Paradjanov

Un articol de CORNELIA MARIA SAVU

Multe a încasat de la viaţă artistul Serghei Paradjanov. De la viaţa trăită în lagărul sovietelor. A trebuit să-şi schimbe numele cu care s-a născut (9 ianurie 1924) – Sarkis Hovsepi Paradzhanian. A avut trei patrii – Georgia, Ucraina şi Armenia. A făcut studii de regie film cu un maestru, Aleksandr Dovjenko. A avut două soţii – prima, dintr-o familie de tătari, Nigyar Kerimova, cu care s-a căsătorit la Moscova, în 1950, a fost ucisă de rudele ei pentru că se convertise de la islamism la ortodoxism. A doua, ucraineanca Svetlana Şerbatiuk, i-a dăruit un fiu, Suren, în 1958. A suportat trei detenţii, în 1948,1973 şi 1982 – încarcerări şi lagăr de muncă în Siberia. Motivele invocate: bisexualitatea, violul şi darea de mită. Motivele reale: opoziţia faţă de regimul dictatorial şi despărţirea de realismul socialist. Ultimele două dintre motivele invocate s-au dovedit a fi înscenări. Când era prea târziu, când loviturile încasate de la viaţă i-au ruinat sănătatea şi i-au curmat existenţa la vârsta de 66 de ani (20 iulie 1990). A urmat gloria postumă: un monument la Tbilisi, un muzeu la Erevan, un Institut Paradjanov-Vartanov (bunul său prieten, Mihail, şi el reputat cineast) la Hollywood, înfiinţat în 2010, unde se studiază, se conservă şi se promovează moştenirea artistică lăsată lumii de cei doi. Şi o falangă de regizori de film, care de care mai cu nume, începând cu Theo Angelopoulos, Béla Tarr şi Mohsen Makhmalbaf, revendicându-se de la modul său de a înţelege şi de a trăi în/pentru această artă. Cu toate că Serghei Paradjanov, conştient de originalitatea sa şi de forţa viziunii sale cinematografice, atrăsese atenţia confraţilor, avertizându-i: ,,Cine încearcă să mă imite este pierdut”.
Şomer de lux al studiourilor teritoriale şi al ministerului sovietic de resort, Goskino, el are o filmografie săracă. Şi-a repudiat primele pelicule, considerându-le „gunoi”, după ce a văzut Copilăria lui Ivan în 1964. De Andrei Tarkovski avea să-l lege o caldă prietenie care l-a făcut să-i dedice filmul ,,Ashik Kerib” (1988), după ce Tarko, exilat în Occident, murise în 1986, la numai 54 de ani. În Jurnalul tarkovskian, Serioja Paradjanov este foarte prezent şi tot Andrei Arsenievici a fost primul care a scris guvernanţilor sovietici, în 1973, cerându-le să-l elibereze din închisoare pe regizorul supus unui tratament inuman. Acest gest de solidaritate era să-i aducă lui Tarkovski retragerea cetăţeniei şi expulzarea. Umbrele strămoşilor uitaţi (rebotezat de unii distribuitori Caii sălbatici ai focului, 1964), Fresce kievene (oprit în preproducţie, cu cincisprezece minute salvate ca prin minune, 1968), Legenda Cetăţii Suram,1984, Arabescuri pe o temă Pirosmani, 1985, Ashik Kerib, 1988 şi Confesiunea,1989-1990, film neterminat, ale cărui negative originale au fost încorporate în pelicula Paradjanov: Ultima primăvară, 1992 au stârnit valuri de admiraţie din partea lui Federico Fellini, Michelangelo Antonioni, Jean–Luc Godard, François Truffault, Luis Buñuel. Colajele, sculptura mică, desenele şi păpuşile create de el, câte au supravieţuit hăituielii politrucilor şi torţionarilor săi, pot fi văzute în Muzeul din Erevan.
În 2014 s-au împlinit nouăzeci de ani de la naşterea artistului. Propunerea Ucrainei la Oscarul pentru cel mai bun film străin este biopicul ficţional Paradjanov. Iniţiatorul şi coordonatorul Festivalului internaţional Cinepolitica, regizorul şi universitarul Copel Moscu,  aduce pelicula, în premieră, la Bucureşti (8-13 aprilie). Însoţesc proiecţia Serge Avedikian, renumit actor şi regizor care interpretează rolul Paradjanov, co-regizoarea Olena Fetisova şi producătorul Volodimir Kozyr.
O lecţie de viaţă şi o lecţie de artă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper