut în România sub Ceauşescu nu a fost o naţionalizare a marxismului, ci o „comunizare“ a naţiunii. Discursul naţional a fost, în cele din urmă, compromis de cel oficial, iar nu invers, iar când asocierea cu discursul naţional nu a mai fost avantajoasă, protocronismul n-a mai fost susţinut de la centru.
Un bufon îngăduit la ospăţ
Recente rechizitorii încruntate nimeresc, după Lionel Roşca, pe lângă: protocronismul a fost mai degrabă un bufon îngăduit la ospăţ decât un „tovarăş de drum“ real, permis atâta timp cât amuza şi hrănit cu resturi (protocroniştii nu au beneficiat de tiraje mai mari, ba chiar au fost excluşi, în 1977 şi 1981, din Uniunea Scriitorilor), dar îndepărtat odată ce şi-a luat prea multe libertăţi. Verdery constată că protocroniştii formau 15-20% din oamenii de cultură din epocă, iar Tomiţă întocmeşte adevărate „liste“ inchizitoriale desfăşurate pe mai multe pagini, pe când Monica Lovinescu, în perioada de la Europa Liberă, era mult mai cumpătată, aproximând numărul lor la 20-30.
Problema protocronismului rămâne cea a unui dialog cu sine eşuat al unei culturi încă nesigure, dar şi, după cum remarcă Roşca, o cruciadă completă care, denaturată, e folosită pentru a instiga la luptă masele, într-atât încât ambele părţi implicate în conflict sunt fanatizate până la depărtarea de spiritul critic.
Aşadar, istoria în zig-zag a României a condamnat şi protocronismul la judecăţi de tipul „totul sau nimic“. Ce nu trebuie pierdut din vedere în această frenezie este că, „în această dublă calitate, <protocronismul> nu apare din nimic şi nu dispare fără urmă, ci doar se tranformă continuu (…) şi va continua să facă acest lucru câtă vreme sursele de adâncime care îl alimentează nu dispar“. Ca să nu eşuăm în antreuri şi de această dată, cercetarea protocronismului ar trebui să fie absolvită de stigmat şi să beneficieze în continuare de un interes informat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper